LEGENDA RÂNDUNICII

Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pas­că vitele n-avea. Într-o zi s-a sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai mare în straie bărbăteşti şi a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai avea gospodarul. Merge ea cît Citește mai departe →

VOINIC DIN LUME FĂRĂ NUME

A fost, cică, un om, care avea trei fete. Trăiau ei bine şi mai bine, cît era vreme de pace. Dar iată că, într-o bună zi, s-a pornit un război mare. împăratul a scris cărţi şi a trimis prin părţi şi răvaşe prin oraşe, a pus buciumele şi au buciumat trei zile, a trimis crainicii să strîngă lumea să meargă la bătălie. Şi l-a ajuns rîndul şi pe omul acela cu trei fete. Se pregăteşte el să meargă la oaste. Fata cea mai mare îl vede gătindu-se de drum şi-l întreabă:
—   Unde te duci, tată?
—   Mă duc la bătălie, draga tatei. N-am avut noroc să am şi vreun băiat, că se ducea acum în locul meu.
—   Tată, mă duc eu.
—   E, draga mea, fetele-s de stat pe lîngă casă.
—   Ba, îndată mă gătesc şi mă pornesc.
Se îmbracă ea în haine de oştean, pune sabia la şold, încalecă pe cal, îşi ia rămas-bun şi porneşte.
Tată-său ce face? îmbracă nişte piei, nişte haine urîte, se face o matahală groaznică şi pe de altă parte îi iese înainte la un pod.
Calul s-a speriat şi a început să fornăie, da' fata, nici una, nici două, hai înapoi acasă. Tată-său, nevăzut şi neştiut, pe de altă parte a venit înaintea ei acasă şi o întreabă:
—   Ce, draga tatei, ai fost de amu?
  • Mi-a ieşit o matahală înainte, s-a speriat calul şi m-am întors înapoi.
Iar începe tatăl lor să se gătească să meargă la bătălie. Se apropie fata cea mijlocie şi-l întreabă:
—   Unde te găteşti să te duci, tată?
  • La bătălie, unde în altă parte, că, iată, n-am avut noroc şi de un băiat, să meargă acum la oaste.
—   Dă că mă duc eu, tată…
—   Ei, dacă nu s-a dus cea mai mare, te-i duce tu…
—   Stai că mă duc, mă pornesc îndată.
Se îmbracă ea în haine moscăleşti, a pus sabia la şold, s-a suit călare, şi-a luat ziua bună de la toţi şi s-a pornit.
Tată-său, pe de altă parte, ajunge la pod, se preface în matahală şi îi iese înainte.
Calul fetei a început a fornăi, a sări în două picioare şi tot se da înapoi. Fata se sperie şi ea, întoarce calul şi-l ia la jnăpăit cu puha, să fugă cît mai repede spre casă.
Tată-său, pe altă parte, ajunge mai degrabă acasă şi o întreabă:
—   Ei, ce-i, draga tatei, de amu ai fost la oaste?
—   Mi-a ieşit o matahală înainte şi calul a întors înapoi.
—   Ei, parcă am ştiut că aşa o să fie.
începe el a se găti a treia oară. Cînd colo, îl vede fata cea mai mică.
—   Tată, da' unde te găteşti mata să te duci?
  • Mă duc la bătălie, draga tatei, că, iaca, n-am avut noroc măcar de un băiat, că se ducea în locul meu…
—   Mă duc eu, tată, la bătălie.
—   Dacă nu s-au dus cele două mai mari, parcă tu ai să te duci?…
  • Atîta lucru îţi cer, tată, şi eu – să mă laşi să plec. De ce nu vrei să-mi faci şi mie pe voie?
Şi ba o vorbă, ba alta, l-a înduplecat pe bietul tată şi l-a făcut să-i deie drumul.
S-a apucat fata să se pregătească de drum. A căutat în pod sabia, hainele moscăleşti, şaua, cu care umblase bătrînul lor, le-a coborît jos, le-a scuturat de colb, le-a curăţit, apoi s-a dus la tabun să-şi aleagă un cal. Fata a luat o tavă de jăratic şi a pus-o între cai, dar caii nici nu se uitau la jăratic, numai unul slab ca vai de el a venit şi a început să mănînce. Fata l-a alungat, iar calul a vorbit:
—   Nu mă alunga, ia-mă pe mine, că eu ţi-s călăuză.
Atunci ea i-a aruncat frîul în cap şi a pus şaua. Calul îi spune:
—   Stăpînă, dă-mi drumul să mă plimb împrejurul casei, să scutur părul de cal bătrîn şi să am păr de mînz tînăr de trei ani.
I-a dat drumul calului să se plimbe şi, cînd s-a întors, a vorbit aşa:
—   Acuma dă-mi drumul să mă duc în codru, să-mi pasc trei zile ierbile şi să-mi beau apele:
Ş-apoi voi fi cal de călărie,
Pentru tine de voinicie,
Ce-ai să gîndeşti,
Aceea ai să izbîndeşti. Fata i-a dat drumul calului şi acela s-a dus în codru, şi trei zile şi trei nopţi a păscut iarbă din poiene şi a băut apă din cişmele, şi a patra zi a venit un cal de mînca nouri şi întreabă:
—   Cum vrei să mergem, ca gîndul ori ca vîntul?
  • Dacă vom merge ca gîndul, ne prăpădim. Să mergem mai bine ca vîntul, tremurînd pămîntul.
Şi-a luat ea ziua bună de la toţi, s-a suit călare şi s-a pornit calul în trap mare la drum.
Tată-său iară pe de altă parte s-a dus la pod, s-a făcut o momîie groaznică şi i-a ieşit înainte.
Calul a început a fornăi, da' ea l-a plesnit cu biciul:
—   De-e, cal! Ce, te temi şi de muşte?
Calul a mers înainte, da' ea a scos sabia să lovească… Tată-său a strigat:
—   Stai, draga tatei, că acesta-s eu!
—   D-apoi de ce stai aici?
  • Am vrut să te ispitesc, te temi ori nu! Acum văd că tu ai să te duci.
S-au cuprins ca înainte de drum, şi-au luat ziua bună şi el s-a dus acasă, iar ea – la bătălie.
A mers ea cît a mers şi a văzut întuneric de armată, care stătea faţă în faţă gata să împroaşte cu suliţele, să taie cu săbiile, să lovească cu buzduganele. Ea s-a repezit cu calul asupra duşmanului, a tăiat în patru părţi cu sabia şi i-a cioplit, şi i-a ciopîrţit, că puţini tare ce-au rămas, numai de-au dus vestea.
Amu a întrebat împăratul, au întrebat oştenii, cine-i viteazul acesta, care a răpus singur duşmanul. A dat poruncă să-l cheme să-l mulţumească, să-l încarce cu daruri scumpe, dar ea n-a stat la astfel de măriri, s-a dus şi dusă a fost.
în urmă a tot mers vorba despre acest oştean, despre acest voinic şi, fiindcă nu i-a ştiut numele, i-a spus Voinic-din-Lume-fără-Nume.
A mers ea aşâ pe locuri neumblate şi aude un răcnet mare. Cînd se apropie, vede un zmău, care mînca un cerb. Şi ţipau şi unul, şi altul: cerbul – că îl mînca, zmăul urla că din pricina coarnelor nu-l putea înghiţi, dar nici nu-l lepăda.
Cerbul strigă:
—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, ucide zmăul acesta, că mare dar ti-oi da!
Da' zmăul strigă:
—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, taie coarnele cerbului, ca să-l pot mînca, că mare ti-a fi binefacerea.
Ea a întrebat calul ce să facă. Calul i-a spus:
—   Scoate sabia şi taie zmăul la încheietura gurii, că acolo e puterea lui, şi a scăpa şi cerbul, şi zmăul, că de nu, o să piară amîndoi stînd aşa.
Fata ce a făcut? A rotit sabia voiniceşte şi, cînd a tras o dată, l-a despicat pe zmău în două pînă la coadă. Cerbul a ieşit şi s-a dus la apă să se spele.
Zmăul, aşâ tăiat, cum se afla, sărea în slava cerului, pară de foc slobozea şi s-a dus drept la zmeoaica cea bătrînă. Şi ea, cum l-a văzut, l-a dat cu apă închegătoare şi l-a făcut la loc, l-a dat cu apă învietoare şi s-a făcut zmăul aşâ ca mai înainte.
Cînd a aflat zmeoaica de Voinic-din-Lume-fără-Nume, l-a trimis îndată pe feciorul ei să-l aducă, să-l vadă cît e de mare şi ce putere are.
A ieşit feciorul zmeoaicei îmbrăcat, înarmat, călare pe cal şi, nu zăbavă vreme, îl întîlneşte pe Voinic-din-Lume-fără-Nume şi vine cu el acasă.
Cum a ajuns acasă, zmeoaica l-a şi cunoscut că voinicul acesta e fată, şi zice:
—   Dragul mamei, voinicul cu care ai venit e fată, dar ca să afli mai bine de e fată ori nu, du-o prin dughene, tot pe la haine femeieşti şi, dacă s-a uita, apoi să ştii că e fată.
Da' calul ştia şi i-a spus fetei să nu se uite prin dughene la hainele cele femeieşti.
Se duc ei, umblă tot pe la haine femeieşti din dugheană în dugheană. Fata ocărăşte:
—   Cîine de zmău, ce mă porţi tu pe la rochii? Du-mă la haine bărbăteşti, ostăşeşti.
Vine zmăul acasă, înciudat pe mamă-sa.
—  Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul!
—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Pînă ce oi mai face eu de mîncat, tu cheamă-l la Nistru să se scalde şi, dacă n-a vrea să meargă, apoi e femeie.
Se duce zmăul şi îi spune:
—   Hai, voinice, şi ne-om scălda la Nistru. Calul i-a spus fetei:
—   Cînd te-i duce la Nistru, să mă iei şi pe mine, că zmăul are să te îmbie să te scalzi, el nu se încrede că eşti fată. El are să-ţi zică să te dezbraci, tu fă-te că te dezbraci, da' eu atunci oi începe a zburda, şi tu să porneşti, adică să prinzi calul, şi aşâ vei scăpa.
Se duc ei la Nistru. Şi încep: unul zice că acela să se dezbrace mai întîi, da' cela – celălalt.
Ei, s-a dezbrăcat zmăul şi a intrat în apă. A început a se dezbrăca şi ea, cînd colo, s-a pornit calul la zburdat.
—   Mă duc să prind calul!
A alergat ea, a alergat şi de-acum zmăul n-o mai vedea, lese zmăul din apă şi vine acasă supărat:
—Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul, şi-i spune cum a fost.
—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Acum mai fă şi aceasta ce ţi-oi spune. Zi-i să doarmă la noi şi ia o stiblă de busuioc şi pune-i sub aşternut. Dacă busuiocul va fi ud, îi bărbat, dacă va fi veşted, îi fată.
Calul a ştiut vorbele zmeoaicei şi i-a spus fetei:
—   Cere peste noapte o cofă cu apă şi, cînd te-i scula, să uzi busuiocul.
Vine zmăul şi-i spune să doarmă peste noapte la dînşii.
—   Ei, voi dormi, dar să-mi daţi o cofă cu apă, că tare des beau noaptea.
Zmăul a pus o stiblă de busuioc sub aşternut şi a adus o cofă cu apă.
S-a culcat ea şi, cînd s-a sculat dimineaţa, a găsit busuiocul veşted. Ea îl apucă, îl înmoaie în cofă, îl pune la loc şi iese din casă.
Zmăul repede se duce şi, cînd colo, găseşte busuiocul ud. Se duce la zmeoaica cu ocară:
  • Se cheamă că îmi eşti mamă, da' gîndeşti capul să-mi mănînci — şi îi arată busuiocul ud.
  • îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul
ei.
Voinicul-din-Lume-fără-Nume a încălecat pe cal, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit spre casă.
După ce s-a dus, zmeoaica i-a spus feciorului să pregătească un car de furci de tors şi să pornească în lume. Dacă a afla-o şi s-a urca în car să-şi aleagă furcă de tors, să ştie că e fată şi n-o să mai poată coborî.
Zmăul a încărcat un car de furci de tors, care de care mai bune,
mai frumoase, şi s-a pornit la drum. Mai printr-un sat, mai prin altul, ducîndu-se el, ajunge şi la casa omului cu cele trei fete. întreabă sora cea mai mare:
—   Ce ai în car?
—   Furci de tors! Furci de tors!
—   Scoate, să le vedem.
—   Suie în car şi alege-ţi pe plac.
S-a uitat fata cea mai mare şi a răspuns:
—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.
