A fost odată un om şi o femeie, au trăit o viaţă, dar copii nu aveau. într-o seară, femeia îi spune bărbatului:

 

Femeia s-a bucurat, l-a sumuţat şi nume i-a pus Stan Polozan născut, crescut din spicul grîului. Apoi l-au luat ei, l-au pus într-un stuf, îl hrăneau cu lapte şi-l ţineau pe sobă. La un timp, aud într-o noapte trosc! s-a fărîmat stuful. A luat omul puiul de şarpe şi l-a pus într-un mosor. La un timp, aud că a plesnit şi mosorul. Omul şi femeia l-au pus într-un budăi, l-au hrănit ei cu lapte, l-au tot hrănit.

Şarpele a crescut şi a sfărîmat budăiul. L-au pus atunci într-o putină.

La un timp, s-a sfărîmat şi putina, se făcuse şarpele ca un sul de gros. L-au pus într-un poloboc, s-a sfărîmat şi polobocul. L-au pus într-un bordei şi l-au hrănit şapte ani.

La şapte ani, şarpele zice:

—   Tată şi mamă, a venit vremea să mă daţi la şcoală.

Cînd l-au auzit vorbind, s-au bucurat cum nu se bucuraseră toată viata lor.

Dar pe atunci şcoli erau puţine. Moşneagul a înjugat doi boi la car, a pus şarpele în fîn şi s-a pornit la drum să caute şcoală. A mers moşneagul vreme de trei zile şi a ajuns la un ceair verde. Pe ceairul cel de iarbă alerga o capră. Capra, cînd fugea, numai iezi făcea. Un lup se înnădise şi mînca toţi iezii pe rudă, pe sămînţă. După capră alerga un moşneag să apere iezii de lup, dar zadarnică îi era truda.

Cînd a văzut carul oprindu-se, moşneagul a lăsat capra şi a ieşit înainte:

—   Alelei, Stan Polozan, de nume ţi-am auzit, da' în ochi nu te-am văzut. Vino de pune lupul acesta pe fugă, că nu pot să cresc nici un ied de la capră.

Şarpele, cînd a auzit, a sărit, l-a încolătăcit pe lup şi, trîntindu-l de toate stîncile, de toate dealurile, l-a dus şi l-a dus tocmai la gura vîntului, la toarta pămîntului şi l-a aruncat, şi l-a speriat, de n-a mai dorit lupul iezi cîte zile a trăit. Apoi s-a întors la moşneag, care păştea capra, şi acesta, cînd l-a văzut, a zis:

—   Să fii sănătos, că mare bine mi-ai făcut. Lupul acesta m-ar fi mîncat şi pe mine, de nu-l ucideai. De amar de vreme, capra nu-şi putea creşte iezii, că lupul îi mînca pe toţi. Atîta mă alegeam şi eu de la capra aceasta, cît mai mîncam lapte.

S-au oprit ei la popas, au băut lapte şi, cînd au fost să plece, moşneagul a zis:

—   Fiindcă mi-ai făcut un bine, îţi fac şi eu ţie. O să te îndrept unde să duci băiatul la şcoală. Lepădaţi drumul şi mergeţi la deal, că o să daţi de o şcoală. Cînd ai să ajungi în deal, are să-ţi iasă înainte un dascăl. El ia pe un an trei sute de galbeni, tu să i-l laşi pe Stan Polozan, că acesta o să ţi-l înveţe fel de fel de solomonii. La un an, cînd te-i duce după băiat, să-ţi aduci aminte de mine.

Zicînd acestea, s-au despărţit. Moşneagul s-a pornit cu carul, a ajuns la şcoală, s-a întîlnit cu dascălul. Dascălul mai avea doi la învăţătură şi l-a luat şi pe Stan Polozan.

Acum moşneagul s-a întors acasă şi, la un an, a vîndut o pereche de boi cu trei sute de galbeni şi s-a dus să-l iee pe Stan Polozan.

Cînd a ajuns pe ceairul verde, a uitat de moşneagul care păştea capra. S-a dus la dascăl, iar dascălul, ştiind că vine moşneagul după băiat, i-a prefăcut pe cei trei şcolari în trei hulubi, toţi ca unul: o pană, un ochi, un picior.

—   Ai adus galbenii?

—   Am adus.

După ce i-a numărat, dascălul a zis:

—  Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul. Dacă l-îi cunoaşte, îl iei, dacă nu, mai dai trei sute de galbeni să-l mai învăţ un an.

S-a uitat moşneagul, s-a uitat, nu l-a putut cunoaşte şi s-a întors acasă. Acasă, baba plîngea, se văicăra că o să piardă copilul. Mai cresc ei o pereche de boi, îi vînd cu trei sute de galbeni şi, la un an, iar se duce moşneagul după băiat. Cînd a ajuns pe ceairul cel verde, iar a uitat de moşneagul cel cu capra, a trecut şi s-a dus înainte. Dascălul a ieşit şi l-a întrebat:

—   Ai adus galbenii?

—   Am adus.

A luat învăţătorul galbenii şi i-a zis:

—  Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul.

Cînd s-a dus în şcoală, dascălul făcuse dintr-înşii trei ogari cu părul de aur, toţi totuna. S-a uitat moşneagul, s-a uitat şi de cunoscut nu l-a mai putut cunoaşte.

—  Rămîne pe al treilea an, a zis dascălul şi a făcut zapis cu legătură straşnică, să-l pricopsească în trei ani, şi dacă a veni şi a treia oară şi nu l-a cunoaşte, să rămînă Stan Polozan al dascălului.

Vine moşneagul acasă scîrbit, baba boceşte. La un an, a luat iar trei sute de galbeni şi s-a dus. Cînd a ajuns la ceairul cel verde, şi-a amintit de moşneagul care păştea capra.

• E, de-ar fi moşneagul să-mi facă un bine. Cînd colo, vine moşneagul cu capra.
  

—   Ce este, om bun?

—   La grele patimi m-ai îndreptat.

—   Nu te scîrbi. Bine că ai uitat de mine. în trei ani Stan Polozan a învăţat atîtea cîte nici dascălul nu ştie. Acum, dascălul a făcut din cei trei ucenici trei cai, toţi totuna, să te opăcească, să nu-i poţi cunoaşte. Pe Stan Polozan l-a pus în mijloc. Cînd îi ajunge, o să te întrebe: „Ai

adus bani?" Tu să-i spui: „Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani?" Dă banii şi el o să zică: „Hai şi ţi-oi arăta băiatul". Tu să-i răspunzi: „Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur".

Moşneagul s-a dus, iar dascălul, cum l-a văzut, l-a întrebat:

—  Ai adus bani?

—  Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani? a răspuns moşneagul cu mîndrie.

—  Dă banii şi hai şi ţi-oi arăta băiatul.

—   Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur. Moşneagul a mers drept la calul cel din mijloc şi a zis:

—   Dragă Stan Polozan, ţi-ajunge cît stai în căpăstru. Hai cu mine acasă.

Calul pe dată se făcu un flăcău şi moşneagul, cînd l-a văzut, mai să nu-l cunoască, că aşa se învîrtoşase la trup şi la minte.

—   Bogdaproste, tată, că m-ai cunoscut; să nu mă fi cunoscut, era să mă mîie pe sub nouri.

A plătit moşneagul banii, şi-a luat ziua bună şi a venit acasă. Mergînd pe drum, văd un boier cu trăsura cu patru cai.

• Vezi, tătucule, boierul cela?
  

• Văd.
  

• Dă-mi drumul şi chiar acum o să-ţi fac cîştig un sac cu bani.
  

• Ei aş! că de ucis oamenii nu-ţi mai dau voie să te apuci.
  

—   Eu o să mă prefac într-un ogar şi boierul o să vreie să mă cumpere. Tu să mă vinzi fără frică pe un sac de bani, că eu îs solomonit să fiu al tău şi nici un lanţ boieresc n-o să mă poată ţine, tot la tine o să vin. Tu n-ai să treci nici un deal şi o vale şi eu o să te ajung din urmă.

Moşneagul, cu un gînd crezînd, cu două nu, îi dă drumul lui Stan Polozan şi acesta sare din car, se face ogar şi dă cîteva tîrcoale în jur, păleşte un bulgăre, face dintr-însul un iepure şi colo, colo… îl prinde şi-l aduce moşneagului, apoi iar se porneşte, mai loveşte un bulgăre, face un iepure, îl mînă spre trăsura boierească şi în ochii boierului îl prinde. Aşa a prins ogarul vreo cinci iepuri şi i-a adus moşneagului în car. Boierul a văzut şi a venit la moşneag.

• Moşule, nu vinzi ogarul acesta?
  

• îl vînd.
  

• Cît vrei pe dînsul?
  

• Un sac de bani.
  

Boierul a dat un sac de bani, a luat ogarul şi tot atunci îl trimite după iepuri. Ogarul păleşte un bulgăre şi-i aduce un iepure, păleşte alt bulgăre şi-i mai aduce unul. Boierul nu mai putea de bucurie cînd vedea cît de bine ştie ogarul să prindă iepuri. A mai prins ogarul un iepure. Boierul i-a pus pe toţi în coşul trăsurii şi l-a trimis a patra oară. Ogarul s-a dus prin tufişuri, prin desişuri, a venit la moşneag, s-a suit în căruţă şi s-a făcut băiat. Aşteaptă boierul, aşteaptă, nu-i ogarul. Se porneşte prin cîmp, strigă, pace bună. Supărat, se îndreptă spre casă. Pe drum, îl întîlneşte pe moşneag:

—   N-ai văzut ogarul?

—   Nu.

Mînă boierul şi ajunge acasă. Cucoana, cum îl vede, îl întreabă:

—   Ce eşti aşa botos?

—   Am pierdut un sac cu bani. Am cumpărat un ogar, l-am trimis după iepuri şi nu s-a mai întors. M-am ales numai cu trei iepuri, lată-i!

Cînd s-a uitat cucoana cu boierul, da' acolo erau trei bulgări. Boierului îi venea să se strîngă de gît de necaz. Vine moşneagul acasă, baba l-a primit cu bucurie, cu casa deschisă, cu masa întinsă. Au trăit cît au trăit şi, într-o zi, Stan Polozan zice:

—   Tată, hai la tîrg, eu m-oi face un cal bun, tu să mă vinzi, dar căpăstrul să nu-l dai.

S-a dat Stan Polozan peste cap şi s-a făcut un cal voinic şi frumos, de care n-a văzut moşneagul de cînd s-a născut şi cît a vieţuit.

Se duce moşneagul cu calul la tîrg. Tot tîrgul se strînsese împrejurul calului şi cine, mă rog, eră să se încumete să cumpere aşa un cal, decît vreun boier, care nu-şi ţinea seama banilor, lată c-a şi venit unul dintre aceştia şi l-a întrebat pe moşneag:

—   Se vinde calul?

—   Se vinde.

—   Cît vrei?

 

—   Cine l-a acoperi cu bani, aceluia am să i-l dau. Bate palma boierul şi-l cumpără.

—   Da' să fim înţeleşi, îi zice moşneagul, căpăstrul nu ţi-l dau.

—   Cum aşâ să nu-mi dai căpăstrul? s-a mirat bogatul. Adălmăşarii s-au pus pe capul moşneagului şi i-au luat căpăstrul.

S-au dus ei să beie adălmaşul şi, cînd cinsteau, o fată a crîşmarului a ieşit din casă, şi calul, cînd a văzut-o, i-a zis:

—   Fată dragă, slăbeşte curelele frîului, că tare mă strîng.

Fata a slăbit curelele şi calul, scoţînd capul, s-a făcut un hulub şi a zburat. Boierul s-a uitat pe fereastră, a văzut hulubul şi pe loc s-a prefăcut în hultan şi s-a luat după hulub în sus. Hulubul a strîns aripile şi şi-a dat drumul în jos. Cînd a atins pămîntul, s-a făcut o holdă de grîu, iar boierul s-a făcut un secerător şi a prins a tăia cu secera şi a face snopi. Stan Polozan s-a făcut o pîine şi a intrat într-un cuptor fierbinte, gîndind că boierul a intra şi a arde, iar boierul s-a făcut un vătrăraş cu coada de fier şi a prins a trage pîinea s-o prindă.

Pîinea a căzut jos şi s-a făcut un pumn de mac, boierul s-a făcut un ciocîrlan şi se puse pe înghiţit macul fir cu fir. Stan Polozan se ascundea prin firele de mac şi odată s-a făcut mîţă şi, cît ai clipi din ochi, l-a prins în gheare pe ciocîrlan şi l-a crîmpoţit pe nemestecate, dar o pană de ciocîrlan a rămas şi din pana ceea s-a făcut un lup şi fuga după mîţă, s-o rupă în bucăţi. Mîţa s-a dus la fata crîşmarului, s-a prefăcut în inel şi fata l-a pus pe deget. Lupul s-a repezit s-o rupă, fata a ţipat, lumea a auzit şi a sărit din toate părţile cu furci, cu topoare, cu beţe şi a alungat lupul.

Acum fata a vrut să vadă inelul, l-a scos de pe deget, dar inelul s-a rostogolit şi, cînd s-a atins de pămînt, s-a făcut un flăcău tînăr, frumos şi, cum s-a văzut cu fata, s-au şi plăcut.

Merge fata la Stan Polozan acasă să se pună la cale de nuntă.

Cînd au trecut pragul uşii, Stan Polozan s-a făcut un şarpe groaznic.

Fata s-a speriat şi a strigat:

— Ieşi mai repede, Stan Polozan, din pielea aceasta de şarpe, că mă tem!

Şarpele s-a dat peste cap şi s-a făcut un tînăr frumos, iar pielea a aruncat-o afară şi din pielea ceea s-a făcut un palat de aur, care se învîrtea după soare. Acum ce a mai rămas? A fost nunta. O nuntă mîndră şi frumoasă, cu mese întinse, cu făclii aprinse.