A fost, cică, un om, care avea trei fete. Trăiau ei bine şi mai bine, cît era vreme de pace. Dar iată că, într-o bună zi, s-a pornit un război mare. împăratul a scris cărţi şi a trimis prin părţi şi răvaşe prin oraşe, a pus buciumele şi au buciumat trei zile, a trimis crainicii să strîngă lumea să meargă la bătălie. Şi l-a ajuns rîndul şi pe omul acela cu trei fete. Se pregăteşte el să meargă la oaste. Fata cea mai mare îl vede gătindu-se de drum şi-l întreabă:

—   Unde te duci, tată?

—   Mă duc la bătălie, draga tatei. N-am avut noroc să am şi vreun băiat, că se ducea acum în locul meu.

—   Tată, mă duc eu.

—   E, draga mea, fetele-s de stat pe lîngă casă.

—   Ba, îndată mă gătesc şi mă pornesc.

Se îmbracă ea în haine de oştean, pune sabia la şold, încalecă pe cal, îşi ia rămas-bun şi porneşte.

Tată-său ce face? îmbracă nişte piei, nişte haine urîte, se face o matahală groaznică şi pe de altă parte îi iese înainte la un pod.

Calul s-a speriat şi a început să fornăie, da' fata, nici una, nici două, hai înapoi acasă. Tată-său, nevăzut şi neştiut, pe de altă parte a venit înaintea ei acasă şi o întreabă:

—   Ce, draga tatei, ai fost de amu?

• Mi-a ieşit o matahală înainte, s-a speriat calul şi m-am întors înapoi.
  

Iar începe tatăl lor să se gătească să meargă la bătălie. Se apropie fata cea mijlocie şi-l întreabă:

—   Unde te găteşti să te duci, tată?

• La bătălie, unde în altă parte, că, iată, n-am avut noroc şi de un băiat, să meargă acum la oaste.
  

—   Dă că mă duc eu, tată…

—   Ei, dacă nu s-a dus cea mai mare, te-i duce tu…

—   Stai că mă duc, mă pornesc îndată.

Se îmbracă ea în haine moscăleşti, a pus sabia la şold, s-a suit călare, şi-a luat ziua bună de la toţi şi s-a pornit.

Tată-său, pe de altă parte, ajunge la pod, se preface în matahală şi îi iese înainte.

Calul fetei a început a fornăi, a sări în două picioare şi tot se da înapoi. Fata se sperie şi ea, întoarce calul şi-l ia la jnăpăit cu puha, să fugă cît mai repede spre casă.

Tată-său, pe altă parte, ajunge mai degrabă acasă şi o întreabă:

—   Ei, ce-i, draga tatei, de amu ai fost la oaste?

—   Mi-a ieşit o matahală înainte şi calul a întors înapoi.

—   Ei, parcă am ştiut că aşa o să fie.

începe el a se găti a treia oară. Cînd colo, îl vede fata cea mai mică.

—   Tată, da' unde te găteşti mata să te duci?

• Mă duc la bătălie, draga tatei, că, iaca, n-am avut noroc măcar de un băiat, că se ducea în locul meu…
  

—   Mă duc eu, tată, la bătălie.

—   Dacă nu s-au dus cele două mai mari, parcă tu ai să te duci?…

• Atîta lucru îţi cer, tată, şi eu – să mă laşi să plec. De ce nu vrei să-mi faci şi mie pe voie?
  

Şi ba o vorbă, ba alta, l-a înduplecat pe bietul tată şi l-a făcut să-i deie drumul.

S-a apucat fata să se pregătească de drum. A căutat în pod sabia, hainele moscăleşti, şaua, cu care umblase bătrînul lor, le-a coborît jos, le-a scuturat de colb, le-a curăţit, apoi s-a dus la tabun să-şi aleagă un cal. Fata a luat o tavă de jăratic şi a pus-o între cai, dar caii nici nu se uitau la jăratic, numai unul slab ca vai de el a venit şi a început să mănînce. Fata l-a alungat, iar calul a vorbit:

—   Nu mă alunga, ia-mă pe mine, că eu ţi-s călăuză.

Atunci ea i-a aruncat frîul în cap şi a pus şaua. Calul îi spune:

—   Stăpînă, dă-mi drumul să mă plimb împrejurul casei, să scutur părul de cal bătrîn şi să am păr de mînz tînăr de trei ani.

I-a dat drumul calului să se plimbe şi, cînd s-a întors, a vorbit aşa:

—   Acuma dă-mi drumul să mă duc în codru, să-mi pasc trei zile ierbile şi să-mi beau apele:

Ş-apoi voi fi cal de călărie,

Pentru tine de voinicie,

Ce-ai să gîndeşti,

Aceea ai să izbîndeşti. Fata i-a dat drumul calului şi acela s-a dus în codru, şi trei zile şi trei nopţi a păscut iarbă din poiene şi a băut apă din cişmele, şi a patra zi a venit un cal de mînca nouri şi întreabă:

—   Cum vrei să mergem, ca gîndul ori ca vîntul?

• Dacă vom merge ca gîndul, ne prăpădim. Să mergem mai bine ca vîntul, tremurînd pămîntul.
  

Şi-a luat ea ziua bună de la toţi, s-a suit călare şi s-a pornit calul în trap mare la drum.

Tată-său iară pe de altă parte s-a dus la pod, s-a făcut o momîie groaznică şi i-a ieşit înainte.

Calul a început a fornăi, da' ea l-a plesnit cu biciul:

—   De-e, cal! Ce, te temi şi de muşte?

Calul a mers înainte, da' ea a scos sabia să lovească… Tată-său a strigat:

—   Stai, draga tatei, că acesta-s eu!

—   D-apoi de ce stai aici?

• Am vrut să te ispitesc, te temi ori nu! Acum văd că tu ai să te duci.
  

S-au cuprins ca înainte de drum, şi-au luat ziua bună şi el s-a dus acasă, iar ea – la bătălie.

A mers ea cît a mers şi a văzut întuneric de armată, care stătea faţă în faţă gata să împroaşte cu suliţele, să taie cu săbiile, să lovească cu buzduganele. Ea s-a repezit cu calul asupra duşmanului, a tăiat în patru părţi cu sabia şi i-a cioplit, şi i-a ciopîrţit, că puţini tare ce-au rămas, numai de-au dus vestea.

Amu a întrebat împăratul, au întrebat oştenii, cine-i viteazul acesta, care a răpus singur duşmanul. A dat poruncă să-l cheme să-l mulţumească, să-l încarce cu daruri scumpe, dar ea n-a stat la astfel de măriri, s-a dus şi dusă a fost.

în urmă a tot mers vorba despre acest oştean, despre acest voinic şi, fiindcă nu i-a ştiut numele, i-a spus Voinic-din-Lume-fără-Nume.

A mers ea aşâ pe locuri neumblate şi aude un răcnet mare. Cînd se apropie, vede un zmău, care mînca un cerb. Şi ţipau şi unul, şi altul: cerbul – că îl mînca, zmăul urla că din pricina coarnelor nu-l putea înghiţi, dar nici nu-l lepăda.

Cerbul strigă:

—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, ucide zmăul acesta, că mare dar ti-oi da!

Da' zmăul strigă:

—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, taie coarnele cerbului, ca să-l pot mînca, că mare ti-a fi binefacerea.

Ea a întrebat calul ce să facă. Calul i-a spus:

—   Scoate sabia şi taie zmăul la încheietura gurii, că acolo e puterea lui, şi a scăpa şi cerbul, şi zmăul, că de nu, o să piară amîndoi stînd aşa.

Fata ce a făcut? A rotit sabia voiniceşte şi, cînd a tras o dată, l-a despicat pe zmău în două pînă la coadă. Cerbul a ieşit şi s-a dus la apă să se spele.

Zmăul, aşâ tăiat, cum se afla, sărea în slava cerului, pară de foc slobozea şi s-a dus drept la zmeoaica cea bătrînă. Şi ea, cum l-a văzut, l-a dat cu apă închegătoare şi l-a făcut la loc, l-a dat cu apă învietoare şi s-a făcut zmăul aşâ ca mai înainte.

Cînd a aflat zmeoaica de Voinic-din-Lume-fără-Nume, l-a trimis îndată pe feciorul ei să-l aducă, să-l vadă cît e de mare şi ce putere are.

A ieşit feciorul zmeoaicei îmbrăcat, înarmat, călare pe cal şi, nu zăbavă vreme, îl întîlneşte pe Voinic-din-Lume-fără-Nume şi vine cu el acasă.

Cum a ajuns acasă, zmeoaica l-a şi cunoscut că voinicul acesta e fată, şi zice:

—   Dragul mamei, voinicul cu care ai venit e fată, dar ca să afli mai bine de e fată ori nu, du-o prin dughene, tot pe la haine femeieşti şi, dacă s-a uita, apoi să ştii că e fată.

Da' calul ştia şi i-a spus fetei să nu se uite prin dughene la hainele cele femeieşti.

Se duc ei, umblă tot pe la haine femeieşti din dugheană în dugheană. Fata ocărăşte:

—   Cîine de zmău, ce mă porţi tu pe la rochii? Du-mă la haine bărbăteşti, ostăşeşti.

Vine zmăul acasă, înciudat pe mamă-sa.

—  Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul!

—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Pînă ce oi mai face eu de mîncat, tu cheamă-l la Nistru să se scalde şi, dacă n-a vrea să meargă, apoi e femeie.

Se duce zmăul şi îi spune:

—   Hai, voinice, şi ne-om scălda la Nistru. Calul i-a spus fetei:

—   Cînd te-i duce la Nistru, să mă iei şi pe mine, că zmăul are să te îmbie să te scalzi, el nu se încrede că eşti fată. El are să-ţi zică să te dezbraci, tu fă-te că te dezbraci, da' eu atunci oi începe a zburda, şi tu să porneşti, adică să prinzi calul, şi aşâ vei scăpa.

Se duc ei la Nistru. Şi încep: unul zice că acela să se dezbrace mai întîi, da' cela – celălalt.

Ei, s-a dezbrăcat zmăul şi a intrat în apă. A început a se dezbrăca şi ea, cînd colo, s-a pornit calul la zburdat.

—   Mă duc să prind calul!

A alergat ea, a alergat şi de-acum zmăul n-o mai vedea, lese zmăul din apă şi vine acasă supărat:

—Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul, şi-i spune cum a fost.

—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Acum mai fă şi aceasta ce ţi-oi spune. Zi-i să doarmă la noi şi ia o stiblă de busuioc şi pune-i sub aşternut. Dacă busuiocul va fi ud, îi bărbat, dacă va fi veşted, îi fată.

Calul a ştiut vorbele zmeoaicei şi i-a spus fetei:

—   Cere peste noapte o cofă cu apă şi, cînd te-i scula, să uzi busuiocul.

Vine zmăul şi-i spune să doarmă peste noapte la dînşii.

—   Ei, voi dormi, dar să-mi daţi o cofă cu apă, că tare des beau noaptea.

Zmăul a pus o stiblă de busuioc sub aşternut şi a adus o cofă cu apă.

S-a culcat ea şi, cînd s-a sculat dimineaţa, a găsit busuiocul veşted. Ea îl apucă, îl înmoaie în cofă, îl pune la loc şi iese din casă.

Zmăul repede se duce şi, cînd colo, găseşte busuiocul ud. Se duce la zmeoaica cu ocară:

• Se cheamă că îmi eşti mamă, da' gîndeşti capul să-mi mănînci — şi îi arată busuiocul ud.
  

• îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul
  

ei.

Voinicul-din-Lume-fără-Nume a încălecat pe cal, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit spre casă.

După ce s-a dus, zmeoaica i-a spus feciorului să pregătească un car de furci de tors şi să pornească în lume. Dacă a afla-o şi s-a urca în car să-şi aleagă furcă de tors, să ştie că e fată şi n-o să mai poată coborî.

Zmăul a încărcat un car de furci de tors, care de care mai bune,

mai frumoase, şi s-a pornit la drum. Mai printr-un sat, mai prin altul, ducîndu-se el, ajunge şi la casa omului cu cele trei fete. întreabă sora cea mai mare:

—   Ce ai în car?

—   Furci de tors! Furci de tors!

—   Scoate, să le vedem.

—   Suie în car şi alege-ţi pe plac.

S-a uitat fata cea mai mare şi a răspuns:

—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.

N-a trecut mult şi a venit fata cea mijlocie şi întreabă şi ea:

—   Ce ai în car?

—   Furci de tors! Furci de tors!

—   Arată, să le văd.

—   Suie în car şi alege-ţi.

Se uită fata cea mijlocie şi zice:

—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.

La urmă a venit cea de a treia soră şi a întrebat şi ea ce duce de vînzare în car.

—   Furci de tors!

—   Dă să le văd.

—   Suie în car şi alege.

Fata s-a suit să-şi aleagă furcă, iar zmăul a şi pornit spre casă. Tata, mama, surorile ei au alergat şi, cînd s-au uitat, au văzut-o ridicată în înaltul cerului. Au strigat toţi în urma ei:

—   Tu să nu grăieşti nouă zile acolo!

Ea însă n-a auzit şi i s-a părut că nouă ani să nu vorbească. Au ajuns la zmău acasă. Vorbesc la dînsa, ea nu vorbeşte, o zi, două, trei, nu scoate un cuvînt. într-o zi, îi spune zmeoaica:

—   Ce mută ai adus în casă? De frumoasă îi frumoasă, da' glas n-are.

Feciorul răspunde:

—   Poate se ruşinează, a vorbi mai pe urmă.

Mai după aceea, zmeoaica, văzînd-o că tot tace, i-a spus feciorului:

—   Dragul mamei, lasă că eu am s-o trimit în ospeţie şi înapoi n-are să mai vie.

După un timp, au început ei să se pregătească de nuntă. Fata înţelegea totul, dar de vorbit nu vorbea, într-o zi, zmeoaica îi spune:

—   Trebuie să mergi la Baba-Cloanţa să aduci sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, ca să cernem pentru nuntă.

Şi-a luat fata trei turte de hrană şi s-a pornit în lume. A auzit din urmă că zmeoaica a spus:

—  încotro o trimitem noi, înapoi nu se mai întoarce.

Şi dacă s-a pornit ea, a mers şi a tot mers, drumărind multă lume-împărăţie, prin păduri înverzite, prin lunci înflorite şi a ajuns la o casă. Bate la poartă, lese Sfînta Vineri cu un cîinişor şi zice:

—   Dacă eşti om bun, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti om rău, depărtează-te, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.

—  Om bun, om bun, maică!

A intrat în casă şi fata îi spune:

—   Maică bătrînă, nu ştii încotro drumul abate la Baba-Cloanţa, că m-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cernem de nuntă.

—   Nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Na basmaua aceasta, strînge-o, la vreme de neputinţă ţi-a fi de folosinţă.

l-a arătat maica drumul şi s-a pornit fata mai departe. Şi merge, şi merge cale lungă, şi vreme multă, şi ajunge la Sfînta Sîmbătă. Bate la poartă, iese Sfînta Sîmbătă cu un cîinişor şi-i spune:

—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că am căţeluşa aceasta cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi, cînd oi slobozi-o, praf şi pulbere te face.

—   Fată bună, fată bună, maică!

A intrat în casă şi începe fata a spune:

• M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa să aduc sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cearnă făină pentru nuntă.
  

• Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, ci te-a trimis să te prăpădească. Na peria aceasta, la vreme de neputinţă ţi-a fi şi ea de folosinţă.
  

Şi i-a dat o perie şi i-a arătat drumul înainte. Merge ea, merge şi ajunge la Sfînta Duminică. Bate la poartă şi iese Sfînta Duminică cu un cîinişor şi tot aşâ vorbeşte:

—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.

—   Fată bună, fată bună, maică!

A intrat în casă şi Sfînta Duminică o mai întreabă ce umblă, ce a venit.

—   M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să ne gătim de nuntă.

—   Draga mătuşii, la cale grea te-a trimis. Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Mătuşa o să te ajute. Na cutia aceasta, strînge-o, că la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă.

îi dă o cutie şi îi arată drumul cum să ajungă la Baba-Cloanţa. Fata i-a mulţumit şi a mers înainte peste păduri fără măsuri, peste ape late şi-nspumate şi a ajuns la casa unde trăia Baba-Cloanţa. Cînd s-a apropiat, a auzit cum baba bătea darabana în casă. A deschis uşa şi baba, cînd a văzut-o, a sărit în sus de bucurie.

—   Fetiţă dragă, cine te-a trimis la mine?

• M-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să cernem făină pentru colaci, să ne gătim de nuntă.
  

Ea zice:

—   Hai, intră la mătuşa în casă şi mătuşa amuşi are să-ţi deie sitele.

Intră fata în casă şi se aşază la masă. Baba-Cloanţa îi zice:

—   Pînă m-oi duce eu în altă cămară după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, tu ia şi bate darabana.

Da' ea nu s-a dus să aducă sitele, s-a dus să-şi ascută dinţii, ca s-o mănînce. Şi ca s-o ţină pe loc, a pus-o să bată darabana, ca să ştie cînd fata a vrea să fugă, dacă s-a pricepe.

Cum sta fata la masă, aude prin casă umblînd un şoricel. Şoricelul a chiţcăit şi a vorbit:

—   Ţi, ţi, ţi, fată frumoasă, ia-ţi sitele din cui şi du-te acasă, că Baba-Cloanţa îşi ascute dinţii în cealaltă cămară şi vine la tine să te mănînce.

Fata bate înainte darabana. Şoarecele îi zice:

—   Lasă că eu oi bate darabana, ia sitele şi fugi acasă. Fata a luat sitele şi pe aici ţi-i drumul, fuge şi tot fuge. Şoarecele bătea darabana înainte. Baba-Cloanţa auzea darabana

şi-şi ascuţea dinţii în voie.

Cînd vine ea în casă, fata nu-i şi sitele nu-s, da' şoarecele azvîrle darabana şi ţuşti! în bortă.

Baba-Cloanţa, de ciudă mare, prinde a săpa. Sapă, sapă şi ajunge la pereţi, roade pereţii. A gătit cocioaba ei de ros, a stricat-o din vîrf pînă în talpă şi n-a mai dat de şoarece.

S-a pornit Baba-Cloanţa în fuga mare după fată. Şi aşâ fugea, de rupea pămîntul şi tot striga din urma ei:

—   Stai, fată frumoasă, dă sita de mătasă!…

Aleargă baba, aleargă, cît-cît de-amu s-o ajungă. Cînd se uită fata în urmă, da' Baba-Cloanţa numai mîna să puie pe dînsa, s-o prindă.

Fata a azvîrlit peria în urmă şi s-a făcut din perie o pădure deasă şi întunecoasă. Baba-Cloanţa s-o treacă nu putea, s-o ocolească, zăbovea – haide, s-a apucat de ros pădurea.

A ros ea cît a ros şi a făcut o cărăruşă, cît a putut trece, şi iarăşi s-a luat după fată. Mergea Baba-Cloanţa înfocată şi ocăra:

—   Stai, fată, de bunăvoie, dă sita de mătasă!…

Fata fugea, nu credea. Iară de-amu cît-cît s-o ajungă. Ea scoate basmaua şi o aruncă în urmă. Din basma s-a făcut o apă mare, că nu i se vedeau malurile.

Baba-Cloanţa nu putea nici s-o treacă, nici s-o înconjoare. Se apucă de sorbit. Sorbeşte, sorbeşte, face un drum pentru dînsa şi trece.

Dacă a trecut, s-a pornit în fugă mare mai departe după fată.

Ocărăşte baba şi strigă:

—   Stai, fată, de bunăvoie, că numai sitele ţi-oi lua şi pe tine nu te-oi mînca!

Fata fuge înainte. Iară de-amu cît-cît, cît-cît s-o ajungă. Fata mai azvîrle şi cutia înapoi. Şi s-a făcut din cutie un munte înalt pînă în slăvile cerului, nici să-l treacă, nici să-l înconjoare Baba-Cloanţa.

S-a apucat Baba-Cloanţa de ros piatră şi rodea de-i pocneau fălcile. De-amu babei îi rămăsese numai un colţ în gură. Roade ea piatra, roade. Rămăsese de-amu din munte o lespede subţire ca sticla şi baba n-a mai avut cu ce roade lespedea de piatră şi s-a întors înapoi fără dinţi.

Fata a fugit şi a tot fugit şi a ajuns acasă la zmeoaica. Ei s-au mirat că ea a scăpat de Baba-Cloanţa, ba încă şi cu sitele amîndouă.

Cine s-a dus pînă atunci la Baba-Cloanţa n-a scăpat cu zile.

în vremea asta, zmăul se pregătea de nuntă cu altă mireasă.

El tăia un ţap, iar femeia pregătea în casă găluşte.

Fata intră şi vede mireasa zmăului, unsă de funingine, neagră de cenuşă, porăindu-se sub vatră cu oalele. Ea s-a oprit în uşă şi a strigat:

—   Cîţi, mîţă, din cotruţă!

De la cuvintele acestea mireasa zmăului s-a prefăcut în mîţă, a sărit şi s-a dus.

Zmăul, cînd a auzit că a vorbit, a lăsat ţapul şi cu mîinile pline de sînge s-a repezit, a cuprins-o de gît şi i-a zis:

—   Rîndunica mea, rîndunică, amu te cunosc, că tu eşti Voinicul-din-Lume-fără-Nume.

Fata s-a smuncit din mîinile lui, s-a prefăcut în rîndunică şi a zburat prin fereastră.

Zmăul s-a repezit s-o prindă, a apucat-o cu două degete de coadă şi i-a smuls penele din mijloc.

De atunci, rîndunica e roşie la gît şi are coada despicată. Şi a rămas zmăul singur şi mai mult nu umblă după însurat. Iar mîţa şi cu rîndunica nu se împacă, fiindcă au fost odată amîndouă logodnicele zmăului.

Şi am încălecat pe o şa Şi am spus povestea aşa.