N-a trecut mult şi a venit fata cea mijlocie şi întreabă şi ea:
—   Ce ai în car?
—   Furci de tors! Furci de tors!
—   Arată, să le văd.
—   Suie în car şi alege-ţi.
Se uită fata cea mijlocie şi zice:
—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.
La urmă a venit cea de a treia soră şi a întrebat şi ea ce duce de vînzare în car.
—   Furci de tors!
—   Dă să le văd.
—   Suie în car şi alege.
Fata s-a suit să-şi aleagă furcă, iar zmăul a şi pornit spre casă. Tata, mama, surorile ei au alergat şi, cînd s-au uitat, au văzut-o ridicată în înaltul cerului. Au strigat toţi în urma ei:
—   Tu să nu grăieşti nouă zile acolo!
Ea însă n-a auzit şi i s-a părut că nouă ani să nu vorbească. Au ajuns la zmău acasă. Vorbesc la dînsa, ea nu vorbeşte, o zi, două, trei, nu scoate un cuvînt. într-o zi, îi spune zmeoaica:
—   Ce mută ai adus în casă? De frumoasă îi frumoasă, da' glas n-are.
Feciorul răspunde:
—   Poate se ruşinează, a vorbi mai pe urmă.
Mai după aceea, zmeoaica, văzînd-o că tot tace, i-a spus feciorului:
—   Dragul mamei, lasă că eu am s-o trimit în ospeţie şi înapoi n-are să mai vie.
După un timp, au început ei să se pregătească de nuntă. Fata înţelegea totul, dar de vorbit nu vorbea, într-o zi, zmeoaica îi spune:
—   Trebuie să mergi la Baba-Cloanţa să aduci sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, ca să cernem pentru nuntă.
Şi-a luat fata trei turte de hrană şi s-a pornit în lume. A auzit din urmă că zmeoaica a spus:
—  încotro o trimitem noi, înapoi nu se mai întoarce.
Şi dacă s-a pornit ea, a mers şi a tot mers, drumărind multă lume-împărăţie, prin păduri înverzite, prin lunci înflorite şi a ajuns la o casă. Bate la poartă, lese Sfînta Vineri cu un cîinişor şi zice:
—   Dacă eşti om bun, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti om rău, depărtează-te, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.
—  Om bun, om bun, maică!
A intrat în casă şi fata îi spune:
—   Maică bătrînă, nu ştii încotro drumul abate la Baba-Cloanţa, că m-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cernem de nuntă.
—   Nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Na basmaua aceasta, strînge-o, la vreme de neputinţă ţi-a fi de folosinţă.
l-a arătat maica drumul şi s-a pornit fata mai departe. Şi merge, şi merge cale lungă, şi vreme multă, şi ajunge la Sfînta Sîmbătă. Bate la poartă, iese Sfînta Sîmbătă cu un cîinişor şi-i spune:
—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că am căţeluşa aceasta cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi, cînd oi slobozi-o, praf şi pulbere te face.
—   Fată bună, fată bună, maică!
A intrat în casă şi începe fata a spune:
  • M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa să aduc sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cearnă făină pentru nuntă.
  • Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, ci te-a trimis să te prăpădească. Na peria aceasta, la vreme de neputinţă ţi-a fi şi ea de folosinţă.
Şi i-a dat o perie şi i-a arătat drumul înainte. Merge ea, merge şi ajunge la Sfînta Duminică. Bate la poartă şi iese Sfînta Duminică cu un cîinişor şi tot aşâ vorbeşte:
—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.
—   Fată bună, fată bună, maică!
A intrat în casă şi Sfînta Duminică o mai întreabă ce umblă, ce a venit.
—   M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să ne gătim de nuntă.
—   Draga mătuşii, la cale grea te-a trimis. Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Mătuşa o să te ajute. Na cutia aceasta, strînge-o, că la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă.
îi dă o cutie şi îi arată drumul cum să ajungă la Baba-Cloanţa. Fata i-a mulţumit şi a mers înainte peste păduri fără măsuri, peste ape late şi-nspumate şi a ajuns la casa unde trăia Baba-Cloanţa. Cînd s-a apropiat, a auzit cum baba bătea darabana în casă. A deschis uşa şi baba, cînd a văzut-o, a sărit în sus de bucurie.
—   Fetiţă dragă, cine te-a trimis la mine?
