Legenda Babei Dochia

Se spune că în timpurile vechi era în munte o femeie cu numele Dochia. Şi avea femeia ceea o noră, căreia îi puse gînd rău.

Într-o dimineață, pe timp de iarnă, soacra și-a trimis nora după frăguțe, căci așa-i veni pofta.

Nora a oftat greu și s-a pornit la drum. A mers cît a mers şi a început a plînge, fiindcă nu găsea frăguţe nicăieri din cauză că încă era zăpadă.

Mergînd ea tot așa, s-a întîlnit cu un moșneag cu barba albă pînă-n pămînt, care stătea lîngă un foc ce mai mocnea ușor. Văzînd-o înlăcrimată, a întrebat-o de ce plînge.

Fata i—a povestit totul de-a fir a păr și de îndată îi stătu mai ușor pe suflet.

Moşneagul o ascultă și cu multă înțelepciune îi spuse:

— Acultă cu atenție fata mea ce-ți spun și să faci întocmai cum iți zic. Ia în poală cîțiva cărbuni de la foc şi dă-i soacrei tale. Şi-i vedea ce s-antîmpla.

Fata ascultă sfatul bătrînului, luă cîțiva cărbuni în poală și făcu cale întoarsă.

Ajungînd acasă, Nora, cu mirare a văzut cum cărbunii s-au transformat în frăguțe. Bucuroasă i-a dat frăguțele soacrei, care cînd le-a văzut nu-i venea să-și creadă ochilor.

De bucurie că sînt frăguţe în pădure îmbracă repede douăsprezece cojoace, ia oile din ocol şi se duce în pădure, la păscut. Cînd a ajuns în pădure, a început să ningă nevoie mare, așternîndu-se pe jos un strat mare de zăpadă.

Omătul i-a udat un cojoc, ea l-a zvîrlit. A udat al doi­lea, tot l-a lepădat şi aşa pînă a lepădat toate cojoacele. Douăspre­zece cojoace a avut, pe toate le-a nins, le-a udat şi pe toate le-a dez­brăcat.                     

Pînă la urmă a îngheţat şi baba Dochia. Și s-a prefăcut într-o stîncă de piatră.

Mai spun bătrînii că și la ziua de azi se mai află în munţi, acolo.

 

 

 

 

Vezi și alte legende…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *