Cînd a auzit sfatul fetei, a mai prins la curaj, a dormit în tihnă şi, dimineaţa, a luat oile şi s-a dus drept la iarmaroc. A vîndut lîna toată şi s-a întors cu bani şi cu oi.

împăratul a dat poruncă să toarne banii în hazna şi i-a dăruit ciobanului o juncă, pentru că i-a îndeplinit porunca.

Junca creştea. Păştea pe vale, pe imaş. într-o zi, nu ştiu cum s-a făcut c-a trecut hotarul unei moşii boiereşti. Boierul trimite atunci slugi şi mînă junca la cirezile lui. Vine ciobanul.

—  Dă-mi, cucoane, junca.

—  Nu ţi-o dau! Junca e a mea. Ea mi-a călcat moşiile, mi-a păscut ierbile.

—  Hai la judecată.

Se duc la împărat să le facă dreptate. Spune ciobanul:

—  Luminate împărate, iată ce şi iată cum, mi-a luat boierul junca. L-a ascultat împăratul şi pe boier, şi nu ştia cui să facă dreptate. A gîndit, a chibzuit şi le-a spus aşa:

—  Duceţi-vă acasă şi-ţi veni mîine-dimineaţă, şi cine mi-a spune ce-i mai gras pe lume, ce fuge mai repede şi ce-i mai dulce şi mai moale pe lume, aceluia îi fac dreptate.

Vin amîndoi acasă. Acel sărac – mîhnit, iar acel bogat vine cu bucurie. Cucoana îl întîlneşte.

—  Ce-i, boierule, ce ţi-a spus împăratul?

—  Apoi, iată, să-i spun mîine-dimineaţă ce-i mai gras pe pămînt, ce fuge mai tare şi ce-i mai dulce şi mai moale, şi-mi face mie dreptate.

Cucoana îl povăţui, fără să gîndească mult:

• Ce poate fi mai gras pe lume decît porcul nostru, că are slănină de o palmă pe dînsul? Şi parcă fuge cineva mai repede decît ogarul nostru, că prinde iepurele din fugă?
  

• Zău că-i aşa, cucoană! Da' ce-i mai dulce şi mai moale pe pămînt?
  

• în prisaca noastră este un stup mare. Mai dulce decît mierea aceea nu poate să fie nimic şi nici mai moale decît pernele noastre de pene de gîscă nu poate fi altceva pe pămînt.
  

S-a îndrumat boierul astfel şi eră bucuros şi vesel că are să cîştige.

Săracul s-a întors acasă posomorît şi tot ofta. Fata îl întreabă:

—  Ce este, tată, ce ai pe suflet, de eşti aşa scîrbit?

—  lată, draga tatei, ce a spus împăratul.

—  Culcă-te şi dormi fără nici o grijă. Cînd te-a întreba ce-i mai gras pe lume, să-i spui că-i pămîntul.

—  Ei bine! Da' cînd m-a întreba ce fuge mai tare?

—  Să spui aşa: ca gîndul şi ochii nu fuge nimic mai repede.

—  Da' ce-i mai dulce?

• Ce-i mai dulce? Somnul e cel mai dulce şi perna îi moale, dar, pînă nu pui mîna sub cap, nu dormi bine.
  

S-a mai liniştit ciobanul, dar stătea cu frica în spate. Cînd s-a dus la judecată, l-a chemat împăratul mai întîi pe boier.

• Aşază-te pe scaun, la să-mi spui dumneata, cucoane, ce fuge mai tare?
  

• înălţate împărate, am un ogar, care prinde iepurele din fugă. Eu cred că mai tare ca dînsul nu fuge nimeni pe lume.
  

—  Nu-i drept, cucoane, făcu împăratul. Apoi îl întrebă pe cioban şi acesta răspunse:

—  De, înălţate împărate, ţi-oi spune şi eu ca un om păcătos: gîndul fuge mai tare. Eu stau aici, iar gîndul fuge acasă la copii, că mor de foame.

—  Aşa-i.

Acum întrebă pe boier:

—  Ce este mai gras pe lume?

—  Am eu un porc în coştereaţă, de trei ani de zile, are peste douăzeci de puduri şi o slănină de o palmă de groasă.

—  Nu-i drept ce zici tu.

• Ca pămîntul, care ne ţine pe noi, nimic nu-i mai gras, făcu ciobanul.
  

• Aşa este, răspunse împăratul. Acum să-mi spui, cucoane, ce-i mai dulce şi mai moale pe lume?
  

• Am în prisacă un stup încărcat cu miere. Eu gîndesc că mai dulce ca mierea aceea nu-i nimic pe lume; şi mai moale decît pernele din pene de gîscă nu ştiu altceva.
  

—  Dă-te deoparte.

Acum era rîndul ciobanului să răspundă.

—  înălţate împărate, ca somnul de dulce nu-i nimic pe lume. Şi perna îi moale, dar mai bine dormi cînd pui mîna sub cap.

—  Ai dreptate. Du-te, boierule, acasă, că junca-i a ciobanului. Boierul se duce, iar pe cioban împăratul îl opreşte şi îl întreabă:

—  Cine te-a învăţat pe tine cuvintele acestea? Ciobanul, cinstit şi drept din fire, spuse adevărul:

—  Am o fată şi ea m-a învăţat ce să spun.

—  Cîţi ani are fata?

—  Şaptesprezece.

împăratul s-a gîndit s-o pună la încercare şi pe fată. Scoate un fuior de cînepă şi spune:

—     Du-i fuiorul acesta fetei şi spune-i să ţeasă dintr-însul îmbrăcăminte pentru toată oastea, că de nu, capul îi va sta unde-i stau picioarele.

Se duce ciobanul plîngînd acasă.

—  Ce-i, tată?

• Am scăpat de una şi am intrat în alta. lată, ţi-am adus un fuior, ca să faci îmbrăcăminte pentru toată oastea împăratului.
  

—  Fac, tată, nu te scîrbi, culcă-te şi te odihneşte. Dimineaţa, cînd s-a sculat, fata i-a dat o surcică de la un trunchi.

—  Du-i împăratului surcica asta şi spune-i să-mi facă stative, vîrtelniţă şi toate celea cîte trebuiesc la ţesut, că eu n-am în ce-i lucra îmbrăcămintea pentru toată oastea.

Se duce ciobanul la curte.

—   Bună dimineaţa, înălţate împărate!

—   Mulţumesc. Ce este?

• Ţi-am adus o surcică. A spus fata să-i faci dintr-însa stative, vîrtelniţă, suveică, sucală, vatale, rîşchitor şi toate cîte trebuiesc la ţesut.
  

Şi-i întinde surcica ceea mai-mai cît o unghie. împăratul atunci se gîndi s-o mai ispitească o dată. Aduce zece ouă fierte şi le dă ciobanului.

• Na ouăle acestea, să-i spui fetei să le pună sub cloşcă să scoată pui dintr-însele.
  

—   l-oi spune.

—  Dacă n-a scoate, unde îi stau picioarele, capul are să-i steie. Se duce ciobanul mîhnit acasă.

—  Dacă ştiam aşa, draga tatei, mă lepădăm şi de juncă, şi de toate celea. Nu-mi trebuia să mă judec, că uite ce a spus împăratul şi iată ce mi-a dat.

Fata a luat ouăle cele fierte, a dat la fraţi, a dat la surori.

—  Mîncaţi, că-s de la împărat.

Apoi fata a luat doi pumni de grăunţe, le-a pus la fiert şi au fiert grăunţele de cu seară şi pînă dimineaţă. Dimineaţa, le pune într-o legătură şi zice:

—  Na, tată, du-te şi du grăunţele acestea la împărat. Să-i spui să le semene, să crească păpuşoi, să facem păsat la pui. Şi cînd ţi-a spune: „D-apoi că-s fierte, moşule, grăunţele acestea!", tu să-i răspunzi: „A spus fata că şi ouăle pe care le-ai dat dumneata au fost fierte".

Se duce ciobanul cu grăunţele:

—  Luminate împărate, ţi-am adus sămînţă. A spus fata mea să semeni, să creşti păpuşoi, să faci păsat la pui!

Se uită împăratul şi se miră:

—  Moşule, îs fierte grăunţele acestea, cum au să răsară?

—  Apoi şi fata mea a spus: cum au să iasă pui din ouă fierte?

Împăratul a înţeles că fata ciobanului îi iscusită tare şi-i adîncă în cuget.

L-a trimis pe cioban să-şi caute de treabă, iar în urmă l-a rînduit pe un boier din divan, aşa ca să nu-l ştie nimeni, să afle, să ispitească ce fel de fată are ciobanul, de a îndeplinit aşa de bine toate poruncile lui.

Se duce boierul, preschimbat ca oricare drumeţ, bate la uşă, nu răspunde nimeni. Ce să facă? Deschide uşa şi intră. Cînd colo, fata dezbrăcată pe cuptor, numai în cămaşă.

—  Să nu vă fie cu bănat, cuconaşule, casa noastră îi fără urechi.

—  Şi cum stai tu acasă, n-ai fraţi, n-ai mamă?

—  Ba am frate.

—  Şi unde-i?

—  îi dus să schimbe numele la nişte grăunţe.

—  Mult o să zăbovească?

—  Dacă va veni pe de-a dreptul, are să zăbovească, iar dacă va înconjura, va veni mai repede.

Aici a cam încurcat-o boiernaşul de la divan.

—  Ei bine, da' mamă-ta unde-i?

—  îi dusă la vecini să facă din două babe o nevastă.

Acum mai ducă-te capul de înţelege ce a vrut să spună. Nu-i ieşea boiernaşului de la divan s-o întrebe pe fata ciobanului, să-i tîlcuiască cele vorbite. Şi-a bătut singur capul, s-a gîndit, s-a tot gîndit, da' nicidecum n-a putut-o scoate la liman. Cu toată ruşinea, o întrebă pe fată. Alta nu avea ce face, căci trebuia să-i ducă împăratului vorbă răzvidită şi înţeleasă.

—  Ştii tu, dragă fată, tîlcul vorbelor pe care le-ai spus?

—  Eu socot că, dacă nu-i cîine la casă, îi casă fără urechi; oricare poate, pe neprins de veste, să deschidă uşa şi să intre, răspunde fata.

—  Aşa-i! Da' cum, adică, frate-tău schimbă numele la grăunţe?

Şi de ce va zăbovi, venind pe de-a dreptul, iar pe înconjurate va veni mai repede?

• El îi dus la moară, să macine nişte păpuşoi. în drum e deschisă cîrciuma şi, dacă va trece pe lîngă dînsa, o să aibă zăbavă mare, iar dacă o va înconjura, va veni repede acasă.
  

• Bun. Da' ştiu ca mamă-ta n-o fi fiind mare farmazoană să facă din două babe o nevastă.
  

 

—  Vorba este că ea face din două cămăşi vechi una nouă.

—  Aşa da! Ei, dară mai rămîi cu bine.

—  Mergi sănătos.

Vine logofătul şi-i spune împăratului că-i o zgîtie de fată frumoasă şi înţeleaptă, care vorbeşte numai în tîlcuri.

Împăratului i s-a mişcat inima din loc. Dă poruncă ciobanului să spună fetei să vină la curte nici călare, nici pe cărare, nici pe drum, nici pe alăturea cu drumul, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu dar, nici fără dar.

—  Dacă va veni, după cum am poruncit, o iau de mireasă. Iar de nu va veni, unde îi stau picioarele, îi va sta capul.

Vine moşneagul acasă plîngînd. Fata ascultă porunca împăratului şi spune:

—  Tată, adă-mi un voloc şi un iepure viu. Şi n-ai nici o grijă, unde m-oi duce, voi scoate în capăt cu bine.

Tata i-a adus fetei cele cerute şi ea s-a înfăşurat în voloc, a încălecat pe o prăjină, a strîns iepurele, a prins şi doi hulubi şi i-a luat cu dînsa, şi s-a pornit la curtea împăratului.

Acolo, la curtea împăratului, s-au repezit cîinii s-o rupă. Fata a dat drumul iepurelui şi cîinii s-au luat după iepure, iar ea a mers drept în pridvorul palatului.

—  Bună ziua, înălţate împărate.

—  Bine ai venit, fată frumoasă.

—  Poftim de primeşte dar de la mine.

Fata întinde mîinile să-i deie hulubii şi împăratul, cînd a vrut să-i ieie, ea le-a dat drumul şi au zburat. Vrasăzică, a venit nici cu dar, nici fără dar, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, căci venise călare pe o prăjină.

Văzînd agerimea şi destoinicia fetei, împăratul i-a spus:

—  Eu te iau să-mi fii mireasă, să fii împărăteasă.

• Bine, înălţate împărate, dar să ne înţelegem din capul locului, unde nu-i face tu dreptate, s-o fac eu.
  

• Bun cuvînt. Rămînem aşâ înţeleşi şi judecăţile să le fac toate întîi eu.
  

Au făcut nuntă şi au trăit traiul cel bun de pe draga lume.

Aşâ a trecut o lună, două, un an. La un an de zile, se găsesc trei oameni într-un sat: unul avea hamuri, altul avea căruţă şi unul avea o iapă. Se întovărăşesc toţi trei să meargă la moară. Unul a pus căruţa, unul hamurile şi unul iapa. S-au încărcat tustrei şi s-au dus să facă făină. Pe drum, cînd se întorceau de la moară, au stat la popas, au adormit şi, cînd s-au trezit, au văzut un mînz.

Acel cu căruţa face:

—  Bogdaproste că mi-a fătat căruţa un mînz, va creşte şi voi avea calul meu.

Cel cu hamurile sare şi el:

—  He-hei, că hîtru mai eşti! Hamurile mele au fătat mînzul. De acum am şi eu mînzul meu.

Omul cu iapa le spune:

—  Măi oameni buni, iapa l-a fătat!

—  Ba nu mai vorbi. Căruţa mea…

—  Ba chiar hamurile mele!

Au mers împricinaţii la curtea împăratului şi au cerut să le facă dreptate. Cînd colo, împăratul nu eră acasă. Cel cu iapa cade la mă rog.

—  Cinstită împărăteasă, iată cum şi iată cum, fă-ţi o pomană şi ne judecă, nu de alta, da' îmi piere mînzul.

împărăteasa, văzînd una ca aceasta, s-a apucat să-i judece. A spus să închidă mînzul într-un grajd şi să puie zăvorul.

—  Acum tu cu iapa du-te şi şezi acolo într-o parte. S-a dus acela unde i-a spus împărăteasa.

—  Iar tu du căruţa în cealaltă parte. Duce acela căruţa.

—  Du-te şi tu cu hamurile cam tot aşa de departe. Se duce şi acela cu hamurile.

—  Daţi drumul mînzului. La care dintre voi se va duce mînzul, al aceluia va fi.

Iapa de colo necheza cît şedea. Şi cum eră să nu necheze, dacă stătea mînzul închis? Cînd i-a dat drumul mînzului, el s-a dus fuga la iapă.

—  Vedeţi al cui e mînzul?

—  Vedem!

S-au dus toţi trei judecaţi gata. Cînd, pe drum, se întîlnesc cu împăratul.

—  De unde veniţi, măi oameni buni?

—  De la judecată.

—  Şi ce pricină aţi avut voi?

— Apoi iată, înălţate împărate, ce am avut şi iată ce s-a întîmplat. Cînd i-au spus totul, împăratul a stat pe gînduri.

—  Nu mă ajunge capul cum să vă judec. Cred că mînzul trebuia să fie al aceluia care l-a văzut întîi.

—  împărăteasa ne-a judecat altfel.

Auzind împăratul, s-a dus săgeată la palat, a chemat-o pe împărăteasă, mînios foc.

—  Ţi-am spus să nu judeci în locul meu?!

—  Mi-ai spus.

 

• Şi cum de ai îndrăznit să calci cuvîntul? Să te duci de la palat. Hai!
  

• Mă duc, chiar astăzi mă duc, răspunse împărăteasa, dar mai întîi, pînă n-am plecat, să facem o masă mare, să bem şi să ne veselim ca la despărţire.
  

—  Fie! Şi pe urmă pleacă sănătoasă unde ştii. Poţi să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte. Şi du-te de la mine.

—  Bine!

S-au aşezat ei pe chef şi un ospăţ ca acela! împărăteasa bea un pahar cu apă, iar împăratul un pahar cu vin şi, pînă la urmă, s-a făcut împăratul ţăndări de beat.

Atunci împărăteasa dă poruncă vizitiului să înhame caii la trăsură. Şi cînd au fost înhămaţi patru cai la rădvan, l-a luat pe împărat, l-a aşezat pe scaun şi spuse:

—  Dă, vizitiule, bici cailor şi porneşte la drum.

—  încotro, împărăteasă?

—  Mergi înainte, pînă cînd ţi-oi spune eu să stai.

Vizitiul ascultă vorba împărătesei şi face după cum îi spune. Cum eră să nu se supuie?

Au mers ei cît au mers şi iată că se deşteaptă împăratul şi întreabă mirat:

—  încotro mergem?

—  La mine, luminate împărate!

—  Păi, ce ţi-am spus eu ţie?

—  Da ce mi-ai spus?

—  Ţi-am spus să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte şi să te duci!

—  Aşâ am şi făcut!

—  Cum aşa?

—  Tu îmi eşti mai drag şi mai scump ca orice pe lume, pe tine te-am luat şi cu tine mă duc.

împăratul a oprit rădvanul şi a cuvîntat:

—  M-ai dovedit şi aici. Hai să ne întoarcem la palat şi de astăzi înainte judecă şi fă tu dreptate cum ştii.

S-a întors împăratul înapoi la curte şi au trăit amîndoi în bună înţelegere. Toate judecăţile, care au fost după aceea, s-au făcut cu dreptate, încît toţi vorbeau că fata cea înţeleaptă a ciobanului a ridicat dreptatea în scaunul domnesc. Şi i-a mers vestea şi povestea împărăţiei celeia de împărăţie a judecăţilor drepte.

Ş-am încălecat pe-o şa

Şi v-am spus povestea aşa.