  • M-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să cernem făină pentru colaci, să ne gătim de nuntă.
Ea zice:
—   Hai, intră la mătuşa în casă şi mătuşa amuşi are să-ţi deie sitele.
Intră fata în casă şi se aşază la masă. Baba-Cloanţa îi zice:
—   Pînă m-oi duce eu în altă cămară după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, tu ia şi bate darabana.
Da' ea nu s-a dus să aducă sitele, s-a dus să-şi ascută dinţii, ca s-o mănînce. Şi ca s-o ţină pe loc, a pus-o să bată darabana, ca să ştie cînd fata a vrea să fugă, dacă s-a pricepe.
Cum sta fata la masă, aude prin casă umblînd un şoricel. Şoricelul a chiţcăit şi a vorbit:
—   Ţi, ţi, ţi, fată frumoasă, ia-ţi sitele din cui şi du-te acasă, că Baba-Cloanţa îşi ascute dinţii în cealaltă cămară şi vine la tine să te mănînce.
Fata bate înainte darabana. Şoarecele îi zice:
—   Lasă că eu oi bate darabana, ia sitele şi fugi acasă. Fata a luat sitele şi pe aici ţi-i drumul, fuge şi tot fuge. Şoarecele bătea darabana înainte. Baba-Cloanţa auzea darabana
şi-şi ascuţea dinţii în voie.
Cînd vine ea în casă, fata nu-i şi sitele nu-s, da' şoarecele azvîrle darabana şi ţuşti! în bortă.
Baba-Cloanţa, de ciudă mare, prinde a săpa. Sapă, sapă şi ajunge la pereţi, roade pereţii. A gătit cocioaba ei de ros, a stricat-o din vîrf pînă în talpă şi n-a mai dat de şoarece.
S-a pornit Baba-Cloanţa în fuga mare după fată. Şi aşâ fugea, de rupea pămîntul şi tot striga din urma ei:
—   Stai, fată frumoasă, dă sita de mătasă!…
Aleargă baba, aleargă, cît-cît de-amu s-o ajungă. Cînd se uită fata în urmă, da' Baba-Cloanţa numai mîna să puie pe dînsa, s-o prindă.
Fata a azvîrlit peria în urmă şi s-a făcut din perie o pădure deasă şi întunecoasă. Baba-Cloanţa s-o treacă nu putea, s-o ocolească, zăbovea – haide, s-a apucat de ros pădurea.
A ros ea cît a ros şi a făcut o cărăruşă, cît a putut trece, şi iarăşi s-a luat după fată. Mergea Baba-Cloanţa înfocată şi ocăra:
—   Stai, fată, de bunăvoie, dă sita de mătasă!…
Fata fugea, nu credea. Iară de-amu cît-cît s-o ajungă. Ea scoate basmaua şi o aruncă în urmă. Din basma s-a făcut o apă mare, că nu i se vedeau malurile.
Baba-Cloanţa nu putea nici s-o treacă, nici s-o înconjoare. Se apucă de sorbit. Sorbeşte, sorbeşte, face un drum pentru dînsa şi trece.
Dacă a trecut, s-a pornit în fugă mare mai departe după fată.
Ocărăşte baba şi strigă:
—   Stai, fată, de bunăvoie, că numai sitele ţi-oi lua şi pe tine nu te-oi mînca!
Fata fuge înainte. Iară de-amu cît-cît, cît-cît s-o ajungă. Fata mai azvîrle şi cutia înapoi. Şi s-a făcut din cutie un munte înalt pînă în slăvile cerului, nici să-l treacă, nici să-l înconjoare Baba-Cloanţa.
S-a apucat Baba-Cloanţa de ros piatră şi rodea de-i pocneau fălcile. De-amu babei îi rămăsese numai un colţ în gură. Roade ea piatra, roade. Rămăsese de-amu din munte o lespede subţire ca sticla şi baba n-a mai avut cu ce roade lespedea de piatră şi s-a întors înapoi fără dinţi.
Fata a fugit şi a tot fugit şi a ajuns acasă la zmeoaica. Ei s-au mirat că ea a scăpat de Baba-Cloanţa, ba încă şi cu sitele amîndouă.
Cine s-a dus pînă atunci la Baba-Cloanţa n-a scăpat cu zile.
în vremea asta, zmăul se pregătea de nuntă cu altă mireasă.
El tăia un ţap, iar femeia pregătea în casă găluşte.
Fata intră şi vede mireasa zmăului, unsă de funingine, neagră de cenuşă, porăindu-se sub vatră cu oalele. Ea s-a oprit în uşă şi a strigat:
—   Cîţi, mîţă, din cotruţă!
De la cuvintele acestea mireasa zmăului s-a prefăcut în mîţă, a sărit şi s-a dus.
Zmăul, cînd a auzit că a vorbit, a lăsat ţapul şi cu mîinile pline de sînge s-a repezit, a cuprins-o de gît şi i-a zis:
—   Rîndunica mea, rîndunică, amu te cunosc, că tu eşti Voinicul-din-Lume-fără-Nume.
Fata s-a smuncit din mîinile lui, s-a prefăcut în rîndunică şi a zburat prin fereastră.
Zmăul s-a repezit s-o prindă, a apucat-o cu două degete de coadă şi i-a smuls penele din mijloc.
De atunci, rîndunica e roşie la gît şi are coada despicată. Şi a rămas zmăul singur şi mai mult nu umblă după însurat. Iar mîţa şi cu rîndunica nu se împacă, fiindcă au fost odată amîndouă logodnicele zmăului.
Şi am încălecat pe o şa Şi am spus povestea aşa.

BUSUIOC FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSINZEANA-SORA SOARELUI

A fost odată ca niciodată, un om şi o femeie şi aveau o fată, ca un revărsat de zori de frumoasă, harnică de n-o afla locul, şi zburdalnică ca o adiere de vînt. Cine se întîmpla de-i vedea lucrul mîi-nilor, focul ochilor, rumeneala obrajilor, şi le scria pe inimă pentru toată viaţa, iar celor de însurat prinsese a le ţîcîi ini­ma după dînsa.
Într-o bună zi a luat ea două cofe şi s-a dus la fîntînă să aducă apă. împluse cofele, îi veni ei să stea aşa oleacă pe colacul fîntînii.
Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărci­nată.
Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.
De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.
— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.
Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.
Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.
Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.
lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.
Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.
A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.
Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a por­nit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.
Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, tros­nind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,
Avînd pe cap – piele de ţap,
Pe trup – piele de lup,
Le mîini – piele de clini,
Pe faţă – piele de raţă,
In picioare – opinci de arici,
Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.
Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:
— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se ros­togolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!
Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu muce­gai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.
La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:
—   De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.
S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.
  • lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
  • Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.
Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.
Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.
însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.
Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.
Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fu­sese zmăul.
Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.
—   Să te încerci din luptă.
  • Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
  • Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.
Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.
Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:
—  Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.
Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.
Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:
  • Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi de­parte de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
  • Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busu­ioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.
—   Bună seara la stăpîni şi la casă!
  • Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luce­ferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
  • Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
  • Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşter­nut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.
La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:
—   N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?
  • De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.
Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzea­na la frate-său şi a prins a-l întreba:
—   Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?
  • Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.
Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.
  • Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
  • Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.
Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.
în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.
Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.
După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:
—   Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.
—   Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.
Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:
—   Of, valeu, valeu!
Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:
  • Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
  • Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţu­roaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
  • Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
  • Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.
—   Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.
Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.
—   Bucuroşi de oaspeţi?
—   Bucuroşi, cu dragă inimă.
Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.
  • Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
  • De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi în­treba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.
A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se raze­le de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.
Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:
  • Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
  • Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.
—   Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?
—   Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de
amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.
Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.
Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.
Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.
De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala por­cilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,
pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.
Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.
Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroa­să, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.
S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:
—   Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.
Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bu­cată şi cînd se rumeni bine i-o dete.
—   Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.
Pe urmă a prins a geme şi a se văita:
  • Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
  • Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.
Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.
—   Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?
—   De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi
strînsese şi el picioarele de pe drumuri.
  • Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
  • Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.
A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutre­murat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas
Mările ocolind, Hotarele numărînd.
Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi fru­museţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.
Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.
Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.
Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi ve­nise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:
—   Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!
Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.
—   la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.
Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.
—   Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.
—   Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?
Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.
A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.
Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:
—   Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!
Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.
Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:
—   Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.
Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.
Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.
A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.
—  He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemă­narea lui de mai înainte.
Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie în­cheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.
Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:
—  Of, că mult am mai dormit.
—  E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.
Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind lap­tele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.
Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.
Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?
Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.
Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.
Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.
Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.
în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.
După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme.