Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.

Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:

• Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.
  

• Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.
  

• Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.
  

Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din

talpa pragului pînă în capul pămîntului a fost brazda răsturnată şi calea fetei arătată. Lucrul băietanilor mergea mai cu spor, mă rog, se gîndeau că acuşi le-a veni surioara cu mîncare nici rece, nici fierbinte şi or face o masă în arătură. Da' mîncarea de la deal nu-i ca aceea de acasă, e mult mai gustoasă. Cînd mi te aşezi în boarea vîntului pe jilăveala pămîntului, atunci şi pofta e mai mare.

Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.

Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.

Nu departe de pămînciorul lor eră moşia unui zmău, alb ca iarna de bătrîn şi posomorît ca o toamnă prea tîrzie. lată că pocitura de zmău ştia de pornirea fetei şi şi-a pus în gînd s-o aibă pe lîngă curţile lui de slugă. Şi dacă s-a gîndit, s-a şi pornit la drum, şi, cam de pe la creasta dealului, a luat brazda la astupat, pe unde o astupa, pe unde cu nările o sufla, pe unde cu gura o mînca, iar cînd a ajuns la marginea satului, a dat jos din spinare un plug cu cormană de aramă şi a tras o brazdă adîncă ţără­nească pînă la moşia lui.

Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.

Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.

în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asu­pra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.

Cum apa cea mare apucă cîte un lemn şi-l duce tot la vale, cătîndu-i loc de putrezire, aşa brazda zmăului îl ducea pe băiat nu la viaţă, da' la moarte. Şi cine să-l abată din drum? Ba mersul lui eră tot mai grăbit, căci vedea urma tot mai proaspătă a călcaturilor surioarei. A pus băiatul piciorul la capătul brazdei şi s-a pomenit pe moşia zmăului. Nu departe înainte era o grădină mare cu copaci tot unul şi unul, de părea o apă. Iar în mijlocul grădinii se înălţa un palat cu aur aurit, cu piatră rară împodo­bit, ce ardea în bătaia soarelui.

Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.

—  Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.

—  Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,

Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.

—  Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.

Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:

—  Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?

—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:

—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Si ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buz­dugan, l-a aruncat pe băietan.

A trecut cît a trecut.

Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.

Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:

—  Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:

—  Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.

—  Soră, surioară, Hai şi tu acasă,

Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.

—  Stai, voinice, şi răspunde:

Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:

—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:

—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Şi ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.

Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.

Mamă-sa însă, cît trăia, tot aştepta să vie măcar unul. Şi iată odată, mergînd pe lîngă o fîntînă, s-a oprit să beie oleacă de apă, şi, după ce a băut, s-a aşezat pe colacul de cremene al fîntînii să se odihnească şi de la aceea a purces femeia îngreunată. Nu zăbavă, a născut un băiat.

Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.

Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:

—   la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.

Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.

—   Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:

—   N-ai, Cremene, pe nimeni.

Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.

Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l pu­teau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:

—  Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.

Şi a dormit trei zîle şi trei nopţi. A patra zi, cînd a prins a vui, mamă-sa l-a trezit. El a eşit în faţa casei şi a prins buzduganul pe genunchi. Se uită el la dînsul, se tunchise într-o parte. „Mai trebuie fiert", se gîndeşte el, şi iar îl duce la fierar. Da' în răstimp o cheamă pe mamă-sa şi prinde a-i spune:

—  Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moş­neag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.

Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!

Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă fecio­rului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.

Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:

—  Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?

—  Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:

—  Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.

Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.

—  Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.

A eşit mama de sub casă, a pus făină într-o covăţică şi, cît a frămîntat, a plîns. Dacă i-a copt, s-a pornit şi el în lungul brazdei, pe urma fraţilor. A mers şi a mers cale lungă, ca să ajungă, a ocolit în drum şi prăpastia, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns la grădină.

Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a stri­gat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,

Nu te băga în grădină,

Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău,

Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:

—  Cine ţi-a dat turta aceasta?

