LEGENDA RÂNDUNICII

Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pas­că vitele n-avea. Într-o zi s-a sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai mare în straie bărbăteşti şi a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai avea gospodarul. Merge ea cît merge, şi, cînd ajunge la un pod, vede că-i iese înainte un urs fioros, care mormăie şi se repede la ea în două labe. De spaimă i-a îngheţat sîngele şi ce să facă ea amu? Întoarce vitele şi le mînă, şi tot le mînă spre casă, tremurînd ca varga. Tata ei, care s-a prefăcut în urs să vadă ce fire are fetica lui, amu o aş­tepta în poartă, şi, văzînd cum îi clănţăneau dinţii de frică, o şi întreabă:

—   Da ce-ai păţit tu, copiliţă, de plîngi că se scutură cămeşa pe tine?

—   Inga ce şi inga cum. Era să mă mănînce un urs şi de-amu poţi să-mi dai aur şi mărgăritare că nu-ţi mai mîn eu vitele la păscătoare.

A doua zi cu fata cea mijlocie se întîmplă aceeaşi poveste.

A venit, însă, şi rîndul celei mezine. Asta, cînd a ajuns la pod, n-a mai încercat să fugă. A strigat de pe cal:

—   Părinte, părinte, nu mă scoate din minte! Părinte de nu mi-ai fi, cu sabia te-aş hăcui!

Tat-su a zvîrlit pielea de urs, a blagoslovit fata şi acolo, la po­dul cela, s-au despărţit. Tat-su s-a întors acasă, iar fata a mînat vi­tele la păscătoare. Pe imaş. păscînd vitele, s-a întîlnit cu un alt păstor, care nu era altcineva decît fratele soarelui. Acela era hiclean şi a început să bănuiască el că feciorul ce păştea vitele alături, pe imaş, nu era fecior cum îi era portul. Şi ca să poată şti ce şi cum, o tot îmbia ei să se scalde. Azi aşa şi mîine tot aşa, da fata nu se lăsa amăgită nici în ruptul capului. Atunci flăcăul l-a rugat pe frate-său să deie o căldură mare, ca să se scalde şi ea. Şi soarele într-o amiază aşa de tare frigea, că se ciuciuleau şi frunzele de pe copaci. Şi atunci fata nemaiputînd răbda, a zis:

—    Mai bine o să mă scald în apă decît în sudoare. Tu să te scalzi în ist capăt de iaz, că eu m-oi scălda în celălalt.

Zis şi făcut. Fratele soarelui s-a prefăcut în răţoieş, s-a dat sub apă ş-a văzut bine ce fel de răţuşcă se scaldă în celălalt capăt al iazului. După ce s-a scăldat, fata s-a îmbrăcat în straiele ei bărbă­teşti şi s-a pornit cu vitele spre casă. Fratele soarelui dacă a prins de veste pe unde trăia fata, a făcut o corăbioară, a încărcat în ea fel de fel de marfă femeiască şi s-a lăsat dus pe apă pînă n-a ajuns în satul ei. Şi unde s-a oprit el cu marfa, veneau femei şi fete să-şi cumpere lucruşoare după plac. Na, nu lungă zăbavă, a venit şi fa­ta ceea pe malul apei şi el a cunoscut-o şi s-a bucurat tare, îndemnînd-o să cumpere una şi alta. Şi fata a văzut o pereche de ciuboţele frumoase şi a cerut să i le deie ca să le încerce pe picior. A încer­cat ea o ciuboţică, i-a venit bine pe picior, a cerut-o şi pe-a doua, da el perechea nu vroia să i-o deie.

—     Dă-mi perechea iştia.

—     Vino şi ţi-o ia!

Ea cum a pus piciorul pe corabie, corabia dusă a fost! Şi văzînd sărmana că a fost amăgită, şi-a scos inelul de pe deget, l-a azvîrlit în apă şi a zis cu suspin:

—   Atunci şi numai atunci oi grăi cu tine, hicleanule, cînd mi-oi vedea inelul pe deget!

El de ciudă că ea nu grăia, şi-a găsit altă mireasă. Şi înainte de nuntă şi-au pus el şi mireasa lui de gînd s-o prăpădească. Intr-o zi au trimis-o ei în pădure să le-aducă păr de lup, ca s-o rupă haitele şi să nu se mai întoarcă. Şi ea cum mergea pe drum plîngînd, i-a. ieşit în cale un moşneguţ ş-o întreabă:

—     Ce cauţi tu pe aice şi de ce ţi-s roşii ochii?

—   Moşule, m-au trimis stăpînii mei în pădurea deasă-deasă, ca să nu mai vin acasă. M-au trimis să le-aduc păr de lup, ştiind bine că m-or mînca dihăniile şi mi-a veni numai numele.

—   Nu te întrista, copilă, că tot a fi bine. Dă-te numa-n spate­le meu.

A şuierat de trei ori moşneguţul şi s-au strîns lupi o grămadă. Au început lupii a hîrîi şi a scheuna, şi a se smulge, şi au lăsat smo­curi de păr pe iarbă. A luat fata păr de acela şi s-a întors, da stăpî­nii ei, văzînd că n-a păţit nimică, au trimis-o la Baba Cloanţa după sită de mătasă de cernut făină pentru colaci de mireasă:

S-a dus fata cu inima în călcîi, da baborniţa o întreabă:

—     Ce mi-i spune fată-hăi?

—   Dă-mi o sită deasă, de mătasă, de cernut făină pentru colaci de mireasă.

—     Da-a-a, ţî-oi da. Stai o ţîră în casă, să-ţi cat sită de mătasă.

Baba a intrat într-o cămăruţă, da un şoricel mititel prin casă se învîrtea şi tot aşa zicea:

—   Ţî-ţî-ţî, fată frumoasă, ia sita de pe fereastră, peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă, mîneştergura din cui şi n-aştepta pe ici-colea„ că baba în cămăruţă dinţii şi-i ascuţă.

De trei ori a zis aşa şoricelul. Cînd a zis a treia oară, ea a luat sita deasă de mătasă, peria de pe laiţă, cutia de sub laiţă, mîneşter- gura din cui şi fuguţa spre casă. La o habă de vreme a simţit fata că o frige ceva în spate şi a ştiut că o ajunge Baba Cloanţa. Cînd gata-gata să pună mina pe ea, fata zvîr! a aruncat peria în urmă şi de odată a crescut o pădure din fundul pămîntului pînă la torţile cerului şi pînă la marginea lumii. S-a înciudat Baba Cloanţa, a ros şi tot a ros pădurea pînă şi-a croit cărare prin hucărie. Şi iar a sim­ţit fata că o ajunge. A azvîrlit în urmă cutia. Şi a crescut o stîncă din pămînt pînă la cer şi pînă la marginea lumii. Şi a ros zgripţuroaica stînca pînă a făcut în ea o borticică. Fata cînd a simţit că baba-i la cîţiva paşi de dînsa, a azvîrlit mîneştergura şi pe loc în faţa baborniţei s-a ivit un lac adînc. Şi dacă era numai apă în jur, şi neavînd Baba Cloanţa pe unde trece, a trebuit s-o soarbă, ca să sece lacul. Şi a tot sorbit, a tot sorbit neprohodita, pînă a şi crăpat.

Cînd a ajuns fata acasă, a văzut că se făceau mari pregătiri de nuntă. Şi dacă era gătire de nuntă, au pus-o şi pe dînsa, ca pe o ser­vitoare, să cureţe nişte peşte. Cînd a început ea să cureţe un peşte, mirile înjunghia un bou drept după uşa tinzii. Ori boul era mic, ori tinda era mare, dar se întîmpla aşa precum vă spun. Şi de-odată fa­ta, curăţind un peşte, găseşte în pîntecele lui inelul pe care l-a fost azvîrlit în apă. Şi numai punîndu-l pe deget, vede că mireasa lua oala de pe foc cu mîneca şi nu-şi poate ţinea rîsul:

—    Oliolio! Ce fel de mireasă îi asta?

Mirele, cum tăia boul după uşa tinzii, auzind glasul fetei, se repede spre dînsa:

—    Draga mea, rîndunica mea, demult nu te-am auzit grăind…

Şi-aş cu mîinile pline de sînge dă s-o cuprindă. Da cum a cuprin­s-o de grumaz, ea frîîî! şi-a zburat în pod. El s-a luat după dînsa — frîîîi Da mama şi tata lui au strigat din urmă aşa:

—     In pod aţi zburat, în fum să vă cuibăriţi!

Iată aşa au apărut pe lume rîndunica şi rîndunoiul. Dacă vă uitaţi bine, penele rîndunicii sînt puţin roşietice în jurul grumazu­lui. Şi dacă aţi băgat de samă, demult, cînd casele se făceau fără horn, rîndunelele îşi făceau cuiburile în poduri, la fum.

Vezi și alte legende…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *