Omul sărac și zmeii

Posted on 4 februarie 2019 by folclor.net

Era odată un om tare sărac cu numele Lazăr. Atât de nevoiaș era că pe lângă casa plină cu copii, nu avea decât o pereche de ciubote după el. Într-o zi, încălță ciubotele și se puse la soare să se încălzească nițel. Cum stătea el așa în bătaia soarelui, cîteva gâze s-au adunat în jurul lui. Atunci el scoate o Citește mai departe →

Broscoiul și racul

Broscoiul l-a luat pe rac și-l învăța a înota.

Îi spune racului:

– Ia seama bine, măi, cum se înoată înainte.

Da racul îi răspunde:

– Nu pot.

– Cum nu poți, măi? Doar eu îți spun, îți arăt!

– Măi broscoi, da ia înoată tu înapoi, să vezi îi putea?

Vezi și alte povești…

Omul sărac, lupul și vulpea

Posted on 28 ianuarie 2019 by folclor.net

Era odată un om sărac și îmbla în alt sat la îmblătit. Și îmblătea el acolo pentru a cîștiga o bucată depîine. Într-o zi, merse omul nostru cu sacu, ca să ieie pîinea ce a cîștigat-o. Și mergînd așa, îi iese un lup înainte și-i spune: Te rog bagă-mă pe mine-n sac şi ia-mă în spate şi du-mă pînă scap Citește mai departe →

Nunta Ilenuței sau Povestea câinelui și lupului

Posted on 23 ianuarie 2019 by folclor.net

Era odată un om și avea o fată de măritat cu numele Ilenuța. Și mai avea și un cîine bătrîn. Cîinile l-a alungat de la casă, că amu era bătrîn și nu putea face de serviciu ca în tinerețe, nu putea bate, nu putea alerga, nu putea lătra,așa că l-a alungat de lîngă casă. Cîinele unde a mers? A Citește mai departe →

CREMENE VOINICUL

Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.

Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:

Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.
Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.
Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.

Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din

talpa pragului pînă în capul pămîntului a fost brazda răsturnată şi calea fetei arătată. Lucrul băietanilor mergea mai cu spor, mă rog, se gîndeau că acuşi le-a veni surioara cu mîncare nici rece, nici fierbinte şi or face o masă în arătură. Da' mîncarea de la deal nu-i ca aceea de acasă, e mult mai gustoasă. Cînd mi te aşezi în boarea vîntului pe jilăveala pămîntului, atunci şi pofta e mai mare.

Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.

Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.

Nu departe de pămînciorul lor eră moşia unui zmău, alb ca iarna de bătrîn şi posomorît ca o toamnă prea tîrzie. lată că pocitura de zmău ştia de pornirea fetei şi şi-a pus în gînd s-o aibă pe lîngă curţile lui de slugă. Şi dacă s-a gîndit, s-a şi pornit la drum, şi, cam de pe la creasta dealului, a luat brazda la astupat, pe unde o astupa, pe unde cu nările o sufla, pe unde cu gura o mînca, iar cînd a ajuns la marginea satului, a dat jos din spinare un plug cu cormană de aramă şi a tras o brazdă adîncă ţărănească pînă la moşia lui.

Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.

Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.

în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asupra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.

Cum apa cea mare apucă cîte un lemn şi-l duce tot la vale, cătîndu-i loc de putrezire, aşa brazda zmăului îl ducea pe băiat nu la viaţă, da' la moarte. Şi cine să-l abată din drum? Ba mersul lui eră tot mai grăbit, căci vedea urma tot mai proaspătă a călcaturilor surioarei. A pus băiatul piciorul la capătul brazdei şi s-a pomenit pe moşia zmăului. Nu departe înainte era o grădină mare cu copaci tot unul şi unul, de părea o apă. Iar în mijlocul grădinii se înălţa un palat cu aur aurit, cu piatră rară împodobit, ce ardea în bătaia soarelui.

Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.

— Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.

— Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,

Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.

— Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.

Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:

— Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?

— Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:

— Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Si ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buzdugan, l-a aruncat pe băietan.

A trecut cît a trecut.

Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.

Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:

— Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.

— Soră, surioară, Hai şi tu acasă,

Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.

— Stai, voinice, şi răspunde:

Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:

— Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:

— Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Şi ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.

Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.

Mamă-sa însă, cît trăia, tot aştepta să vie măcar unul. Şi iată odată, mergînd pe lîngă o fîntînă, s-a oprit să beie oleacă de apă, şi, după ce a băut, s-a aşezat pe colacul de cremene al fîntînii să se odihnească şi de la aceea a purces femeia îngreunată. Nu zăbavă, a născut un băiat.

Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.

Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:

— la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.

Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.

— Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:

— N-ai, Cremene, pe nimeni.

Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.

Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l puteau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:

— Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.

Şi a dormit trei zîle şi trei nopţi. A patra zi, cînd a prins a vui, mamă-sa l-a trezit. El a eşit în faţa casei şi a prins buzduganul pe genunchi. Se uită el la dînsul, se tunchise într-o parte. „Mai trebuie fiert", se gîndeşte el, şi iar îl duce la fierar. Da' în răstimp o cheamă pe mamă-sa şi prinde a-i spune:

— Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moşneag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.

Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!

Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă feciorului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.

Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:

— Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?

— Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:

— Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.

Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.

— Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.

A eşit mama de sub casă, a pus făină într-o covăţică şi, cît a frămîntat, a plîns. Dacă i-a copt, s-a pornit şi el în lungul brazdei, pe urma fraţilor. A mers şi a mers cale lungă, ca să ajungă, a ocolit în drum şi prăpastia, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns la grădină.

Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,

Nu te băga în grădină,

Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău,

Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:

— Cine ţi-a dat turta aceasta?

— Mama mi-a dat-o.

— Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?

— Atunci iese că tu eşti sora mea.

Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.

Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.
Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.

— Surioară draga, hai să fugim.

— De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.

— Da' ce semne are zmăul?

— Cînd se întîlneşte cu străinul, îl întreabă: „Ce vrei, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?" De răspunde acela „la luptă să ne luăm", apoi el strigă la o sabie, pe care o poartă la şold: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară şi ia-l de pe picioare!" Aşâ i-a secerat pe cei doi fraţi şi i-a aruncat în groapa făcută de buzduganul lui. Iar de zice cineva „la masă să stăm", atunci zmăul îl duce la palat, îl aşază la masă, îi pune dinainte trei juncani prăjiţi, vin, pîine, şi se aşază la mîncat. Şi aşâ obicei are că ciolanele, de pe care a ros carnea, le bate de capul meseanului, pînă le rupe şi le suge măduva.

Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară, capul de pe umeri zboară-i!"

Şi cum îi spunea fata semnele zmăului, s-a ridicat într-o parte un nour mare şi fioros, a prins a tuna şi a fulgera, iar din grosul nourului, ca un fulger, venea asupra lor buzduganul zmăului.

Cremene Voinicul l-a prins într-o mînă, l-a rotit pe după cap şi l-a azvîrlit de unde a venit. Nourul şi mai tare s-a înfiorat şi din grosul lui a tunat glasul zmăului:

— Grei oaspeţi mă aşteaptă!

Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde trecea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.

— Ce vrei, voinice?

La luptă să ne apucăm Ori la masă să ne aşezăm? Cremene răspunde:

— întîi masa să luăm, Apoi să ne luptăm.

S-au dus la palat, zmăul a pus pe masă trei boi prăjiţi, un butoi cu vin şi a prins a înfuleca. După ce a ros un ciolan, îl apucă de un capăt şi trosc! de capul lui Cremene. D-apoi nu şi-a găsit el omul?!

Cremene roade şi el un os şi odată sfîr! între ochii zmăului, şi aşâ l-a lovit, că a văzut stele verzi.

Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sabia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.

Zmăul strigă la sabie, sabia – nimic. Văzînd el că nu-i lucru de şagă şi că masa nu-i ticneşte, a eşit din palat şi a spus:

— Voinice, hai să ne luptăm la faţarea de aramă.

Şi s-au dus la faţarea de aramă, care erâ făcută de nouăzeci şi nouă de lei-paralei, în nouăzeci şi nouă de zîle şi nouăzeci şi nouă de nopţi. Acolo s-au luat la trîntă dreaptă, trîntă voinicească şi fără de pricină, că cine a birui, pe drept a birui.

Stîncile de se răsturnau, dealurile de se cufundau, copacii de se prăvăleau, de-n cer nourii tunau, apoi asta erâ de la lupta cea grea a cîinelui de zmău cu voinicul Cremene. S-au luptat şi s-au luptat, pînă oboseala i-a doborît pe amîndoi la pămînt. Din gura zmăului ieşea o pară vînătă, iar din gura lui Cremene – o pară verde. Stînd aşâ şi răsuflînd din greu, pe deasupra lor, în albastrul cerului, se rotea un şoim.

Zmăul, cum l-a văzut, a răcnit cît a putut:

— Şoimule, şoimule, Du-te la Dunăre

Şi adă în cioc Un poloboc De apă rece, Setea de-mi stinge! Iar de nu mă-i asculta, în viaţă nu te-oi lăsa, Nu nurna' pe tine,

Dar pe tot neamul şoimesc

Şi tot neamul păsăresc. Şoimul, parcă nici nu l-a auzit, zboară, se roteşte. Cremene Voinicul ridică şi el glas cu rugăminte:

Şoim, şoimuşor,

la un ulcior,

Du-te la izvor

Şi adă apă,

De mă adapă,

Apoi mă stropeşte,

Inima de-mi răcoreşte,

Şi o să-ţi dau carne de zmău,

Să ai de mîncare

Ziua întreagă,

Cu tot neamul şoimesc,

Cu tot neamul păsăresc. Şoimul şi-a dat drumul la pămînt, s-a dus pe unde s-a dus, şi, nu mult la mijloc, vine purtînd în gheare un ulcior cu apă de izvor şi-i dă lui Cremene să beie, apoi îl stropeşte, îl răcoreşte.

Cremene pe loc şi-a întremat puterile, l-a înhăţat pe hîdul de zmău şi, cînd l-a trîntit, l-a făcut un lac de păcură. Atîta a fost traiul zmăului.

Cerul se înseninase,

Soarele se arătase,

Boarea vîntului

Purta mirosul cîmpului. Şi s-a pornit Cremene Voinicul la palat, iar cînd a ajuns acolo, a luat-o pe soră-sa de mînă şi a cuvîntat:

— Haide acasă, că nu te-a mai opri în drum urgia de zmău. Fata s-a pornit, a mers şi a prins a plînge.

— Of, frăţioare, nu mă pot porni la drum, lăsîndu-i fără ocrotire pe cei doi fraţi.

— Şi unde-s ei?

— îs în prăpastia asta. Zmăul le-a retezat picioarele şi i-a aruncat aici. Cremene şi-a dat drumul în prăpastie şi, fără zăbavă, a eşit cu cei

doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cremene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.

A mers şi a tot mers peste văi adînci, peste şiruri de munţi, peste rîuri late cu ape înspumate, şi la gura unei văi îi iese în cale o babă:

— Bună ziua, mătuşă!

— Bună cale, voinice! Da' încotro te-ai pornit?

— M-am pornit să caut apă întrupătoare şi apă învietoare.

— Asta-i valea cu izvoare, dar nu ştiu de vei putea găsi apă învietoare şi apă întrupătoare, căci aici sunt zeci şi sute de izvoare, şi mai toate cu apă otrăvitoare.

Şede Cremene şi se gîndeşte. Apa ţîşneşte de aici, de dincolo, şi cine s-o cunoască care poartă leacul?

De gustat nu-i chip, că, dă, poţi să bei bună, da' poţi să bei rea şi-ţi iei grija de viaţă.

Merge Cremene pe valea ceea, se uită la izvoare şi dă de un pîlc de flori. Prinde a rupe flori şi cu un braţ de flori porneşte pe sub coasta de unde ţîşneau izvoarele. Cum ajungea la un izvor, punea cîte o floare. Şi tot a pus şi a pus – cînd a mîntuit florile, atunci s-au mîntuit şi izvoarele. S-a întors Cremene înapoi şi, cînd s-a uitat în izvoare, florile toate erau veştezite şi înnegrite. Numa' pe la mijloc a găsit două flori: una şi mai tare înflorită, iar cealaltă de acum în pămînt crescută. Cum avea cu dînsul două ulcioare, a luat dintr-un izvor un ulcior, din altul alt ulcior şi, ţinînd calea înapoi, a venit fără hodină şi popas. Aşezîndu-le celor doi fraţi picioarele retezate la loc, le-a stropit cu apă întrupătoare şi le-a întrupat, le-a stropit cu apă învietoare şi s-au sculat băieţii în picioare. Mare le erâ bucuria! S-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă şi tuspatru s-au pornit acasă.

Cum vine după o noapte întunecoasă şi friguroasă lumina zorilor şi căldura soarelui, aşâ a venit în sufletul mamei lor dragostea şi fericirea cînd şi-a văzut copiii acasă. După aceea, s-au aşezat pe trai, avea fiecare casa lui, masa lui şi au tot trăit în linişte şi pace multă vreme şi poate mai trăiesc şi azi, de n-or fi murit.

FATA CIOBANULUI CEA ÎNȚELEAPTĂ

Era odată un cioban. Cît trăise, argăţise ba într-un sat, ba fn altul, iar la urmă ajunsese în slujbă la stîna împăratului. Şi iată într-o bună zi dă poruncă împăratul să ducă ciobanul oile la iarmaroc, să le vîndă şi să-i aducă îndărăt şi banii, şi oile toate.

Cît argăţise ciobanul, aşa porunci nu avusese şi s-a mîhnit, şi a intrat în griji, că doar poruncă i se dase şi să vîndă oile, şi să i le aducă pe toate înapoi.

Amărît ca vai de lume, se duce ciobanul acasă. Acolo l-a întîlnit fata lui, am uitat să vă spun că avea ciobanul o fată cam de vreo şaptesprezece ani. Cînd l-a văzut aşa de scîrbit, l-a întrebat:

— Ce ai, tată, de eşti aşa de întristat?

— Cum să nu fiu, draga tatei, că uite ce poruncă mi-a dat împăratul.

— De una ca aceasta să n-ai nici o grijă. Culcă-te şi dormi şi în seamă nu lua.

— Cum aşa, draga tatei?

— Mîine-dimineaţă du-te cu oile la tîrg, tunde-le pe toate, vinde lîna şi te întoarce înapoi şi cu bani, şi cu oi, aşâ după cum ţi-a poruncit împăratul.

Cînd a auzit sfatul fetei, a mai prins la curaj, a dormit în tihnă şi, dimineaţa, a luat oile şi s-a dus drept la iarmaroc. A vîndut lîna toată şi s-a întors cu bani şi cu oi.

împăratul a dat poruncă să toarne banii în hazna şi i-a dăruit ciobanului o juncă, pentru că i-a îndeplinit porunca.

Junca creştea. Păştea pe vale, pe imaş. într-o zi, nu ştiu cum s-a făcut c-a trecut hotarul unei moşii boiereşti. Boierul trimite atunci slugi şi mînă junca la cirezile lui. Vine ciobanul.

— Dă-mi, cucoane, junca.

— Nu ţi-o dau! Junca e a mea. Ea mi-a călcat moşiile, mi-a păscut ierbile.

— Hai la judecată.

Se duc la împărat să le facă dreptate. Spune ciobanul:

— Luminate împărate, iată ce şi iată cum, mi-a luat boierul junca. L-a ascultat împăratul şi pe boier, şi nu ştia cui să facă dreptate. A gîndit, a chibzuit şi le-a spus aşa:

— Duceţi-vă acasă şi-ţi veni mîine-dimineaţă, şi cine mi-a spune ce-i mai gras pe lume, ce fuge mai repede şi ce-i mai dulce şi mai moale pe lume, aceluia îi fac dreptate.

Vin amîndoi acasă. Acel sărac – mîhnit, iar acel bogat vine cu bucurie. Cucoana îl întîlneşte.

— Ce-i, boierule, ce ţi-a spus împăratul?

— Apoi, iată, să-i spun mîine-dimineaţă ce-i mai gras pe pămînt, ce fuge mai tare şi ce-i mai dulce şi mai moale, şi-mi face mie dreptate.

Cucoana îl povăţui, fără să gîndească mult:

Ce poate fi mai gras pe lume decît porcul nostru, că are slănină de o palmă pe dînsul? Şi parcă fuge cineva mai repede decît ogarul nostru, că prinde iepurele din fugă?
Zău că-i aşa, cucoană! Da' ce-i mai dulce şi mai moale pe pămînt?
în prisaca noastră este un stup mare. Mai dulce decît mierea aceea nu poate să fie nimic şi nici mai moale decît pernele noastre de pene de gîscă nu poate fi altceva pe pămînt.

S-a îndrumat boierul astfel şi eră bucuros şi vesel că are să cîştige.

Săracul s-a întors acasă posomorît şi tot ofta. Fata îl întreabă:

— Ce este, tată, ce ai pe suflet, de eşti aşa scîrbit?

— lată, draga tatei, ce a spus împăratul.

— Culcă-te şi dormi fără nici o grijă. Cînd te-a întreba ce-i mai gras pe lume, să-i spui că-i pămîntul.

— Ei bine! Da' cînd m-a întreba ce fuge mai tare?

— Să spui aşa: ca gîndul şi ochii nu fuge nimic mai repede.

— Da' ce-i mai dulce?

Ce-i mai dulce? Somnul e cel mai dulce şi perna îi moale, dar, pînă nu pui mîna sub cap, nu dormi bine.

S-a mai liniştit ciobanul, dar stătea cu frica în spate. Cînd s-a dus la judecată, l-a chemat împăratul mai întîi pe boier.

Aşază-te pe scaun, la să-mi spui dumneata, cucoane, ce fuge mai tare?
înălţate împărate, am un ogar, care prinde iepurele din fugă. Eu cred că mai tare ca dînsul nu fuge nimeni pe lume.

— Nu-i drept, cucoane, făcu împăratul. Apoi îl întrebă pe cioban şi acesta răspunse:

— De, înălţate împărate, ţi-oi spune şi eu ca un om păcătos: gîndul fuge mai tare. Eu stau aici, iar gîndul fuge acasă la copii, că mor de foame.

— Aşa-i.

Acum întrebă pe boier:

— Ce este mai gras pe lume?

— Am eu un porc în coştereaţă, de trei ani de zile, are peste douăzeci de puduri şi o slănină de o palmă de groasă.

— Nu-i drept ce zici tu.

Ca pămîntul, care ne ţine pe noi, nimic nu-i mai gras, făcu ciobanul.
Aşa este, răspunse împăratul. Acum să-mi spui, cucoane, ce-i mai dulce şi mai moale pe lume?
Am în prisacă un stup încărcat cu miere. Eu gîndesc că mai dulce ca mierea aceea nu-i nimic pe lume; şi mai moale decît pernele din pene de gîscă nu ştiu altceva.

— Dă-te deoparte.

Acum era rîndul ciobanului să răspundă.

— înălţate împărate, ca somnul de dulce nu-i nimic pe lume. Şi perna îi moale, dar mai bine dormi cînd pui mîna sub cap.

— Ai dreptate. Du-te, boierule, acasă, că junca-i a ciobanului. Boierul se duce, iar pe cioban împăratul îl opreşte şi îl întreabă:

— Cine te-a învăţat pe tine cuvintele acestea? Ciobanul, cinstit şi drept din fire, spuse adevărul:

— Am o fată şi ea m-a învăţat ce să spun.

— Cîţi ani are fata?

— Şaptesprezece.

împăratul s-a gîndit s-o pună la încercare şi pe fată. Scoate un fuior de cînepă şi spune:

— Du-i fuiorul acesta fetei şi spune-i să ţeasă dintr-însul îmbrăcăminte pentru toată oastea, că de nu, capul îi va sta unde-i stau picioarele.

Se duce ciobanul plîngînd acasă.

— Ce-i, tată?

Am scăpat de una şi am intrat în alta. lată, ţi-am adus un fuior, ca să faci îmbrăcăminte pentru toată oastea împăratului.

— Fac, tată, nu te scîrbi, culcă-te şi te odihneşte. Dimineaţa, cînd s-a sculat, fata i-a dat o surcică de la un trunchi.

— Du-i împăratului surcica asta şi spune-i să-mi facă stative, vîrtelniţă şi toate celea cîte trebuiesc la ţesut, că eu n-am în ce-i lucra îmbrăcămintea pentru toată oastea.

Se duce ciobanul la curte.

— Bună dimineaţa, înălţate împărate!

— Mulţumesc. Ce este?

Ţi-am adus o surcică. A spus fata să-i faci dintr-însa stative, vîrtelniţă, suveică, sucală, vatale, rîşchitor şi toate cîte trebuiesc la ţesut.

Şi-i întinde surcica ceea mai-mai cît o unghie. împăratul atunci se gîndi s-o mai ispitească o dată. Aduce zece ouă fierte şi le dă ciobanului.

Na ouăle acestea, să-i spui fetei să le pună sub cloşcă să scoată pui dintr-însele.

— l-oi spune.

— Dacă n-a scoate, unde îi stau picioarele, capul are să-i steie. Se duce ciobanul mîhnit acasă.

— Dacă ştiam aşa, draga tatei, mă lepădăm şi de juncă, şi de toate celea. Nu-mi trebuia să mă judec, că uite ce a spus împăratul şi iată ce mi-a dat.

Fata a luat ouăle cele fierte, a dat la fraţi, a dat la surori.

— Mîncaţi, că-s de la împărat.

Apoi fata a luat doi pumni de grăunţe, le-a pus la fiert şi au fiert grăunţele de cu seară şi pînă dimineaţă. Dimineaţa, le pune într-o legătură şi zice:

— Na, tată, du-te şi du grăunţele acestea la împărat. Să-i spui să le semene, să crească păpuşoi, să facem păsat la pui. Şi cînd ţi-a spune: „D-apoi că-s fierte, moşule, grăunţele acestea!", tu să-i răspunzi: „A spus fata că şi ouăle pe care le-ai dat dumneata au fost fierte".

Se duce ciobanul cu grăunţele:

— Luminate împărate, ţi-am adus sămînţă. A spus fata mea să semeni, să creşti păpuşoi, să faci păsat la pui!

Se uită împăratul şi se miră:

— Moşule, îs fierte grăunţele acestea, cum au să răsară?

— Apoi şi fata mea a spus: cum au să iasă pui din ouă fierte?

Împăratul a înţeles că fata ciobanului îi iscusită tare şi-i adîncă în cuget.

L-a trimis pe cioban să-şi caute de treabă, iar în urmă l-a rînduit pe un boier din divan, aşa ca să nu-l ştie nimeni, să afle, să ispitească ce fel de fată are ciobanul, de a îndeplinit aşa de bine toate poruncile lui.

Se duce boierul, preschimbat ca oricare drumeţ, bate la uşă, nu răspunde nimeni. Ce să facă? Deschide uşa şi intră. Cînd colo, fata dezbrăcată pe cuptor, numai în cămaşă.

— Să nu vă fie cu bănat, cuconaşule, casa noastră îi fără urechi.

— Şi cum stai tu acasă, n-ai fraţi, n-ai mamă?

— Ba am frate.

— Şi unde-i?

— îi dus să schimbe numele la nişte grăunţe.

— Mult o să zăbovească?

— Dacă va veni pe de-a dreptul, are să zăbovească, iar dacă va înconjura, va veni mai repede.

Aici a cam încurcat-o boiernaşul de la divan.

— Ei bine, da' mamă-ta unde-i?

— îi dusă la vecini să facă din două babe o nevastă.

Acum mai ducă-te capul de înţelege ce a vrut să spună. Nu-i ieşea boiernaşului de la divan s-o întrebe pe fata ciobanului, să-i tîlcuiască cele vorbite. Şi-a bătut singur capul, s-a gîndit, s-a tot gîndit, da' nicidecum n-a putut-o scoate la liman. Cu toată ruşinea, o întrebă pe fată. Alta nu avea ce face, căci trebuia să-i ducă împăratului vorbă răzvidită şi înţeleasă.

— Ştii tu, dragă fată, tîlcul vorbelor pe care le-ai spus?

— Eu socot că, dacă nu-i cîine la casă, îi casă fără urechi; oricare poate, pe neprins de veste, să deschidă uşa şi să intre, răspunde fata.

— Aşa-i! Da' cum, adică, frate-tău schimbă numele la grăunţe?

Şi de ce va zăbovi, venind pe de-a dreptul, iar pe înconjurate va veni mai repede?

El îi dus la moară, să macine nişte păpuşoi. în drum e deschisă cîrciuma şi, dacă va trece pe lîngă dînsa, o să aibă zăbavă mare, iar dacă o va înconjura, va veni repede acasă.
Bun. Da' ştiu ca mamă-ta n-o fi fiind mare farmazoană să facă din două babe o nevastă.

— Vorba este că ea face din două cămăşi vechi una nouă.

— Aşa da! Ei, dară mai rămîi cu bine.

— Mergi sănătos.

Vine logofătul şi-i spune împăratului că-i o zgîtie de fată frumoasă şi înţeleaptă, care vorbeşte numai în tîlcuri.

Împăratului i s-a mişcat inima din loc. Dă poruncă ciobanului să spună fetei să vină la curte nici călare, nici pe cărare, nici pe drum, nici pe alăturea cu drumul, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu dar, nici fără dar.

— Dacă va veni, după cum am poruncit, o iau de mireasă. Iar de nu va veni, unde îi stau picioarele, îi va sta capul.

Vine moşneagul acasă plîngînd. Fata ascultă porunca împăratului şi spune:

— Tată, adă-mi un voloc şi un iepure viu. Şi n-ai nici o grijă, unde m-oi duce, voi scoate în capăt cu bine.

Tata i-a adus fetei cele cerute şi ea s-a înfăşurat în voloc, a încălecat pe o prăjină, a strîns iepurele, a prins şi doi hulubi şi i-a luat cu dînsa, şi s-a pornit la curtea împăratului.

Acolo, la curtea împăratului, s-au repezit cîinii s-o rupă. Fata a dat drumul iepurelui şi cîinii s-au luat după iepure, iar ea a mers drept în pridvorul palatului.

— Bună ziua, înălţate împărate.

— Bine ai venit, fată frumoasă.

— Poftim de primeşte dar de la mine.

Fata întinde mîinile să-i deie hulubii şi împăratul, cînd a vrut să-i ieie, ea le-a dat drumul şi au zburat. Vrasăzică, a venit nici cu dar, nici fără dar, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, căci venise călare pe o prăjină.

Văzînd agerimea şi destoinicia fetei, împăratul i-a spus:

— Eu te iau să-mi fii mireasă, să fii împărăteasă.

Bine, înălţate împărate, dar să ne înţelegem din capul locului, unde nu-i face tu dreptate, s-o fac eu.
Bun cuvînt. Rămînem aşâ înţeleşi şi judecăţile să le fac toate întîi eu.

Au făcut nuntă şi au trăit traiul cel bun de pe draga lume.

Aşâ a trecut o lună, două, un an. La un an de zile, se găsesc trei oameni într-un sat: unul avea hamuri, altul avea căruţă şi unul avea o iapă. Se întovărăşesc toţi trei să meargă la moară. Unul a pus căruţa, unul hamurile şi unul iapa. S-au încărcat tustrei şi s-au dus să facă făină. Pe drum, cînd se întorceau de la moară, au stat la popas, au adormit şi, cînd s-au trezit, au văzut un mînz.

Acel cu căruţa face:

— Bogdaproste că mi-a fătat căruţa un mînz, va creşte şi voi avea calul meu.

Cel cu hamurile sare şi el:

— He-hei, că hîtru mai eşti! Hamurile mele au fătat mînzul. De acum am şi eu mînzul meu.

Omul cu iapa le spune:

— Măi oameni buni, iapa l-a fătat!

— Ba nu mai vorbi. Căruţa mea…

— Ba chiar hamurile mele!

Au mers împricinaţii la curtea împăratului şi au cerut să le facă dreptate. Cînd colo, împăratul nu eră acasă. Cel cu iapa cade la mă rog.

— Cinstită împărăteasă, iată cum şi iată cum, fă-ţi o pomană şi ne judecă, nu de alta, da' îmi piere mînzul.

împărăteasa, văzînd una ca aceasta, s-a apucat să-i judece. A spus să închidă mînzul într-un grajd şi să puie zăvorul.

— Acum tu cu iapa du-te şi şezi acolo într-o parte. S-a dus acela unde i-a spus împărăteasa.

— Iar tu du căruţa în cealaltă parte. Duce acela căruţa.

— Du-te şi tu cu hamurile cam tot aşa de departe. Se duce şi acela cu hamurile.

— Daţi drumul mînzului. La care dintre voi se va duce mînzul, al aceluia va fi.

Iapa de colo necheza cît şedea. Şi cum eră să nu necheze, dacă stătea mînzul închis? Cînd i-a dat drumul mînzului, el s-a dus fuga la iapă.

— Vedeţi al cui e mînzul?

— Vedem!

S-au dus toţi trei judecaţi gata. Cînd, pe drum, se întîlnesc cu împăratul.

— De unde veniţi, măi oameni buni?

— De la judecată.

— Şi ce pricină aţi avut voi?

— Apoi iată, înălţate împărate, ce am avut şi iată ce s-a întîmplat. Cînd i-au spus totul, împăratul a stat pe gînduri.

— Nu mă ajunge capul cum să vă judec. Cred că mînzul trebuia să fie al aceluia care l-a văzut întîi.

— împărăteasa ne-a judecat altfel.

Auzind împăratul, s-a dus săgeată la palat, a chemat-o pe împărăteasă, mînios foc.

— Ţi-am spus să nu judeci în locul meu?!

— Mi-ai spus.

Şi cum de ai îndrăznit să calci cuvîntul? Să te duci de la palat. Hai!
Mă duc, chiar astăzi mă duc, răspunse împărăteasa, dar mai întîi, pînă n-am plecat, să facem o masă mare, să bem şi să ne veselim ca la despărţire.

— Fie! Şi pe urmă pleacă sănătoasă unde ştii. Poţi să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte. Şi du-te de la mine.

— Bine!

S-au aşezat ei pe chef şi un ospăţ ca acela! împărăteasa bea un pahar cu apă, iar împăratul un pahar cu vin şi, pînă la urmă, s-a făcut împăratul ţăndări de beat.

Atunci împărăteasa dă poruncă vizitiului să înhame caii la trăsură. Şi cînd au fost înhămaţi patru cai la rădvan, l-a luat pe împărat, l-a aşezat pe scaun şi spuse:

— Dă, vizitiule, bici cailor şi porneşte la drum.

— încotro, împărăteasă?

— Mergi înainte, pînă cînd ţi-oi spune eu să stai.

Vizitiul ascultă vorba împărătesei şi face după cum îi spune. Cum eră să nu se supuie?

Au mers ei cît au mers şi iată că se deşteaptă împăratul şi întreabă mirat:

— încotro mergem?

— La mine, luminate împărate!

— Păi, ce ţi-am spus eu ţie?

— Da ce mi-ai spus?

— Ţi-am spus să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte şi să te duci!

— Aşâ am şi făcut!

— Cum aşa?

— Tu îmi eşti mai drag şi mai scump ca orice pe lume, pe tine te-am luat şi cu tine mă duc.

împăratul a oprit rădvanul şi a cuvîntat:

— M-ai dovedit şi aici. Hai să ne întoarcem la palat şi de astăzi înainte judecă şi fă tu dreptate cum ştii.

S-a întors împăratul înapoi la curte şi au trăit amîndoi în bună înţelegere. Toate judecăţile, care au fost după aceea, s-au făcut cu dreptate, încît toţi vorbeau că fata cea înţeleaptă a ciobanului a ridicat dreptatea în scaunul domnesc. Şi i-a mers vestea şi povestea împărăţiei celeia de împărăţie a judecăţilor drepte.

Ş-am încălecat pe-o şa

Şi v-am spus povestea aşa.

IONEL FĂT-FRUMOS

A fost odată o femeie săracă şi avea un băiat. îmbla băiatul prin pădurea din apropierea casei lor şi aducea la gospodărie tot ce găsea — ba o jivină, ba ciuperci, ba lemne de foc. Mă-sa eră tare mulţumită de băiat.

Dar într-o zi a adus Ionel al ei un cal din pădure. Mă-sa i-a poruncit să ducă calul înapoi, de unde l-a luat, dar băiatul nici n-a vrut să audă, spunînd, că vita le-a prinde bine la gospodărie.

A doua zi Ionel a adus din pădure o puşcă, a treia zi o sabie, a patra zi — un buzdugan şi o cămeşă, a cincea zi — o pereche de desagi cu pîine coaptă. Cît nu l-a probozit mă-sa să ducă lucrurile acestea înapoi, dar băiatul nici nu vrea s-o asculte, spunînd, că a avea nevoie de dînsele.

Şi iată, că-ntr-o bună zi Ionel îşi ie calul, puşca, sabia, buzduganul, cămeşa şi o porneşte la drum. A mers el cît a mers şi a ajuns la o pădure, unde se lupta un zmău cu un leu.

Leul, cînd l-a văzut pe Ionel, a început să-l roage:

— Ioane Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă rece şi mă stropeşte, să mîntui cîinele ăsta de zmău, pentru că-s şepte ani de zile, de cînd mă lupt cu dînsul şi nici el, da' nici eu nu dovedesc.

Dar zmăul îl roagă şi el pe Ionel:

— Ionele Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă şi mă stropeşte, să mîn

tui cu jivina de leu. Paisprezece ani de cînd m-am pornit de la părinţi, şi lor poate li-i jale şi se gîndesc, că-s mort. Dacă mă scapi, ţi-oi da, ce-i vrea.

Leapădă Ionel Făt-Frumos calul, aleargă la izvor, ie o gură de apă rece şi vine de-l stropeşte pe zmău. Şi-a adunat atunci zmăul puterile, l-a trîntit pe leu la pămînt şi l-a omorît. Apoi zmăul i-a poruncit lui Ionel să se suie pe spatele lui şi să meargă pîn-la dînsul acasă.

Au mers ei şepte ani de zile şi la urmă au ajuns la casa zmăului. Cînd au ajuns la poartă, tatăl zmăului, crezînd, că feciorul îi aduce ceva de mîncare, a sărit să-l mănînce pe Ion Făt-Frumos. Dar feciorul-său a strigat la dînsul:

— Stăi, tată, nu-l mînca! Omul m-a scăpat de moarte şi trebuie să-l răsplătim cu ceva.

îl cheamă feciorul zmăului pe Ionel la o parte şi-i zice:

— Să ceri de la tata oglinda lui de flăcău. Dar să iai bine seama, că el are nouă oglinzi la fel şi te-a pune de două ori s-o alegi dintre celelalte, care-s aşezate una peste alta. întîi el are s-o pună deasupra, dar pe urmă – a şasea.

Tatăl zmăului l-a întrebat pe Ionel Făt-Frumos cu ce să-l mulţumească, că i-a scăpat feciorul de la moarte. Dar Ion Făt-Frumos a spus, să-i dea oglinda de pe cînd eră zmăul flăcău.

— Mai aşteaptă oleacă, şi ţi-oi da-o, — i-a răspuns zmăul. După asta s-a dus în altă odaie, a aşezat oglinzile una peste alta, apoi l-a chemat pe Ionel Făt-Frumos să şi-o aleagă. Ionel a făcut, cum l-a învăţat zmăul cel tînăr: a pus mîna pe cea de deasupra şi taman a nimerit. Atunci zmăul cel bătrîn i-a zis lui Ionel să se mai ducă, să vadă curtea, da' oglinda s-o lase pe masă.

Cînd Ionel a ieşit afară, alt fecior al zmăului a aşezat în vremea asta oglinzile aminterlea. După ce a mai îmbiat Ionel pe afară, zmăul cel bătrîn l-a chemat din nou în casă şi l-a pus să-şi aleagă oglinda, pe care o vrea. Ionel s-a ţinut şi de data asta de sfatul zmăului cel tînăr, a luat oglinda şi a pus-o în buzunar. Cînd a văzut zmăul cel bătrîn, că Ionel şi de data asta a găsit oglinda, i-a zis să mai meargă odată să vadă, ce este prin ogradă.

Da' Ionel i-a răspuns, că n-are vreme şi trebuie să plece cît mai degrabă acasă, pentru că a lăsat-o pe mama sa fără nici un ban şi fără de mîncare.

Şi-a luat Ionel sabia, puşca, buzduganul, cămeşa şi s-a pornit spre casă. în drum a întîlnit el nişte băieţi, care tîrîiau un motănaş de o aţă, legată de gît. Lui Ionel i s-a făcut milă şi i-a întrebat, cît vreau ei pe motan să i-l vîndă lui. Copiii au cerut douăzeci de galbeni.

Ionel a scos banii, le-a plătit şi s-a pornit mai departe. Dar nici nu ştia că motanul cumpărat eră năzdrăvan.

Ionel, tot mergînd prin pădure, a dat de o curte. A descălecat el de pe cal şi a intrat înăuntru. Acolo nu eră nici ţîpenie de om. S-a gîndit atunci Ionel în gîndul lui, să trăiască mai bine în curtea asta şi s-a culcat să se odihnească.

A două zi dimineaţa s-a sculat, a luat calul, puşca şi sabia şi s-a pornit prin pădure la vînat. A vînat el cît a vînat, iar spre seară s-a întors acasă, şi-a făcut mîncare, a ospătat şi s-a culcat.

A treia zi s-a dus din nou la vînat, şi de data asta a văzut o femeie, care strîngea rămurele de copaci şi le punea sub o piatră. La urmă s-a vîrît şi ea singură sub piatră şi n-a mai ieşit.

Văzînd Ionel, că femeia nu mai iese, s-a gîndit să vadă, ce-i sub piatră. S-a apropiat el de piatră, a ridicat-o şi a văzut sub dînsa o groapă, în care stătea o femeie cu fiica ei.

Fiica eră aşa de frumoasă, că Ionel a îndrăgit-o pe loc şi a rugat-o să-i fie nevastă.

Fata i-a răspune, că nu poate s-o lepede pe mă-sa singură. Atunci Ionel a rugat să meargă şi bătrîna cu dînşii.

S-au pornit ei trustrei la curtea din pădure. Peste cîteva zile Ionel a început să îmbie din nou la vînat, dar pe soacră şi nevastă le lăsa acasă. Cînd se culca, el punea întotdeauna oglinda sub căpătîi ori sub aşternut, dar cînd se ducea de acasă o lua cu dînsul. într-o dimineaţă s-a sculat cam tîrziu, s-a grăbit să se ducă la vînat şi a uitat oglinda sub aşternut.

Oglinda avea un bumb, pe care, dacă puneai mîna, veneau îndată doisprezece oameni. Dînd de oglindă, nevasta lui Ionel a pus mîna din greşeală pe bumb şi au venit îndată cei doisprezece oameni. Cum au venit, au şi întrebat-o:

— Ce vrei, stăpîno!

Nevasta s-a speriat şi a zis, că nu vrea nimica. N-a dovedit ea bine să spună cuvintele acestea şi curtea s-a prefăcut în scrum, iar puşca, sabia şi calul lui Ionel au dispărut, ca pe o gură de

lup.

în vremea asta Ionel dormea în pădure. Cînd s-a trezit, a văzut că a rămas fără de nimic. Sta lîngă dînsul numai motănaşul. Şi-a adus el aminte de oglindă, a început s-o caute în buzunar, şi, văzînd, că a rămas şi fără oglindă, a început a se văicăra:

— Vai de mine, ce să mă fac eu făr-de oglindă! Atunci motănaşul îi spune:

— Oglinda ai uitat-o acasă sub aşternut şi au găsit-o soacra ta şi nevasta. Nevastă-ta a pus mîna pe bumb, au venit cei 12 oameni, au întrebat-o ce vrea, iar ea zicînd, că nu vrea nimica, s-a făcut scrum din curte şi din toată averea ta. Fata şi cu mă-sa au fugit la zmău şi au luat cu dînsele oglinda. Dar tu nu te mîhni, că le-om găsi noi. Sui pe mine şi hai să mergem.

Au ajuns ei la curtea zmăului şi motănaşul l-a pus la cale pe Ionel să se tocmească argat la făcut mîncare zmeilor. A mers Ionel drept la zmău, şi-a spus rugămintea, cum îl povăţuise motănaşul, şi zmăul s-a învoit să-l primească.

Zmeii vînau toată ziua, iar seara aduceau vînatul acasă şi-l dădeau lui Ionel, să gătească de mîncare. într-o zi, după ce Ionel i-a hrănit pe toţi, fata i-a zis mamă-săi:

— Mamă, argatul, care face mîncare, îi bărbatul meu. Oare n-a venit el după oglindă?

Dar mă-sa o liniştea:

— Lasă, fata mea, că disară vor veni zmeii şi le-om spune să-l omoare.

în mijlocul ogrăzii zmeilor erâ o groapă plină cu fel de fel de jivini. Cum numai au venit zmeii seara de la vînat, mama fetei s-a dus într-o răsuflare la dînşii şi le-a spus toată taina despre Ionel. Zmeii l-au poftit atunci pe Ionel să meargă să se primble prin ogradă şi să vadă ce bogăţii mai au ei.

Ionel s-a pornit cu dînşii şi a luat şi motănaşul cu sine. L-au dus zmeii cu muzică pîn-la groapa cu jivini, au ridicat capacul şi i-au poruncit să se uite înăuntru. A dat numai el să se uite, iar zmeii i-au şi făcut o blean-dă şi a căzut Ionel cu tot cu motănaş în groapă. Cînd s-a trezit Ionel la fundul gropii, jivinile, fiind flămînde, au sărit la dînsul să-l mănînce, dar motănaşul a început să le zgîrie şi să le gîtuie. Văzînd jivinile străşnicia motănaşului, au fugit toate speriate prin borti şi s-au pus la pîndă. Dar un şoarece şi o broască din gura unei borti l-au întrebat pe Ionel, ce să-i dea, ca să nu le mănînce motănaşul. Ionel le-a spus, să-i aducă oglinda de la zmei şi le-a da de mîncare toată viaţa. Atunci şoarecele l-a mai rugat pe Ionel să le dee şi un şarpe să meargă cu dînşii. Ionel a chemat îndată un şarpe şi i-a poruncit, să aducă oglinda împreună cu broasca şi cu şoarecele.

Au ieşit jivinile din groapă şi s-au pornit cale lungă, ca să ajungă pîn-la zmei. Afară amurgea. Nevasta lui Ionel cu mamă-sa se mai porăiau prin casă şi se găteau să se culce.

Jivinile au intrat repede în casă şi s-au împrăştiat care încotro: şarpele s-a ascuns sub pat, broasca a sărit pe pat, dar şoarecele s-a căţărat pe o poliţă, unde erâ oglinda şi pîinea, şi a început să roadă la pîine. Auzind, cum roade şoarecele la pîine, fata i-a spus mamă-săi să-l caute şi să-l alunge din casă, dar mamă-sa i-a făcut sămn să mai îngăduie oleacă, pîn-ce a mîntui de aşternut patul. Săturîndu-se de pîine, şoarecele a dat din coadă, oglinda a căzut de pe poliţă pe pat. Atunci şarpele îndată a sărit la femei şi le-a învălătucit picioarele cu aşa putere, că ele nici nu se puteau mişca din loc. în vremea asta broasca a luat oglinda, a ţîşnit prin crăpătura uşii afară şi-l aştepta pe şoarece, că singură n-o putea duce.

A mai aşteptat oleacă, hop că iese şi şoarecele, au luat repede oglinda şi i-au dus-o lui Ionel. Ionel, cum a luat oglinda, a pus mîna pe bumb. îndată au venit cei doisprezece oameni şi l-au întrebat:

— Ce vrei, stăpîne?

Vreau să daţi jivinilor din groapă atîta mîncare, ca să le ajungă pe toată viaţa, iar eu vreau să es de-aici tot aşâ, cum am întrat — adică cu muzică, — le-a spus Ionel.

Aşâ şi s-a făcut, cum a poruncit Ionel.

A început să cînte muzica de tremura pămîntul. Zmeii taman erau la vînat. Auzind muzica, ei au venit într-un suflet acasă şi au început să le întrebe pe femei, ce s-a întîmplat. Femeile le-au spus toată întîmplaria, cum le-a împletit şarpele picioarele şi cum au fugit broasca şi şoarecele cu oglinda. Dîndu-le în cap, că jivinile i-au dus oglinda lui Ionel, zmeii s-au pornit în grabă spre groapă. Dar Ionel cum i-a văzut, a înţeles, că zmeii au venit să se apuce cu dînsul la luptă. într-adevăr, ei s-au năpustit asupra lui Ionel să-l omoare, dar Ionel Făt-Frumos cum îi trîntea, zmeii aşâ şi întrau în pămînt pîn-la gît.

După asta a scos Ionel Făt-Frumos sabia şi le-a tăiat capetele. Da' pe soacră-sa şi pe nevastă-sa le-a prefăcut în două vaci, le-a înjugat la plug şi le-a pus să are moşia.

A luat apoi Ionel Făt-Frumos motănaşul năzdrăvan şi s-a dus acasă.

M-am suit pe o roată

Şi v-am spus povestea toată.

CUM S-A LUPTAT POPA CU HOȚII

Într-un sat era un popă hrăpăreţ şi minciunos, după cum sînt de obicei toţi popii. Dacă vedea ceva în ograda altuia ce n-avea el, se punea pe capul omului şi pînă nu-i dădea şi lui, nu se lăsa. Ei, cînd cerea, încă calea-valea, dar cînd punea mîna fără să-ntrebe, asta nu mai era de iertat.

Aşa s-a întîmplat odată, cînd i s-a lipit de mînă ceasul unui geambaş de cai, pe cînd acesta ieşise să-şi vadă căluţii cumpăraţi. Popa a şters ceasul şi pe aici ţi-i drumul. însă după ce s-a mai dezmeticit geambaşul, a observat că ceasul nu-i. La început nici prin gînd să-i vină, că l-ar fi putut fura o faţă bisericească. După ce-a căutat peste tot şi a văzut că ceasul nu-i, a început să-l bănuiască pe părinţel.

«Oare n-a făcut părintele o şagă?!» — se întreba geambaşul în gînd, ca să nu păcătuiască. Dar un om mai îndrăzneţ îi zice:

— Măi omule, sfînt o fi el popa, lasă păcatul meu să fie, dar eu cred că numai el a luat ceasul. Altcineva nu putea. Hai după dînsul.

Zis şi făcut. Geambaşul şi cu cîrciumarul s-au suit într-o brişcă cu doi murgi, ce zburau ca vîntul, şi-au dispărut într-o clipă.

Pe o vale l-au ajuns pe popa: mergea în căruţă cîntînd, parcă uitase c-a furat ceasul geambaşului. De altfel, popa pusese de amu ceasul în

buzunar şi se gîndea ce-o să zică preoteasa, cînd l-a vedea. Aşa că cei doi l-au ajuns pe neprins de veste şi-au observat de odată lanţul spînzu-rat la buzunăraşul de la caftanul popii.

Geambaşul nici nu l-a mai întrebat nimic şi cum s-a apropiat, l-a şi luat la croit pe popă, că sărmanul, a sărit din căruţă şi-a pornit-o la fugă de-a dreptul prin cîmp. Dar geambaşul după el: dă-i şi dă-i, pînă a picat popa jos.

După ce-a căzut jos, geambaşul s-a suit călare pe el şi l-a bătut cît i-a plăcut. îl zgîlţîia de păr, de barbă, l-a înghiontit cum a vrut şi, văzînd că popa e leşinat, i-a tras un picior în spate, a scuipat şi a plecat. Ce-i drept, ceasul n-a uitat să şi-l ia.

După ce s-a dezmeticit popa, s-a ridicat cîine-cîineşte şi s-a suit în căruţă. Cînd a ajuns acasă, preoteasa s-a speriat văzîndu-l în ce hal era. Tare l-a mai jelit ea pe părintelui, cînd acela i-a spus, că i-au ieşit nişte hoţi înainte, care l-au prădat, l-au bătut şi l-au schingiuit cum le-a plăcut.

— Norocul meu c-au fost numai doi şi-am putut să mă lupt cu dînşii, altfel m-ar fi omorît de tot. Am păţit şi eu drept ca cela:

Cînd mă apuca cu mina de chică,

Eu îi apucam cu dinţii de opincă.

Ei mă întindea de barbă,

Dar eu m-apucam cu dinţii de iarbă.

Nici eu n-oi pune briciul în barbă,

Dar… nici hoţii n-or dormi pe iarbă. Popa minţea, afurisea, doar că n-ar pricepe preoteasa adevărul întîmplării.

VOINIC DIN LUME FĂRĂ NUME

A fost, cică, un om, care avea trei fete. Trăiau ei bine şi mai bine, cît era vreme de pace. Dar iată că, într-o bună zi, s-a pornit un război mare. împăratul a scris cărţi şi a trimis prin părţi şi răvaşe prin oraşe, a pus buciumele şi au buciumat trei zile, a trimis crainicii să strîngă lumea să meargă la bătălie. Şi l-a ajuns rîndul şi pe omul acela cu trei fete. Se pregăteşte el să meargă la oaste. Fata cea mai mare îl vede gătindu-se de drum şi-l întreabă:

— Unde te duci, tată?

— Mă duc la bătălie, draga tatei. N-am avut noroc să am şi vreun băiat, că se ducea acum în locul meu.

— Tată, mă duc eu.

— E, draga mea, fetele-s de stat pe lîngă casă.

— Ba, îndată mă gătesc şi mă pornesc.

Se îmbracă ea în haine de oştean, pune sabia la şold, încalecă pe cal, îşi ia rămas-bun şi porneşte.

Tată-său ce face? îmbracă nişte piei, nişte haine urîte, se face o matahală groaznică şi pe de altă parte îi iese înainte la un pod.

Calul s-a speriat şi a început să fornăie, da' fata, nici una, nici două, hai înapoi acasă. Tată-său, nevăzut şi neştiut, pe de altă parte a venit înaintea ei acasă şi o întreabă:

— Ce, draga tatei, ai fost de amu?

Mi-a ieşit o matahală înainte, s-a speriat calul şi m-am întors înapoi.

Iar începe tatăl lor să se gătească să meargă la bătălie. Se apropie fata cea mijlocie şi-l întreabă:

— Unde te găteşti să te duci, tată?

La bătălie, unde în altă parte, că, iată, n-am avut noroc şi de un băiat, să meargă acum la oaste.

— Dă că mă duc eu, tată…

— Ei, dacă nu s-a dus cea mai mare, te-i duce tu…

— Stai că mă duc, mă pornesc îndată.

Se îmbracă ea în haine moscăleşti, a pus sabia la şold, s-a suit călare, şi-a luat ziua bună de la toţi şi s-a pornit.

Tată-său, pe de altă parte, ajunge la pod, se preface în matahală şi îi iese înainte.

Calul fetei a început a fornăi, a sări în două picioare şi tot se da înapoi. Fata se sperie şi ea, întoarce calul şi-l ia la jnăpăit cu puha, să fugă cît mai repede spre casă.

Tată-său, pe altă parte, ajunge mai degrabă acasă şi o întreabă:

— Ei, ce-i, draga tatei, de amu ai fost la oaste?

— Mi-a ieşit o matahală înainte şi calul a întors înapoi.

— Ei, parcă am ştiut că aşa o să fie.

începe el a se găti a treia oară. Cînd colo, îl vede fata cea mai mică.

— Tată, da' unde te găteşti mata să te duci?

Mă duc la bătălie, draga tatei, că, iaca, n-am avut noroc măcar de un băiat, că se ducea în locul meu…

— Mă duc eu, tată, la bătălie.

— Dacă nu s-au dus cele două mai mari, parcă tu ai să te duci?…

Atîta lucru îţi cer, tată, şi eu – să mă laşi să plec. De ce nu vrei să-mi faci şi mie pe voie?

Şi ba o vorbă, ba alta, l-a înduplecat pe bietul tată şi l-a făcut să-i deie drumul.

S-a apucat fata să se pregătească de drum. A căutat în pod sabia, hainele moscăleşti, şaua, cu care umblase bătrînul lor, le-a coborît jos, le-a scuturat de colb, le-a curăţit, apoi s-a dus la tabun să-şi aleagă un cal. Fata a luat o tavă de jăratic şi a pus-o între cai, dar caii nici nu se uitau la jăratic, numai unul slab ca vai de el a venit şi a început să mănînce. Fata l-a alungat, iar calul a vorbit:

— Nu mă alunga, ia-mă pe mine, că eu ţi-s călăuză.

Atunci ea i-a aruncat frîul în cap şi a pus şaua. Calul îi spune:

— Stăpînă, dă-mi drumul să mă plimb împrejurul casei, să scutur părul de cal bătrîn şi să am păr de mînz tînăr de trei ani.

I-a dat drumul calului să se plimbe şi, cînd s-a întors, a vorbit aşa:

— Acuma dă-mi drumul să mă duc în codru, să-mi pasc trei zile ierbile şi să-mi beau apele:

Ş-apoi voi fi cal de călărie,

Pentru tine de voinicie,

Ce-ai să gîndeşti,

Aceea ai să izbîndeşti. Fata i-a dat drumul calului şi acela s-a dus în codru, şi trei zile şi trei nopţi a păscut iarbă din poiene şi a băut apă din cişmele, şi a patra zi a venit un cal de mînca nouri şi întreabă:

— Cum vrei să mergem, ca gîndul ori ca vîntul?

Dacă vom merge ca gîndul, ne prăpădim. Să mergem mai bine ca vîntul, tremurînd pămîntul.

Şi-a luat ea ziua bună de la toţi, s-a suit călare şi s-a pornit calul în trap mare la drum.

Tată-său iară pe de altă parte s-a dus la pod, s-a făcut o momîie groaznică şi i-a ieşit înainte.

Calul a început a fornăi, da' ea l-a plesnit cu biciul:

— De-e, cal! Ce, te temi şi de muşte?

Calul a mers înainte, da' ea a scos sabia să lovească… Tată-său a strigat:

— Stai, draga tatei, că acesta-s eu!

— D-apoi de ce stai aici?

Am vrut să te ispitesc, te temi ori nu! Acum văd că tu ai să te duci.

S-au cuprins ca înainte de drum, şi-au luat ziua bună şi el s-a dus acasă, iar ea – la bătălie.

A mers ea cît a mers şi a văzut întuneric de armată, care stătea faţă în faţă gata să împroaşte cu suliţele, să taie cu săbiile, să lovească cu buzduganele. Ea s-a repezit cu calul asupra duşmanului, a tăiat în patru părţi cu sabia şi i-a cioplit, şi i-a ciopîrţit, că puţini tare ce-au rămas, numai de-au dus vestea.

Amu a întrebat împăratul, au întrebat oştenii, cine-i viteazul acesta, care a răpus singur duşmanul. A dat poruncă să-l cheme să-l mulţumească, să-l încarce cu daruri scumpe, dar ea n-a stat la astfel de măriri, s-a dus şi dusă a fost.

în urmă a tot mers vorba despre acest oştean, despre acest voinic şi, fiindcă nu i-a ştiut numele, i-a spus Voinic-din-Lume-fără-Nume.

A mers ea aşâ pe locuri neumblate şi aude un răcnet mare. Cînd se apropie, vede un zmău, care mînca un cerb. Şi ţipau şi unul, şi altul: cerbul – că îl mînca, zmăul urla că din pricina coarnelor nu-l putea înghiţi, dar nici nu-l lepăda.

Cerbul strigă:

— Voinic-din-Lume-fără-Nume, ucide zmăul acesta, că mare dar ti-oi da!

Da' zmăul strigă:

— Voinic-din-Lume-fără-Nume, taie coarnele cerbului, ca să-l pot mînca, că mare ti-a fi binefacerea.

Ea a întrebat calul ce să facă. Calul i-a spus:

— Scoate sabia şi taie zmăul la încheietura gurii, că acolo e puterea lui, şi a scăpa şi cerbul, şi zmăul, că de nu, o să piară amîndoi stînd aşa.

Fata ce a făcut? A rotit sabia voiniceşte şi, cînd a tras o dată, l-a despicat pe zmău în două pînă la coadă. Cerbul a ieşit şi s-a dus la apă să se spele.

Zmăul, aşâ tăiat, cum se afla, sărea în slava cerului, pară de foc slobozea şi s-a dus drept la zmeoaica cea bătrînă. Şi ea, cum l-a văzut, l-a dat cu apă închegătoare şi l-a făcut la loc, l-a dat cu apă învietoare şi s-a făcut zmăul aşâ ca mai înainte.

Cînd a aflat zmeoaica de Voinic-din-Lume-fără-Nume, l-a trimis îndată pe feciorul ei să-l aducă, să-l vadă cît e de mare şi ce putere are.

A ieşit feciorul zmeoaicei îmbrăcat, înarmat, călare pe cal şi, nu zăbavă vreme, îl întîlneşte pe Voinic-din-Lume-fără-Nume şi vine cu el acasă.

Cum a ajuns acasă, zmeoaica l-a şi cunoscut că voinicul acesta e fată, şi zice:

— Dragul mamei, voinicul cu care ai venit e fată, dar ca să afli mai bine de e fată ori nu, du-o prin dughene, tot pe la haine femeieşti şi, dacă s-a uita, apoi să ştii că e fată.

Da' calul ştia şi i-a spus fetei să nu se uite prin dughene la hainele cele femeieşti.

Se duc ei, umblă tot pe la haine femeieşti din dugheană în dugheană. Fata ocărăşte:

— Cîine de zmău, ce mă porţi tu pe la rochii? Du-mă la haine bărbăteşti, ostăşeşti.

Vine zmăul acasă, înciudat pe mamă-sa.

— Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul!

— îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Pînă ce oi mai face eu de mîncat, tu cheamă-l la Nistru să se scalde şi, dacă n-a vrea să meargă, apoi e femeie.

Se duce zmăul şi îi spune:

— Hai, voinice, şi ne-om scălda la Nistru. Calul i-a spus fetei:

— Cînd te-i duce la Nistru, să mă iei şi pe mine, că zmăul are să te îmbie să te scalzi, el nu se încrede că eşti fată. El are să-ţi zică să te dezbraci, tu fă-te că te dezbraci, da' eu atunci oi începe a zburda, şi tu să porneşti, adică să prinzi calul, şi aşâ vei scăpa.

Se duc ei la Nistru. Şi încep: unul zice că acela să se dezbrace mai întîi, da' cela – celălalt.

Ei, s-a dezbrăcat zmăul şi a intrat în apă. A început a se dezbrăca şi ea, cînd colo, s-a pornit calul la zburdat.

— Mă duc să prind calul!

A alergat ea, a alergat şi de-acum zmăul n-o mai vedea, lese zmăul din apă şi vine acasă supărat:

—Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul, şi-i spune cum a fost.

— îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Acum mai fă şi aceasta ce ţi-oi spune. Zi-i să doarmă la noi şi ia o stiblă de busuioc şi pune-i sub aşternut. Dacă busuiocul va fi ud, îi bărbat, dacă va fi veşted, îi fată.

Calul a ştiut vorbele zmeoaicei şi i-a spus fetei:

— Cere peste noapte o cofă cu apă şi, cînd te-i scula, să uzi busuiocul.

Vine zmăul şi-i spune să doarmă peste noapte la dînşii.

— Ei, voi dormi, dar să-mi daţi o cofă cu apă, că tare des beau noaptea.

Zmăul a pus o stiblă de busuioc sub aşternut şi a adus o cofă cu apă.

S-a culcat ea şi, cînd s-a sculat dimineaţa, a găsit busuiocul veşted. Ea îl apucă, îl înmoaie în cofă, îl pune la loc şi iese din casă.

Zmăul repede se duce şi, cînd colo, găseşte busuiocul ud. Se duce la zmeoaica cu ocară:

Se cheamă că îmi eşti mamă, da' gîndeşti capul să-mi mănînci — şi îi arată busuiocul ud.
îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul

ei.

Voinicul-din-Lume-fără-Nume a încălecat pe cal, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit spre casă.

După ce s-a dus, zmeoaica i-a spus feciorului să pregătească un car de furci de tors şi să pornească în lume. Dacă a afla-o şi s-a urca în car să-şi aleagă furcă de tors, să ştie că e fată şi n-o să mai poată coborî.

Zmăul a încărcat un car de furci de tors, care de care mai bune,

mai frumoase, şi s-a pornit la drum. Mai printr-un sat, mai prin altul, ducîndu-se el, ajunge şi la casa omului cu cele trei fete. întreabă sora cea mai mare:

— Ce ai în car?

— Furci de tors! Furci de tors!

— Scoate, să le vedem.

— Suie în car şi alege-ţi pe plac.

S-a uitat fata cea mai mare şi a răspuns:

— Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.

N-a trecut mult şi a venit fata cea mijlocie şi întreabă şi ea:

— Ce ai în car?

— Furci de tors! Furci de tors!

— Arată, să le văd.

— Suie în car şi alege-ţi.

Se uită fata cea mijlocie şi zice:

— Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.

La urmă a venit cea de a treia soră şi a întrebat şi ea ce duce de vînzare în car.

— Furci de tors!

— Dă să le văd.

— Suie în car şi alege.

Fata s-a suit să-şi aleagă furcă, iar zmăul a şi pornit spre casă. Tata, mama, surorile ei au alergat şi, cînd s-au uitat, au văzut-o ridicată în înaltul cerului. Au strigat toţi în urma ei:

— Tu să nu grăieşti nouă zile acolo!

Ea însă n-a auzit şi i s-a părut că nouă ani să nu vorbească. Au ajuns la zmău acasă. Vorbesc la dînsa, ea nu vorbeşte, o zi, două, trei, nu scoate un cuvînt. într-o zi, îi spune zmeoaica:

— Ce mută ai adus în casă? De frumoasă îi frumoasă, da' glas n-are.

Feciorul răspunde:

— Poate se ruşinează, a vorbi mai pe urmă.

Mai după aceea, zmeoaica, văzînd-o că tot tace, i-a spus feciorului:

— Dragul mamei, lasă că eu am s-o trimit în ospeţie şi înapoi n-are să mai vie.

După un timp, au început ei să se pregătească de nuntă. Fata înţelegea totul, dar de vorbit nu vorbea, într-o zi, zmeoaica îi spune:

— Trebuie să mergi la Baba-Cloanţa să aduci sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, ca să cernem pentru nuntă.

Şi-a luat fata trei turte de hrană şi s-a pornit în lume. A auzit din urmă că zmeoaica a spus:

— încotro o trimitem noi, înapoi nu se mai întoarce.

Şi dacă s-a pornit ea, a mers şi a tot mers, drumărind multă lume-împărăţie, prin păduri înverzite, prin lunci înflorite şi a ajuns la o casă. Bate la poartă, lese Sfînta Vineri cu un cîinişor şi zice:

— Dacă eşti om bun, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti om rău, depărtează-te, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.

— Om bun, om bun, maică!

A intrat în casă şi fata îi spune:

— Maică bătrînă, nu ştii încotro drumul abate la Baba-Cloanţa, că m-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cernem de nuntă.

— Nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Na basmaua aceasta, strînge-o, la vreme de neputinţă ţi-a fi de folosinţă.

l-a arătat maica drumul şi s-a pornit fata mai departe. Şi merge, şi merge cale lungă, şi vreme multă, şi ajunge la Sfînta Sîmbătă. Bate la poartă, iese Sfînta Sîmbătă cu un cîinişor şi-i spune:

— Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că am căţeluşa aceasta cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi, cînd oi slobozi-o, praf şi pulbere te face.

— Fată bună, fată bună, maică!

A intrat în casă şi începe fata a spune:

M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa să aduc sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cearnă făină pentru nuntă.
Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, ci te-a trimis să te prăpădească. Na peria aceasta, la vreme de neputinţă ţi-a fi şi ea de folosinţă.

Şi i-a dat o perie şi i-a arătat drumul înainte. Merge ea, merge şi ajunge la Sfînta Duminică. Bate la poartă şi iese Sfînta Duminică cu un cîinişor şi tot aşâ vorbeşte:

— Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.

— Fată bună, fată bună, maică!

A intrat în casă şi Sfînta Duminică o mai întreabă ce umblă, ce a venit.

— M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să ne gătim de nuntă.

— Draga mătuşii, la cale grea te-a trimis. Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Mătuşa o să te ajute. Na cutia aceasta, strînge-o, că la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă.

îi dă o cutie şi îi arată drumul cum să ajungă la Baba-Cloanţa. Fata i-a mulţumit şi a mers înainte peste păduri fără măsuri, peste ape late şi-nspumate şi a ajuns la casa unde trăia Baba-Cloanţa. Cînd s-a apropiat, a auzit cum baba bătea darabana în casă. A deschis uşa şi baba, cînd a văzut-o, a sărit în sus de bucurie.

— Fetiţă dragă, cine te-a trimis la mine?

M-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să cernem făină pentru colaci, să ne gătim de nuntă.

Ea zice:

— Hai, intră la mătuşa în casă şi mătuşa amuşi are să-ţi deie sitele.

Intră fata în casă şi se aşază la masă. Baba-Cloanţa îi zice:

— Pînă m-oi duce eu în altă cămară după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, tu ia şi bate darabana.

Da' ea nu s-a dus să aducă sitele, s-a dus să-şi ascută dinţii, ca s-o mănînce. Şi ca s-o ţină pe loc, a pus-o să bată darabana, ca să ştie cînd fata a vrea să fugă, dacă s-a pricepe.

Cum sta fata la masă, aude prin casă umblînd un şoricel. Şoricelul a chiţcăit şi a vorbit:

— Ţi, ţi, ţi, fată frumoasă, ia-ţi sitele din cui şi du-te acasă, că Baba-Cloanţa îşi ascute dinţii în cealaltă cămară şi vine la tine să te mănînce.

Fata bate înainte darabana. Şoarecele îi zice:

— Lasă că eu oi bate darabana, ia sitele şi fugi acasă. Fata a luat sitele şi pe aici ţi-i drumul, fuge şi tot fuge. Şoarecele bătea darabana înainte. Baba-Cloanţa auzea darabana

şi-şi ascuţea dinţii în voie.

Cînd vine ea în casă, fata nu-i şi sitele nu-s, da' şoarecele azvîrle darabana şi ţuşti! în bortă.

Baba-Cloanţa, de ciudă mare, prinde a săpa. Sapă, sapă şi ajunge la pereţi, roade pereţii. A gătit cocioaba ei de ros, a stricat-o din vîrf pînă în talpă şi n-a mai dat de şoarece.

S-a pornit Baba-Cloanţa în fuga mare după fată. Şi aşâ fugea, de rupea pămîntul şi tot striga din urma ei:

— Stai, fată frumoasă, dă sita de mătasă!…

Aleargă baba, aleargă, cît-cît de-amu s-o ajungă. Cînd se uită fata în urmă, da' Baba-Cloanţa numai mîna să puie pe dînsa, s-o prindă.

Fata a azvîrlit peria în urmă şi s-a făcut din perie o pădure deasă şi întunecoasă. Baba-Cloanţa s-o treacă nu putea, s-o ocolească, zăbovea – haide, s-a apucat de ros pădurea.

A ros ea cît a ros şi a făcut o cărăruşă, cît a putut trece, şi iarăşi s-a luat după fată. Mergea Baba-Cloanţa înfocată şi ocăra:

— Stai, fată, de bunăvoie, dă sita de mătasă!…

Fata fugea, nu credea. Iară de-amu cît-cît s-o ajungă. Ea scoate basmaua şi o aruncă în urmă. Din basma s-a făcut o apă mare, că nu i se vedeau malurile.

Baba-Cloanţa nu putea nici s-o treacă, nici s-o înconjoare. Se apucă de sorbit. Sorbeşte, sorbeşte, face un drum pentru dînsa şi trece.

Dacă a trecut, s-a pornit în fugă mare mai departe după fată.

Ocărăşte baba şi strigă:

— Stai, fată, de bunăvoie, că numai sitele ţi-oi lua şi pe tine nu te-oi mînca!

Fata fuge înainte. Iară de-amu cît-cît, cît-cît s-o ajungă. Fata mai azvîrle şi cutia înapoi. Şi s-a făcut din cutie un munte înalt pînă în slăvile cerului, nici să-l treacă, nici să-l înconjoare Baba-Cloanţa.

S-a apucat Baba-Cloanţa de ros piatră şi rodea de-i pocneau fălcile. De-amu babei îi rămăsese numai un colţ în gură. Roade ea piatra, roade. Rămăsese de-amu din munte o lespede subţire ca sticla şi baba n-a mai avut cu ce roade lespedea de piatră şi s-a întors înapoi fără dinţi.

Fata a fugit şi a tot fugit şi a ajuns acasă la zmeoaica. Ei s-au mirat că ea a scăpat de Baba-Cloanţa, ba încă şi cu sitele amîndouă.

Cine s-a dus pînă atunci la Baba-Cloanţa n-a scăpat cu zile.

în vremea asta, zmăul se pregătea de nuntă cu altă mireasă.

El tăia un ţap, iar femeia pregătea în casă găluşte.

Fata intră şi vede mireasa zmăului, unsă de funingine, neagră de cenuşă, porăindu-se sub vatră cu oalele. Ea s-a oprit în uşă şi a strigat:

— Cîţi, mîţă, din cotruţă!

De la cuvintele acestea mireasa zmăului s-a prefăcut în mîţă, a sărit şi s-a dus.

Zmăul, cînd a auzit că a vorbit, a lăsat ţapul şi cu mîinile pline de sînge s-a repezit, a cuprins-o de gît şi i-a zis:

— Rîndunica mea, rîndunică, amu te cunosc, că tu eşti Voinicul-din-Lume-fără-Nume.

Fata s-a smuncit din mîinile lui, s-a prefăcut în rîndunică şi a zburat prin fereastră.

Zmăul s-a repezit s-o prindă, a apucat-o cu două degete de coadă şi i-a smuls penele din mijloc.

De atunci, rîndunica e roşie la gît şi are coada despicată. Şi a rămas zmăul singur şi mai mult nu umblă după însurat. Iar mîţa şi cu rîndunica nu se împacă, fiindcă au fost odată amîndouă logodnicele zmăului.

Şi am încălecat pe o şa Şi am spus povestea aşa.

DAFIN ȘI VESTRA

Spre partea locului unde soarele apune, aveau împărăția lor un împărat și o împărăteasă. Deamu la amîndoi li se ofilise floarea tinereții dar n-aveau nici un copil să le fie de spor şi ajutor la anii bătrîneţei. Scîrba apăsa amu asupra lor mai tare decît bătrîneţile. într-una din zîle cad amîndoi pe gînduri şi prind a plînge.

Plîng şi plîng cu hohote, că valul jelii lor a trecut hotarele împărăţiilor.

Dar iată că din lumea, care eră pe atunci, s-a aflat un bătrîn pustnic, ce

ştia leacurile din toate buruenile şi a venit el la curţile împărăteşti, izvorul

scîrbei să le îndulcească.

Loc şi cărare i-au făcut pîn-la înaltul tron, unde a îngenunchet şi i-a

întins împărătesei un strugure de viţă de vie, adus de pe o ruptură de

mal de la movilele de cristal şi cum l-a mîncat împărăteasa, a purces

însărcinată.

Alt soare îi încălzea inima împăratului. Amu se înviorase la trebi şi la viaţă, lată că într-o zi şi-a chemat oştenii, a strîns gonaşi şi s-a pornit la vînătoare. Doborînd cînd lupi, cînd vulpi, cînd iepuri, călcase bună bucată de loc, că hotarul împărăţiei rămăsese hăt departe în urma lor, dar nimeni nu luase acestea în samă şi, coborîndu-se pe coasta unei stînci, se pomenesc într-o cetate nantă, largă şi pustie, fac cu toţii tîrcoale cetăţii celea, nimic nu întîlnesc alta decît piatră.

— Hai înapoi!, – porunceşte împăratul.

Dar, cînd s-au apropiet de panta de piatră, n-au găsit loc de suit. Stîn-ca se rupsese părete drept în jos. Prind cu toţii a se vîrcoli, încolo, încoace, ca păsările în laţ, şi nici că găsesc loc de eşire. Aşa trece o zî, trece şi alta, mîntuie de mîncat vînatul, altceva nu mai aveau nimic, da' de ici foamea tot mai greu se lăsa asupra lor. Aşa au stat o zi şi o noapte şi în zorii djmineţii au văzut plimbîndu-se pe zîdul cetăţii un drac cu luleaua în gură. îndată i-au dat de ştiut împăratului.

— lan-te uită, Măria ta!

— îi dracul. Ducă-se pe pustii, răutatea lumii.

O parte din oşteni se dau pe lîngă împărat şi-l pun să întrebe de drac:

întunecimea nemerniciei tale, spune, cu ce-am greşit, de ne-ai închis în cetatea această?
Nu eu v-am închis, ci voi sînguri aţi venit, – răspunde dracul de sus.
Atunci fie atît de nimerite făr'delegile tale de a face o eşire prin acest zid, să ne sîmţim în largul nostru.

— Fac, ce-mi ceri, împărate, dacă mă dăruieşti cu un dar.

— Ce anume?

— Dăruieşte-mi, ce n-ai văzut şi ce n-ai auzit la curţile tale şi-ţi dau drumul într-o clipă.

Cade împăratul pe gînduri şi nu-şi poate da sama, la cît vin vorbele dracului, da' dorinţa de a scăpa de cercul zîdurilorîl rodea mai tare, decît pe toţi şi atunci îi răspunde:

— Ei hai, dăruit să fie.

— Fă firman, sămn celor dăruite, – porunceşte dracul.

A chemat împăratul unul cu carte, care a muşcat buricul degetului şi a scris cu sînge, că n-avea cerneală. Şi cum a primit dracul firmanul, zîdul cetăţii pe dată a întrat în pămînt. Bucuroşi s-au dus cu toţii acasă, iar cînd a ajuns împăratul la curţile sale, bucuria şi fericirea de pe pămînt toată întrase în inima lui. Născuse împărăteasa un băiat dolofan, care creştea văzînd cu ochii şi nume i-au pus Dafin. în cîteva zîle eră deamu de-a trebilor. Şi împăratul şi împărăteasa se uitau numa' la dînsul, cum se uită floarea răsăritei la faţa soarelui. Atîta bucurie aveau, cît n-avuse întreaga viaţa lor.

Însă cîteodată pe cît îs de frumoase florile primăverii, pe atît îs de nemiloase brumele şi îngheţurile. Tocmai amu a sosit la curtea împărătească dracul şi nu le-a cerut alta, decît pe Dafin. împăratul şi împărăteasa una că de groază, alta că pe neaşteptate, n-au mai avut cînd zice nu, că dracul l-a şi înşfăcat pe băiat şi, învîrtindu-se ca un vîrtej, s-a dus, de nu i-a mai ştiut nimeni de urmă. Nici Dafin, băiatul, nu şi-a mai dat sama încotro a fost dus şi pe ce pămînt i-a dat drumul jos. Acolo dracul a început să-l puie la munci şi cîte nu-l ajungeau pe sărmanul Dafin! Foame, nesomn, chinuri şi nevoi. Dar răbda băiatul, căci nu putea eşi din pasul şi din vrerea dracului. Avea Dafin ce avea, dar în temei avea dragostea de a cunoaşte meşteşugurile toate. Uşor a învăţat şi fel-de-fel de limbi, pînă şi limbile păsărilor, animalelor şi cîte şi mai cîte.