—  Mama mi-a dat-o.

—  Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?

—  Atunci iese că tu eşti sora mea.

Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.

• Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.
  

• Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.
  

—  Surioară draga, hai să fugim.

—  De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.

—  Da' ce semne are zmăul?

—  Cînd se întîlneşte cu străinul, îl întreabă: „Ce vrei, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?" De răspunde acela „la luptă să ne luăm", apoi el strigă la o sabie, pe care o poartă la şold: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară şi ia-l de pe picioare!" Aşâ i-a secerat pe cei doi fraţi şi i-a aruncat în groapa făcută de buzduganul lui. Iar de zice cineva „la masă să stăm", atunci zmăul îl duce la palat, îl aşază la masă, îi pune dinainte trei juncani prăjiţi, vin, pîine, şi se aşază la mîncat. Şi aşâ obicei are că ciolanele, de pe care a ros carnea, le bate de capul meseanului, pînă le rupe şi le suge măduva.

Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecu­şoară, capul de pe umeri zboară-i!"

Şi cum îi spunea fata semnele zmăului, s-a ridicat într-o parte un nour mare şi fioros, a prins a tuna şi a fulgera, iar din grosul nourului, ca un fulger, venea asupra lor buzduganul zmăului.

Cremene Voinicul l-a prins într-o mînă, l-a rotit pe după cap şi l-a azvîrlit de unde a venit. Nourul şi mai tare s-a înfiorat şi din grosul lui a tunat glasul zmăului:

—  Grei oaspeţi mă aşteaptă!

Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde tre­cea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.

—  Ce vrei, voinice?

La luptă să ne apucăm Ori la masă să ne aşezăm? Cremene răspunde:

—  întîi masa să luăm, Apoi să ne luptăm.

S-au dus la palat, zmăul a pus pe masă trei boi prăjiţi, un butoi cu vin şi a prins a înfuleca. După ce a ros un ciolan, îl apucă de un capăt şi trosc! de capul lui Cremene. D-apoi nu şi-a găsit el omul?!

Cremene roade şi el un os şi odată sfîr! între ochii zmăului, şi aşâ l-a lovit, că a văzut stele verzi.

Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sa­bia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.

Zmăul strigă la sabie, sabia – nimic. Văzînd el că nu-i lucru de şagă şi că masa nu-i ticneşte, a eşit din palat şi a spus:

—  Voinice, hai să ne luptăm la faţarea de aramă.

Şi s-au dus la faţarea de aramă, care erâ făcută de nouăzeci şi nouă de lei-paralei, în nouăzeci şi nouă de zîle şi nouăzeci şi nouă de nopţi. Acolo s-au luat la trîntă dreaptă, trîntă voinicească şi fără de pricină, că cine a birui, pe drept a birui.

Stîncile de se răsturnau, dealurile de se cufundau, copacii de se pră­văleau, de-n cer nourii tunau, apoi asta erâ de la lupta cea grea a cîinelui de zmău cu voinicul Cremene. S-au luptat şi s-au luptat, pînă oboseala i-a doborît pe amîndoi la pămînt. Din gura zmăului ieşea o pară vînătă, iar din gura lui Cremene – o pară verde. Stînd aşâ şi răsuflînd din greu, pe deasupra lor, în albastrul cerului, se rotea un şoim.

Zmăul, cum l-a văzut, a răcnit cît a putut:

—  Şoimule, şoimule, Du-te la Dunăre

Şi adă în cioc Un poloboc De apă rece, Setea de-mi stinge! Iar de nu mă-i asculta, în viaţă nu te-oi lăsa, Nu nurna' pe tine,

Dar pe tot neamul şoimesc

Şi tot neamul păsăresc. Şoimul, parcă nici nu l-a auzit, zboară, se roteşte. Cremene Voinicul ridică şi el glas cu rugăminte:

Şoim, şoimuşor,

la un ulcior,

Du-te la izvor

Şi adă apă,

De mă adapă,

Apoi mă stropeşte,

Inima de-mi răcoreşte,

Şi o să-ţi dau carne de zmău,

Să ai de mîncare

Ziua întreagă,

Cu tot neamul şoimesc,

Cu tot neamul păsăresc. Şoimul şi-a dat drumul la pămînt, s-a dus pe unde s-a dus, şi, nu mult la mijloc, vine purtînd în gheare un ulcior cu apă de izvor şi-i dă lui Cremene să beie, apoi îl stropeşte, îl răcoreşte.

Cremene pe loc şi-a întremat puterile, l-a înhăţat pe hîdul de zmău şi, cînd l-a trîntit, l-a făcut un lac de păcură. Atîta a fost traiul zmăului.

Cerul se înseninase,

Soarele se arătase,

Boarea vîntului

Purta mirosul cîmpului. Şi s-a pornit Cremene Voinicul la palat, iar cînd a ajuns acolo, a luat-o pe soră-sa de mînă şi a cuvîntat:

—  Haide acasă, că nu te-a mai opri în drum urgia de zmău. Fata s-a pornit, a mers şi a prins a plînge.

—  Of, frăţioare, nu mă pot porni la drum, lăsîndu-i fără ocrotire pe cei doi fraţi.

—  Şi unde-s ei?

—  îs în prăpastia asta. Zmăul le-a retezat picioarele şi i-a aruncat aici. Cremene şi-a dat drumul în prăpastie şi, fără zăbavă, a eşit cu cei

doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cre­mene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.

A mers şi a tot mers peste văi adînci, peste şiruri de munţi, peste rîuri late cu ape înspumate, şi la gura unei văi îi iese în cale o babă:

—  Bună ziua, mătuşă!

—  Bună cale, voinice! Da' încotro te-ai pornit?

—  M-am pornit să caut apă întrupătoare şi apă învietoare.

— Asta-i valea cu izvoare, dar nu ştiu de vei putea găsi apă învietoare şi apă întrupătoare, căci aici sunt zeci şi sute de izvoare, şi mai toate cu apă otrăvitoare.

Şede Cremene şi se gîndeşte. Apa ţîşneşte de aici, de dincolo, şi cine s-o cunoască care poartă leacul?

De gustat nu-i chip, că, dă, poţi să bei bună, da' poţi să bei rea şi-ţi iei grija de viaţă.

Merge Cremene pe valea ceea, se uită la izvoare şi dă de un pîlc de flori. Prinde a rupe flori şi cu un braţ de flori porneşte pe sub coasta de unde ţîşneau izvoarele. Cum ajungea la un izvor, punea cîte o floare. Şi tot a pus şi a pus – cînd a mîntuit florile, atunci s-au mîntuit şi izvoa­rele. S-a întors Cremene înapoi şi, cînd s-a uitat în izvoare, florile toate erau veştezite şi înnegrite. Numa' pe la mijloc a găsit două flori: una şi mai tare înflorită, iar cealaltă de acum în pămînt crescută. Cum avea cu dînsul două ulcioare, a luat dintr-un izvor un ulcior, din altul alt ulcior şi, ţinînd calea înapoi, a venit fără hodină şi popas. Aşezîndu-le celor doi fraţi picioarele retezate la loc, le-a stropit cu apă întrupătoare şi le-a întrupat, le-a stropit cu apă învietoare şi s-au sculat băieţii în picioare. Mare le erâ bucuria! S-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă şi tuspatru s-au pornit acasă.

Cum vine după o noapte întunecoasă şi friguroasă lumina zorilor şi căldura soarelui, aşâ a venit în sufletul mamei lor dragostea şi fericirea cînd şi-a văzut copiii acasă. După aceea, s-au aşezat pe trai, avea fieca­re casa lui, masa lui şi au tot trăit în linişte şi pace multă vreme şi poate mai trăiesc şi azi, de n-or fi murit.