Odată s-a dus dracul pe alte tărîmuri şi, rămînînd Dafin sîngur, a lucrat ce a lucrat şi, făcîndu-i-se sete de apă, s-a dus la izvor. Acolo s-a aşezat la răcoarea umbrei unui plop, a băut, a mîncat, s-a mai odihnit şi iată trei păsări vin din zbor pe vîrful copacului şi, văzîndu-l pe voinic, una din ele a prins a vorbi către celelalte:

— la uitaţi-vă, surioarelor, unde odihneşte un voinic de peste hotarul împărăţiei dracului, la acesta de-ar şti de necazul lui Harap, s-ar duce, l-ar ierta, şi ar scăpa sărmanul bătrîn de osînda diavolului, că o sută opt-zăci de ani scoate apă din fîntîna nesăcată şi o tot toarnă în vale, unde de o bucată de vreme se scaldă preafrumoasa Vestra, furată şi vrăjită de drac, pentru a fi diavolisită şi a fi pornită pe drumul fărdelegilor.

Dafin a înţăles glasul păsării, s-a scîrbit de fărdelegile diavoleşti, lăsate pe pămînt, şi, sărind de colo, de sub copac, a întrebat:

Cam pe ce locuri şi în care parte a pămîntului se chinuieşte Harap?
Mergi valea în jos, trei zîle şi trei nopţi şi-l vei găsi, – i-au răspuns păsările.

S-a pornit Dafin la drum şi mergea tot valea fără popas, fără odihnă şi în zorii zîlei a patra a ajuns la un iaz mare, că puterea ochilor nu-i putea bate marginile. Hăt departe, sub o poală de deal, se vedea o fîntînă şi un om, care ba ridica în sus, ba cobora în jos o cumpănă cît toate zîlele. Cînd s-a apropiet de dînsul, l-a văzut, că aşa eră de bătrîn, de se uscase pielea pe dînsul.

— Spor la lucru, bătrîne!

— Mulţămescu-ţi dumitale.

Da' ce scoţi aşa cu osîrdie ciutură după ciutură, parcă ai vrea să săci fîntîna de apa izvorului?
Of, tinere, blăstămul diavolului a căzut asupra veţii mele. îs osîndit să scot apă din fîntînă, să curgă necontenit poteca şi să se mărească iazul. Da' sîngur cine eşti?

— Îs străin, tătucule. Sînt luat de drac şi amu nu mă mai slujeşte mintea, cum să es din hotarele împărăţiei lui şi să scap şi eu la viaţă cu dulceaţă.

S-a aşezat moşneagul pe colacul fîntînii şi a prins a alege în fel şi chip gîndurile.

— Apoi, – zice el, – de aici scăpare vei avea numa' cu Vestra – o tînără fată, adusă de drac de peste multe mări şi ţări, să fie făcută unealtă răutăţilor, şi ea pînă astăz are deamu puterea şi ştiinţa dracului, dar inima încă îi este curată. Du-te în ceilaltă parte a iazului, pîndeşte-o, cînd a veni să se scalde, ie-i veşmintele şi fugi, da' ferit-a sfîntul să te uiţi înapoi, c-apoi gata, pierzi orice putere de a o stăpîni. De la mine veţi primi blagoslovire şi, de-ţi scăpa de drac, ve-ţi huzuri cît îţi trăi.

Parcă l-ar fi aruncat în binele pămîntului, aşa se bucura-se Dafin de vorbele bătrînului Harap. îndată s-a şi pornit pe malul iazului tac, tac, sărind de pe un picior pe altul şi, cam pe locul unde trebuia să vie Vestra la scăldat, s-a dat dos şi tăcea chitic.

Frumos e luceafărul, cînd prinde a se ridica pe albastrul cerului, da' mai frumoasă eră Vestra, cînd venea pe costişa dealului spre malul iazului. Cînd păşea tînăra fată, trupul ei juca, cum joacă frunza ierbilor în bătaia vîntului. La malul iazului s-a oprit, şi-a lăsat veşmintele, iar cînd s-a atins de apă, s-a prefăcut în lebedă albă ca zăpada şi a prins a se scălda, a bate din aripi şi a face fel-de-fel de ghiduşii de-ţi încremeneau ochii asupra ei. Dafin însă o lasă să-şi facă pe chef, iar pe din dos ha-măna străiţele şi… tiva! băiete. Fuge el, fuge, dar iată iese Vestra la mal şi… na-ţi-o bună, straiele nicăieri! Val-vîrtej mergeau fiorii de spaimă prin inima ei. Uitîndu-se în tuspatru părţile, îl vede pe Dafin şi atunci porneşte după dînsul şi, ca să-l oprească, prinde a cînta, din vorbă a-l dezmierda, Dafine încoace, Dafine încolo, iar Dafin mergea şi mergea mereu înainte şi nu sîmţea călcaturi pe pămînt, dar sîmţea călcaturi pe inima sa. Vestra mai tare se aprinde şi începe să sloboadă farmecul cîn-tecului din puterea inimii:

Dafine, Dafinaş

Fagure, făguraş,

Ales din flori,

în zile de sărbători.

Nu fugi de mine,

Nu fugi de bine,

Uită-te-napoi,

Să fim amîndoi.

Dafin ofta, Dafin lăcrăma de mare dor, – ce ar fi vrut să se uite înapoi, dar n-a făcut una ca aiasta. A mers pîn-la fîntîna lui Harap şi, cînd a pus acesta mîna pe umărul lui, a venit alături de Dafin şi Vestra. Moşneagul i-a întors fetei veştmintele, i-a aşezat pe tineri în genunchi, i-a blagoslovit

să le fie viaţa – viaţă şi traiul cu dulceaţă, apoi, scoţînd din cingătoarea brîului două inele, le-a pus pe mîini la amîndoi. Tinerii s-au sculat în picioare, au mulţămit şi, amintindu-şi Dafin de spusele păsărilor, a zîs:

— Apoi, tătucule, să fii iertat din partea mea de osînda diavolului.

Şi, cînd a zîs aceasta, parcă nici nu fusese cîndva în faţa lui Harap-bătrînul. într-o clipă şi fîntîna, şi cumpăna, şi el nu s-au mai văzut, doar ca sămne vălurau pe locurile lor nişte tufe de iarbă, psăne aşâ de demult trebuiau să se stingă de pe faţa pămîntului.

Rămîne Dafin logodit, dar Vestra prinde a se întrista şi spune:

— Noi nu vom putea trece hotarul acestei împărăţii, pînă nu vom primi învoirea dracului. Tu sîngur du-te şi mă cere.

Se duce Dafin la curţile dracului şi pînă acolo trece hîrtoape, cotloane, stînci tot mai mari şi iată i se ridică în faţă o cetate neagră ca funinginea. Intră şi-l vede acolo pe cornorat.

— Bună zîua, dracule.

— Buna zîua, – răspunde întunecatul, apoi întreabă. — Da' ce nemernicii te poartă pe la curţile mele?

— Vreu să ţi-o cer pe Vestra.

— Eu pe Vestra ţi-o dau, de-i împlini poruncile mele, iar de te prinzi şi nu împlineşti, ie-ţi grija de la lumina zîlei.

— Mă prind, întunecate, să-ţi îndeplinesc poruncile.

— Vino atunci diseară.

Spre seară se duce Dafin la drac. Dracul a eşit afară, s-a dat în largul curţii şi, arătînd spre asfinţit, îl întreabă:

— Ce vezi?

— Marginea pămîntului, – răspunde Dafin.

— Da' la amiază?

— Tot aşa.

— Ca să o ai pe Vestra, pînă mîine dimineaţă tot locul acesta să fie arat, semănat cu grîu, grîul crescut, strîns, pus în clăi, treierat, dus la moară, măcinat şi în răsăritul soarelui să-mi aduci pîine caldă de mîn-care.

După aşâ poruncă mai greu căzu spaima şi întristarea pe sufletul lui Dafin, decît cădea noaptea asupra asfinţitului. Cu inima în două s-a dus la Vestra şi a prins a bănui, cum că la peire l-a pornit, că cine s-a mai isca să împlinească aşâ poruncă.

— Fii pe linişte şi nu te întrista, că un lucru de acesta a-l îndeplini îi floare la ureche.

Şi, uitîndu-se Vestra asupra dealurilor, a şuierat odată şi numa' iată au prins a se strînge din toate părţile draci mulţi, de nu-i ţînea pămîntul.

— Pînă mîne dimineaţă să împliniţi aşâ poruncă, – le zice fata. — De la curtea preaîntunecatului spre asfinţit şi amiază tot pămîntul să fie arat,

cu grîu semănat, grîul crescut, secerat, trierat, măcinat şi mîne în răsăritul soarelui să-mi aduceţi pîne caldă. Aţi înţăles?

— Da! Da! – au răcnit dracii din toate părţile.

Şi cînd mi s-au înfipt în lucru, apoi lucrau, nu încurcau. Unii răsturnau brazdele, alţii boroneau, o ceată sămăna, alta se tîrîia pe brînci şi sufla căldură pe gură şi pe nări la rădăcina grîului şi creştea lanul de minune. Spre zîuă grîul era deamu copt şi dracii s-au pornit care la secerat, care la treierat, care la moară şi, cînd se geneau zorile, au dat pînea în cup-tior. în răsăritul soarelui pînea eră numa' bine coaptă şi Dafin, punînd pe un şervet o pîne mare, rotundă, i-a dus-o dracului.

— întunecate, porunca îţi este îndeplinită, poftim pînea.

S-a amărît dracul, cînd s-a uitat spre asfinţit şi amiază, dar a luat pînea şi, ducîndu-se cu Dafin la o chilie cu arme, îi spune:

— Alege-ţi de aici nişte arme, că altă poruncă o vei avea la vînătoare. Mîne după amiază să vii să vînezi în curtea palatului meu un iepure, la aminte, vînatul ai să-l faci numa' la curte. Ai întăles?

— Inţăles, întunecate, – răspunde Dafin şi se duce rîzînd la Vestra.

— Da' ce rîzi, – îl întreabă ea.

Cum să nu rîd, dacă s-a prostit dracul, lată încă ce mai socoate el de poruncă, să-i vîneze un iepure şi acela în curte.
Nu rîde, Dafine, că aici îi de plîns. Acesta n-are să fie un iepure ca toţi iepurii, da' are să fie însăş dracul prefăcut. Tu mîne să nu te iei cu armele după dînsul, că nu l-îi prinde niciodată, dar să te aşezi la uşa palatului, să aştepţi. Eu m-oi face ogarcă, l-oi fugări şi l-oi scoate din tot ascunzişul. Cînd n-a mai avea încotro şi a da să între în palat, să-l în-şfaci şi să-l trînteşti cu capul de pragul palatului, cît te-or ţine puterile.

A doua zi după amiază s-a aşezat Dafin în dosul uşii palatului, iar ogarca a prins a fugări iepurele şi a-i da tîrcoale într-o parte, în alta şi mai-mai să puie gura pe dînsul. Văzînd urechilă, că nu-i de-a scăpării, hai spre palat şi, cînd să facă ţuşti pe uşă, Dafin hat! de ureci, apoi mi-l apucă de picioarele de dinapoi şi poc! poc!îl trînteşte cu capul de pragul palatului. Mamă, mamă, ce durere îi mai făcea! Ba cînd a prins a-i chi-sa creştetul capului de muchia pietrei, iepurele ţîpa, de nu-şi mai ţînea firea.

Ridicată de zgomot şi răcnet, a eşit din iatacul ei drăcoaica şi, cînd a văzut una ca aceasta, a fost deodată să-şi puie mînile în cap şi s-o aşterne pe bocet, dar şi-a făcut chibzuinţă şi atunci întreabă răstit:

— Stai, Dafine, ce-ai stîrnit tărăboiul ista?

Păi că m-a pus întunecatul, să-i prind un iepure şi, îndeplinindu-i, după cum vezi, porunca, vreu amu să-l ucid şi să-l duc la ceaun.
Lasă, nu-l ucide, dă-l la mine aşa viu, că sîngură l-oi cenătui şi l-oi pune la frigare.

— Ei nu, trebuie să i-l dau chiar eu preîntunecatului.

— Cum să i-l dai lui, dacă îi dus şi tocmai diseară are să vie. Hai dă-l încoace, că pînă diseară l-oi frige şi îi veni şi tu şi-i mînca.

Dafin îi dă iepurele şi se duce, ca un om, ce şi-a luat de o grijă, şi amu mai se odihnea, mai se plimba pînă soarele îndesară şi atunci se duce la palat, să mănînce friptură de iepure. Dracul, deamu prefăcut, îl primeşte, îl ospătează, se arată bucuros, da' de ici stătea cu capul legat, cu ochii vineţi şi, abia descleştînd gura, îi spune, că i-o dă pe Vestra, dar să vie mîne şi să şi-o aleagă dintre fetele lui.

Bine, – zice Dafin şi se duce bucuros, că în sfîrşit a scăpat de poruncile diavoleşti.

— Da' ce eşti aşâ bucuros? – îl întreabă Vestra, întîmpinîndu-l.

— Cum să nu fiu bucuros, dacă mi-a spus să te eu şi să plec.

Vai, Dafine dragă, tu nu ştii, cît îi de grea porunca asta. Aici e de plîns, da' tu rîzi. Mîne te va pune să mă alegi din zăci şi sute de alde mine, toate aceiaş faţă, acelaş păr, acelaş strai, cum, dară, ai să mă cunoşti?

— Da' măcar fie cît frunză şi iarbă, că te voi cunoaşte.

Nu vorbi aşâ, dar mai bine ascultă, ce ţi-oi spune. Mîne să te uiţi pe rînd în ochi la toate şi pe care îi vedea-o lăcrămînd, pe aceea s-o ei.

Aşâ le-a fost înţălegerea. A doua zî, cînd s-a dus Dafin să şi-o aleagă pe Vestra, l-a dus dracul într-o mulţime de fete, toate una ca una şi, la care îşi arunca privirea, erâ chipul şi asămănarea Vestrei. Se uită Dafin, se uită, n-o poate deosăbi şi pace. Şi cine, mă rog, ar fi deosăbit, cînd toate erau asămenea firelor de grîu dintr-un lan mare, ajuns în floarea spicului la bătaia vîntului. Dar vremea trece, spaima şi grijile tot mai tare îl cuprind, cînd deodată vede rînduri de lacrimi pe obraz de fată.

— Asta-i, preaîntunecate! – strigă bucuros voinicul.

Dracul s-a făcut la faţă ca bogazîul şi, pricepînd sfatul şi înţălegerea lor, i-a luat pe amîndoi cu blende şi izbituri şi i-a dat într-o temniţă sub pămînt, închisă cu douăsprezăce rînduri de uşi de fier, zăvorîte toate şi încuete şi doar printr-o mică găurică se strecura o rază de lumină, ca un fir de aţă. Grea tristeţe şi jele se lăsase asupra lui Dafin, dar Vestra, pălind de pămînt inelul, s-au prefăcut amîndoi în două musculiţe mici, de-au putut zbura prin mica găurică afară. Şi dacă s-au văzut slobozi, au fugit şi au fugit peste văi şi coline, pînă iată în urmă a sîmţit dracul, că ei nu-s şi, făcînd ochii roată peste ţări şi depărtări, i-a văzut şi îndată a trimis gonaşi, să-i oprească din fugă şi să-i aducă înapoi.

S-au pornit gonaşii în fugă nebună, cu puterea blăstămului, cu iuţala fulgerului şi pe aproape de Dafin şi Vestra suflau, de le eşea foc din gură.

— Of, vrăjmaş mă frige din spate, – zice Dafin. Vestra se uită şi cunoaşte.

— Gonaşii ne ajung din urmă.

— Ce să facem?

Nu-ţi fie teamă. Eu m-oi face o grădină mare, iar pe tine un grădinar bătrîn. Cînd vor ajunge încoace şi vor întreba, tu să le spui, că au trecut doi pe aici, dar demult, tare demult, pe cînd sădeai grădina aceasta.

Cum a terminat de vorbit, pe dată Vestra s-a prefăcut într-o grădină mare cu fel-de-fel de copaci, iar printre dînşii trebăluia Dafin în chip de grădinar bătrîn-prebătrîn.

Precum ar veni nişte vîrtejuri, aşa au venit gonaşii la grădină şi hulpavi întreabă pe grădinar:

— N-ai văzut doi tineri fugind?

Demult, tare demult i-am văzut. Tocmai pe cînd sădeam grădina aceasta, iar de atunci nimeni n-a mai trecut pe aici.

Auzind gonaşii de una ca aceasta, s-au mirat şi s-au întors înapoi:

Preîntunecate! – îi spun ei dracului, – am fost în partea, care ne-ai trimis, şi n-am întîlnit decît un bătrîn-prebătrîn, trebăluind în grădina lui.

— Măi, aceea ei au fost, duceţi-vă şi prindeţi-i.

Iar se pornesc gonaşii la drum cu ciuda mai mare, cu graba mai mare şi, după lungă cale, se apropie de Dafin şi Vestra, care dădeau şi ei zor cu mersul.

— Of, că tare mă mai frige din spate, – se vaicără Dafin. Vestra iar îşi aruncă privirile înapoi şi cunoaşte gonaşii.

Ne ajung din urmă. Să le răspunzi cum le-ai mai răspuns, însă amu nu vom fi grădină şi grădinar, dar un lan de grîu şi un moş bătrîn, ce stă de-a gata să înceapă săcerişul.
Bine, – zice Dafin, şi pe loc se pomeneşte bătrîn cu săcere în mînă lîngă un lan mare de grîu deamu copt, bun de pus în snop.

Cît a rupt nişte spice şi le-a frecat în palme, să vadă tăria boabelor, gonaşii au fost lîngă dînsul.

— Spune, bătrîne, n-ai văzut fugind pe aici doi tineri?

l-am văzut, he-he, da' cînd i-am văzut, tocmai pe cînd sămănam grîul acesta, da' de atunci nimeni n-a mai trecut.

Gonaşii au holbat ochii. Aşa vorbe le-a strămurat inimile, şi s-au întors înapoi.

— Preîntunecate, – zic ei cu plecăciune în faţa dracului, – nu-i chip a-i ajunge. Am întîlnit un moşneag la seceră şi el ne-a spus, că tocmai pe cînd sămănase el grîul, pe atunci văzuse trecînd doi tineri. Şi ne-am întors înapoi, că cine mai ştie unde s-or fi dus?

Dracului îi sărise inima din loc:

— Da' căscăuni mai sînteţi!!! Aceia erau ei.

Cum s-ar ridica o furtună, aşa s-a ridicat dracul şi s-a pornit la goană. Şi mergea ca o grozăvie, că pe unde călca, vâlcele lăsa, cînd răsufla, pămîntul ardea. Lui Dafin îi păru, că potop se ridică din spate, dar Vestra a cunoscut, că-i pocitanea de drac şi, atingînd inelul de pămînt, l-a prefăcut pe Dafin într-un rîu adînc şi iat cu apa răpede, iar sîngură s-a făcut în chip de raţă, care înnota pe deasupra valurilor.

Dracul, cum a ajuns la rîu, s-a uitat la raţă şi, cunoscînd-o pe Vestra, a prins a trage aerul într-însul, de se pornise mare vînt şi furtună hăt de dincolo de rîu, că putea s-o aducă pe raţă drept la gura lui. Dar rîul şi-a ridicat valurile, n-o lăsa să se apropie, ci tot mai mult o mîna spre celalalt mal.

Mare a fost truda dracului, dar degeaba. Văzînd, că aşâ nu izbuteşte, s-a apucat de băut apă şi a băut şi a tot băut, pînă a crăpat.

Precum la nişte rătăciţi în negrul pădurilor li se limpezesc deodată urmele drumului, aşâ li se limpezise şi lui Dafin şi Vestra calea înainte.

Bucuroşi s-au pornit ei la drum şi au mers şi tot au mers peste mări şi ţări şi cu încetul se apropiau de împărăţia lui Dafin. Acolo bătrînul împărat şi împărăteasa căinau întruna scîrba, ce o aveau, şi soarta feciorului. Decum rămăsese sînguri, ochii lor nu mai oprise lacrimile, obrajii lor nu mai primise zîmbetele, inima lor nu mai ţinea oftatele, dar iată, că ei văd, ce nu credeau, că le-a mai fi dat să vadă. Dafin a venit. Dafin îi în palat, Dafin îi în faţa lor.

Parc-ar fi izbucnit soarele într-o noapte întunecoasă pe înnălţimea cerului, aşâ a izbucnit bucuria pe feţele bătrînilor – pe loc s-au pornit petrecerile şi nunta cu preafrumoasa Vestra, unde a fost poftită lume de pe lume, printre care m-am nimerit şi eu, dar n-am chefuit pîn-la sfîrşit, căci dacă am aflat povestea,

Am Încălecat pe o roată

Ş-am pornit în lumea toată,

Să-mprăştii vestea,

Să spun povestea

Despre Dafin şi Vestra.

BUSUIOC FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSINZEANA-SORA SOARELUI

A fost odată ca niciodată, un om şi o femeie şi aveau o fată, ca un revărsat de zori de frumoasă, harnică de n-o afla locul, şi zburdalnică ca o adiere de vînt. Cine se întîmpla de-i vedea lucrul mîi-nilor, focul ochilor, rumeneala obrajilor, şi le scria pe inimă pentru toată viaţa, iar celor de însurat prinsese a le ţîcîi inima după dînsa.

Într-o bună zi a luat ea două cofe şi s-a dus la fîntînă să aducă apă. împluse cofele, îi veni ei să stea aşa oleacă pe colacul fîntînii.

Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărcinată.

Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.

De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.

— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.

Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.

Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.

Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.

lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.

Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.

A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.

Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a pornit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.

Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, trosnind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,

Avînd pe cap – piele de ţap,

Pe trup – piele de lup,

Le mîini – piele de clini,

Pe faţă – piele de raţă,

In picioare – opinci de arici,

Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.

Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:

— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se rostogolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!

Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu mucegai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.

La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:

— De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.

S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.

lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.

Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.

Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.

însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.

Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.

Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fusese zmăul.

Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.

— Să te încerci din luptă.

Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.

Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.

Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:

— Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.

Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.

Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:

Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi departe de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.

— Bună seara la stăpîni şi la casă!

Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luceferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşternut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.

La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:

— N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?

De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.

Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzeana la frate-său şi a prins a-l întreba:

— Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?

Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.

Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.

Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse

Peste hîrtoape,

Nenumărate, Peste păduri,

Fără măsuri.

De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.

Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.

în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.

Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu

Peste hîrtoape,

Nenumărate, Peste păduri,

Fără măsuri.

Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.

După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:

— Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.

— Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.

Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:

— Of, valeu, valeu!

Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:

Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţuroaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.

— Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.

Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.

— Bucuroşi de oaspeţi?

— Bucuroşi, cu dragă inimă.

Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.

Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi întreba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.

A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se razele de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.

Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:

Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.

— Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?

— Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de

amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.

Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.

Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.

Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.

De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala porcilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,

pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.

Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.

Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroasă, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:

— Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.

Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bucată şi cînd se rumeni bine i-o dete.

— Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.

Pe urmă a prins a geme şi a se văita:

Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.

Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.

— Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?

— De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi

strînsese şi el picioarele de pe drumuri.

Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.

A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutremurat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas

Mările ocolind, Hotarele numărînd.

Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi frumuseţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.

Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.

Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.

Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi venise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:

— Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!

Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.

— la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.

Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.

— Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.

— Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?

Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.

A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.

Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:

— Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!

Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.

Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:

— Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.

Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.

Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.

A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.

— He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemănarea lui de mai înainte.

Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie încheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.

Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:

— Of, că mult am mai dormit.

— E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.

Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind laptele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.

Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.

Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?

Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.

Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.

Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.

Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.

în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.

După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme.

STAN POLOZAN NĂSCUT, CRESCUT DIN SPICUL GRÂULUI

A fost odată un om şi o femeie, au trăit o viaţă, dar copii nu aveau. într-o seară, femeia îi spune bărbatului:

— Du-te, omule, în lume, prin sate, pe la iarmaroace şi găseşte un copil să-l creştem. Dacă nu-l avem pe al nostru, om creşte şi străin, să ne fie de mîngîiere. A sinecat omul de dimineaţă pe răcoare, pe verdeaţă, a umblat douăsprezece sate, a fost la tîrguri, la iarmaroace, dar degeaba, nicăieri copii n-a aflat. întorcîndu-se înapoi acasă, a trecut printr-un lan de grîu şi a găsit un puişor de şarpe. Omul l-a luat şi a venit bucuros acasă că a găsit şi el ceva. Femeia stătea şi aştepta; văzîndu-l singur, de departe a început a ocărî:

— E-e-e!, te-ai dus şi ai umblat degeaba.

— Am adus un puişor de şarpe.

— Tot bine. Unde l-ai găsit?

— Într-un lan de grîu.

Femeia s-a bucurat, l-a sumuţat şi nume i-a pus Stan Polozan născut, crescut din spicul grîului. Apoi l-au luat ei, l-au pus într-un stuf, îl hrăneau cu lapte şi-l ţineau pe sobă. La un timp, aud într-o noapte trosc! s-a fărîmat stuful. A luat omul puiul de şarpe şi l-a pus într-un mosor. La un timp, aud că a plesnit şi mosorul. Omul şi femeia l-au pus într-un budăi, l-au hrănit ei cu lapte, l-au tot hrănit.

Şarpele a crescut şi a sfărîmat budăiul. L-au pus atunci într-o putină.

La un timp, s-a sfărîmat şi putina, se făcuse şarpele ca un sul de gros. L-au pus într-un poloboc, s-a sfărîmat şi polobocul. L-au pus într-un bordei şi l-au hrănit şapte ani.

La şapte ani, şarpele zice:

— Tată şi mamă, a venit vremea să mă daţi la şcoală.

Cînd l-au auzit vorbind, s-au bucurat cum nu se bucuraseră toată viata lor.

Dar pe atunci şcoli erau puţine. Moşneagul a înjugat doi boi la car, a pus şarpele în fîn şi s-a pornit la drum să caute şcoală. A mers moşneagul vreme de trei zile şi a ajuns la un ceair verde. Pe ceairul cel de iarbă alerga o capră. Capra, cînd fugea, numai iezi făcea. Un lup se înnădise şi mînca toţi iezii pe rudă, pe sămînţă. După capră alerga un moşneag să apere iezii de lup, dar zadarnică îi era truda.

Cînd a văzut carul oprindu-se, moşneagul a lăsat capra şi a ieşit înainte:

— Alelei, Stan Polozan, de nume ţi-am auzit, da' în ochi nu te-am văzut. Vino de pune lupul acesta pe fugă, că nu pot să cresc nici un ied de la capră.

Şarpele, cînd a auzit, a sărit, l-a încolătăcit pe lup şi, trîntindu-l de toate stîncile, de toate dealurile, l-a dus şi l-a dus tocmai la gura vîntului, la toarta pămîntului şi l-a aruncat, şi l-a speriat, de n-a mai dorit lupul iezi cîte zile a trăit. Apoi s-a întors la moşneag, care păştea capra, şi acesta, cînd l-a văzut, a zis:

— Să fii sănătos, că mare bine mi-ai făcut. Lupul acesta m-ar fi mîncat şi pe mine, de nu-l ucideai. De amar de vreme, capra nu-şi putea creşte iezii, că lupul îi mînca pe toţi. Atîta mă alegeam şi eu de la capra aceasta, cît mai mîncam lapte.

S-au oprit ei la popas, au băut lapte şi, cînd au fost să plece, moşneagul a zis:

— Fiindcă mi-ai făcut un bine, îţi fac şi eu ţie. O să te îndrept unde să duci băiatul la şcoală. Lepădaţi drumul şi mergeţi la deal, că o să daţi de o şcoală. Cînd ai să ajungi în deal, are să-ţi iasă înainte un dascăl. El ia pe un an trei sute de galbeni, tu să i-l laşi pe Stan Polozan, că acesta o să ţi-l înveţe fel de fel de solomonii. La un an, cînd te-i duce după băiat, să-ţi aduci aminte de mine.

Zicînd acestea, s-au despărţit. Moşneagul s-a pornit cu carul, a ajuns la şcoală, s-a întîlnit cu dascălul. Dascălul mai avea doi la învăţătură şi l-a luat şi pe Stan Polozan.

Acum moşneagul s-a întors acasă şi, la un an, a vîndut o pereche de boi cu trei sute de galbeni şi s-a dus să-l iee pe Stan Polozan.

Cînd a ajuns pe ceairul verde, a uitat de moşneagul care păştea capra. S-a dus la dascăl, iar dascălul, ştiind că vine moşneagul după băiat, i-a prefăcut pe cei trei şcolari în trei hulubi, toţi ca unul: o pană, un ochi, un picior.

— Ai adus galbenii?

— Am adus.

După ce i-a numărat, dascălul a zis:

— Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul. Dacă l-îi cunoaşte, îl iei, dacă nu, mai dai trei sute de galbeni să-l mai învăţ un an.

S-a uitat moşneagul, s-a uitat, nu l-a putut cunoaşte şi s-a întors acasă. Acasă, baba plîngea, se văicăra că o să piardă copilul. Mai cresc ei o pereche de boi, îi vînd cu trei sute de galbeni şi, la un an, iar se duce moşneagul după băiat. Cînd a ajuns pe ceairul cel verde, iar a uitat de moşneagul cel cu capra, a trecut şi s-a dus înainte. Dascălul a ieşit şi l-a întrebat:

— Ai adus galbenii?

— Am adus.

A luat învăţătorul galbenii şi i-a zis:

— Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul.

Cînd s-a dus în şcoală, dascălul făcuse dintr-înşii trei ogari cu părul de aur, toţi totuna. S-a uitat moşneagul, s-a uitat şi de cunoscut nu l-a mai putut cunoaşte.

— Rămîne pe al treilea an, a zis dascălul şi a făcut zapis cu legătură straşnică, să-l pricopsească în trei ani, şi dacă a veni şi a treia oară şi nu l-a cunoaşte, să rămînă Stan Polozan al dascălului.

Vine moşneagul acasă scîrbit, baba boceşte. La un an, a luat iar trei sute de galbeni şi s-a dus. Cînd a ajuns la ceairul cel verde, şi-a amintit de moşneagul care păştea capra.

E, de-ar fi moşneagul să-mi facă un bine. Cînd colo, vine moşneagul cu capra.

— Ce este, om bun?

— La grele patimi m-ai îndreptat.

— Nu te scîrbi. Bine că ai uitat de mine. în trei ani Stan Polozan a învăţat atîtea cîte nici dascălul nu ştie. Acum, dascălul a făcut din cei trei ucenici trei cai, toţi totuna, să te opăcească, să nu-i poţi cunoaşte. Pe Stan Polozan l-a pus în mijloc. Cînd îi ajunge, o să te întrebe: „Ai

adus bani?" Tu să-i spui: „Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani?" Dă banii şi el o să zică: „Hai şi ţi-oi arăta băiatul". Tu să-i răspunzi: „Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur".

Moşneagul s-a dus, iar dascălul, cum l-a văzut, l-a întrebat:

— Ai adus bani?

— Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani? a răspuns moşneagul cu mîndrie.

— Dă banii şi hai şi ţi-oi arăta băiatul.

— Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur. Moşneagul a mers drept la calul cel din mijloc şi a zis:

— Dragă Stan Polozan, ţi-ajunge cît stai în căpăstru. Hai cu mine acasă.

Calul pe dată se făcu un flăcău şi moşneagul, cînd l-a văzut, mai să nu-l cunoască, că aşa se învîrtoşase la trup şi la minte.

— Bogdaproste, tată, că m-ai cunoscut; să nu mă fi cunoscut, era să mă mîie pe sub nouri.

A plătit moşneagul banii, şi-a luat ziua bună şi a venit acasă. Mergînd pe drum, văd un boier cu trăsura cu patru cai.

Vezi, tătucule, boierul cela?
Văd.
Dă-mi drumul şi chiar acum o să-ţi fac cîştig un sac cu bani.
Ei aş! că de ucis oamenii nu-ţi mai dau voie să te apuci.

— Eu o să mă prefac într-un ogar şi boierul o să vreie să mă cumpere. Tu să mă vinzi fără frică pe un sac de bani, că eu îs solomonit să fiu al tău şi nici un lanţ boieresc n-o să mă poată ţine, tot la tine o să vin. Tu n-ai să treci nici un deal şi o vale şi eu o să te ajung din urmă.

Moşneagul, cu un gînd crezînd, cu două nu, îi dă drumul lui Stan Polozan şi acesta sare din car, se face ogar şi dă cîteva tîrcoale în jur, păleşte un bulgăre, face dintr-însul un iepure şi colo, colo… îl prinde şi-l aduce moşneagului, apoi iar se porneşte, mai loveşte un bulgăre, face un iepure, îl mînă spre trăsura boierească şi în ochii boierului îl prinde. Aşa a prins ogarul vreo cinci iepuri şi i-a adus moşneagului în car. Boierul a văzut şi a venit la moşneag.

Moşule, nu vinzi ogarul acesta?
îl vînd.
Cît vrei pe dînsul?
Un sac de bani.

Boierul a dat un sac de bani, a luat ogarul şi tot atunci îl trimite după iepuri. Ogarul păleşte un bulgăre şi-i aduce un iepure, păleşte alt bulgăre şi-i mai aduce unul. Boierul nu mai putea de bucurie cînd vedea cît de bine ştie ogarul să prindă iepuri. A mai prins ogarul un iepure. Boierul i-a pus pe toţi în coşul trăsurii şi l-a trimis a patra oară. Ogarul s-a dus prin tufişuri, prin desişuri, a venit la moşneag, s-a suit în căruţă şi s-a făcut băiat. Aşteaptă boierul, aşteaptă, nu-i ogarul. Se porneşte prin cîmp, strigă, pace bună. Supărat, se îndreptă spre casă. Pe drum, îl întîlneşte pe moşneag:

— N-ai văzut ogarul?

— Nu.

Mînă boierul şi ajunge acasă. Cucoana, cum îl vede, îl întreabă:

— Ce eşti aşa botos?

— Am pierdut un sac cu bani. Am cumpărat un ogar, l-am trimis după iepuri şi nu s-a mai întors. M-am ales numai cu trei iepuri, lată-i!

Cînd s-a uitat cucoana cu boierul, da' acolo erau trei bulgări. Boierului îi venea să se strîngă de gît de necaz. Vine moşneagul acasă, baba l-a primit cu bucurie, cu casa deschisă, cu masa întinsă. Au trăit cît au trăit şi, într-o zi, Stan Polozan zice:

— Tată, hai la tîrg, eu m-oi face un cal bun, tu să mă vinzi, dar căpăstrul să nu-l dai.

S-a dat Stan Polozan peste cap şi s-a făcut un cal voinic şi frumos, de care n-a văzut moşneagul de cînd s-a născut şi cît a vieţuit.

Se duce moşneagul cu calul la tîrg. Tot tîrgul se strînsese împrejurul calului şi cine, mă rog, eră să se încumete să cumpere aşa un cal, decît vreun boier, care nu-şi ţinea seama banilor, lată c-a şi venit unul dintre aceştia şi l-a întrebat pe moşneag:

— Se vinde calul?

— Se vinde.

— Cît vrei?

— Cine l-a acoperi cu bani, aceluia am să i-l dau. Bate palma boierul şi-l cumpără.

— Da' să fim înţeleşi, îi zice moşneagul, căpăstrul nu ţi-l dau.

— Cum aşâ să nu-mi dai căpăstrul? s-a mirat bogatul. Adălmăşarii s-au pus pe capul moşneagului şi i-au luat căpăstrul.

S-au dus ei să beie adălmaşul şi, cînd cinsteau, o fată a crîşmarului a ieşit din casă, şi calul, cînd a văzut-o, i-a zis:

— Fată dragă, slăbeşte curelele frîului, că tare mă strîng.

Fata a slăbit curelele şi calul, scoţînd capul, s-a făcut un hulub şi a zburat. Boierul s-a uitat pe fereastră, a văzut hulubul şi pe loc s-a prefăcut în hultan şi s-a luat după hulub în sus. Hulubul a strîns aripile şi şi-a dat drumul în jos. Cînd a atins pămîntul, s-a făcut o holdă de grîu, iar boierul s-a făcut un secerător şi a prins a tăia cu secera şi a face snopi. Stan Polozan s-a făcut o pîine şi a intrat într-un cuptor fierbinte, gîndind că boierul a intra şi a arde, iar boierul s-a făcut un vătrăraş cu coada de fier şi a prins a trage pîinea s-o prindă.

Pîinea a căzut jos şi s-a făcut un pumn de mac, boierul s-a făcut un ciocîrlan şi se puse pe înghiţit macul fir cu fir. Stan Polozan se ascundea prin firele de mac şi odată s-a făcut mîţă şi, cît ai clipi din ochi, l-a prins în gheare pe ciocîrlan şi l-a crîmpoţit pe nemestecate, dar o pană de ciocîrlan a rămas şi din pana ceea s-a făcut un lup şi fuga după mîţă, s-o rupă în bucăţi. Mîţa s-a dus la fata crîşmarului, s-a prefăcut în inel şi fata l-a pus pe deget. Lupul s-a repezit s-o rupă, fata a ţipat, lumea a auzit şi a sărit din toate părţile cu furci, cu topoare, cu beţe şi a alungat lupul.

Acum fata a vrut să vadă inelul, l-a scos de pe deget, dar inelul s-a rostogolit şi, cînd s-a atins de pămînt, s-a făcut un flăcău tînăr, frumos şi, cum s-a văzut cu fata, s-au şi plăcut.

Merge fata la Stan Polozan acasă să se pună la cale de nuntă.

Cînd au trecut pragul uşii, Stan Polozan s-a făcut un şarpe groaznic.

Fata s-a speriat şi a strigat:

— Ieşi mai repede, Stan Polozan, din pielea aceasta de şarpe, că mă tem!

Şarpele s-a dat peste cap şi s-a făcut un tînăr frumos, iar pielea a aruncat-o afară şi din pielea ceea s-a făcut un palat de aur, care se învîrtea după soare. Acum ce a mai rămas? A fost nunta. O nuntă mîndră şi frumoasă, cu mese întinse, cu făclii aprinse.

PETREA VOINICUL ȘI SUGUR-MUGUR

De unde pînă unde, a fost odată o femeie, care avea un băieţel, într-o primăvară, s-a dus femeia cu băieţelul tocmai la Codrul Roşu după zbîrciogi, după nicoreţi şi ici găseşte unul, dincolo altul, şi, de bucuria ciupercilor, pierde mama băiatul. Dacă s-a rătăcit băiatul, prinde a plînge. Plînge o zi, plînge două, dă peste dînsul un moşneag:

— Ce plîngi, măi băiete?

Iaca cum şi iaca ce, moşule,. – suspină băiatul (şi-i spune întîmplarea, cum a fost).

— Cum te cheamă pe tine?

— Petrea mă cheamă.

Îl ia moşneagul în braţe şi-l duce acasă.

Măi babă, ţi-am adus un băiat! la şi mulge capra cea roşie să-l hrănim.
Bine că l-ai adus, ne-a fi fecior şi a avea şi pe noi cine ne stăpîni la bătrîneţe, s-a bucurat baba şi îndată a muls capra, a fiert lapte şi cînd a băut băiatul lapte de la capra cea roşie, s-a făcut ca de douăzeci de ani.

— Acum mă duc eu cu caprele, făcu băiatul.

— Dragul tatei, caprele noastre pasc singure.

— Totuna o să mă duc şi eu cu dînsele.

îşi face o bîtculiţă, fierbe un ulcior cu lapte de la capra cea roşie şi porneşte.

Dragul tatei, spune moşul, dacă te duci cu caprele, să nu te duci pe moşia lupului.

— Bine, tată, nu m-oi duce.

Da' băiatul, dacă s-a pornit, a nimerit drept pe moşia lupului, unde era o cîmpie cu iarba de aramă, cu copacii de aramă. Cînd a trecut hotarul, a şi venit lupul cu o falcă în cer şi una în pămînt.

E-he, Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
Tu, lupule, dacă o să încerci să mănînci capra, o să-ţi jupoi ţie pielea.

Lupul, nici una, nici două, se repede la capră, iar Petrea îl apucă de un picior, îi jupoaie pielea şi-i dă drumul să fugă.

Seara, baba şi moşneagul îl aşteptau cu bucatele pe masă, cu vin roşu pe fereastră. Petrea a venit cu pielea lupului acasă, a intrat în tindă şi a aruncat-o pe grindă.

Baba a văzut şi i-a spus moşneagului.

— Măi moşnege, băiatul nostru a adus pielea lupului.

Nu mai este ea pielea lupului, cred că a jupuiat vreun hazman şi i-a aruncat pielea pe grindă.

A doua zi, baba se scoală de dimineaţă şi trage pielea jos.

Ţi-am spus eu că băiatul a adus pielea lupului. El ne-a izbăvit de lup şi a cîştigat pădurea de aramă.
De-i aşa, o dată băiat avem noi, făcu moşneagul şi, cînd l-a pornit cu caprele, i-a dat de grijă:

— Să te duci pes' tot locul, numai pe moşia ursului să nu te duci.

— Bine, tată, nu m-oi duce.

A luat Petrea caprele şi a umblat pe toate cîmpiile, pe toate păşunile şi a ajuns la o pajişte de argint, unde iarba în vîrf mărgărint făcea şi nimeni n-o mai cosea. Cînd a trecut Petrea pe pajiştea ceea, numai ce vede că vine un urs cu o falcă în cer şi una în pămînt.

— Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.

— Dacă o să îndrăzneşti s-o mănînci, eu o să te jupoi de viu. Ursul nici că s-a uitat la vorbele băiatului, s-a repezit asupra caprei.

Petrea l-a înşfăcat de un picior şi, cînd a tras, a jupuit pielea de pe urs şi i-a dat drumul viu.

Seara, a pus Petrea pielea pe băţ şi a venit acasă.

După ce a muls caprele, după ce a mîncat, a pus pielea ursului pe grindă şi s-a culcat.

Baba vede pielea şi-i spune moşneagului:

— Moşnege, băiatul nostru a ucis şi ursul.

— Aferim voinic, acesta n-o să se teamă nici de Muma-Pădurii.

A doua zi dimineaţă, cînd s-a pornit Petrea cu caprele la păşune, moşul i-a dat de grijă:

Să nu cumva să te duci la Codrii Vineţi, că acolo trăieşte Muma-Pădurii.
N-o să mă duc, tată, n-o să mă duc, a spus Petrea şi s-a pornit cu caprele pe locuri umblate, pe locuri neumblate, pînă a ajuns

la un hotar de împărăţie,

da' cuvîntul să ne ţie,

să vă spun povestea toată,

că am oaspeţi la poartă,

cu pui fripţi, cu plăcinte rotunde

şi c-un ulcior de vin pe nu ştiu unde… Tocmai acela eră hotarul împărăţiei la Muma-Pădurii. Petrea şi-a adus aminte de vorbele moşneagului şi s-a oprit.

— la să-l ascult eu pe tata, să nu paţ vreo nevoie, se gîndi Petrea, şi drept se gîndi, căci cine a spune că-i mai bine cînd te aşteaptă răul decît binele, să nu-l crezi niciodată.

Cum stătea Petrea la hotar, numai ce vine o scorpie bătrînă uscată ca toaca – duşman împeliţat – şi cînd l-a văzut pe Petrea cu caprele tocmai la hotar, s-a făcut catran şi a zis în sinea ei:

Cine, naiba, te-a adus,

Ori grele păcate a mele,

Ori zile sfîrşite a tale,

Ori grele păcate a tăie,

Ori zile sfîrşite a mele, şi se gîndi atunci să-l trimită la dealul de sticlă nici numele să nu-i mai vină. Şi pe loc se prefăcu hîjul de babă bună la cuvînt şi-i vorbi lui Petrea aşa:

— Frumos băiat şi bine-i şade, da' de ar avea-o pe Ileana Cosîn-zeana şi mai bine i-ar şedea.

Cînd a vorbit aşa, parcă i-a mutat inima din loc lui Petrea. A doua zi, a venit el tot pe acolo. Scorpia de babă iar a ieşit la hotar şi, ca să-l facă să nu mai vină cu caprele, a zis:

— Frumos băiat şi bine-i şade, dar şi mai bine i-ar sta de ar avea-o pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floare-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede.

Petrea vine acasă şi vorbeşte către moşneag şi către babă:

— Iaca, tată şi mamă, ce mi-a spus azi o femeie.

E-he, dragul meu, ce ţi-a spus, rău ţi-a priit. Aceea a fost Muma-Pădurii, ea vrea să te prăpădească. Unde ai să te duci tu s-o găseşti pe Ileana Cosînzeana? Stai şi te însoară, găsim noi o fată şi frumoasă, şi harnică.

A doua zi, Petrea nu s-a mai dus cu caprele la păşune, stătea scîrbit, posomorît şi, într-o bună dimineaţă, le zise moşneagului şi babei:

— Mă duc măcar şi la capătul lumii, în fundul pămîntului s-o caut pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică.

A plîns moşneagul, a plîns baba, dar, pînă la urmă, i-au făcut pe voie. S-a pornit Petrea la drum şi a mers

multă lume-împărăţie, da'cuvîntul să ne ţie, că povestea e poveste, – înainte mult mai este. Mergînd aşa, a văzut o stîncă prăvălită, iar sub stîncă nimerise un şarpe şi se chinuia, şi se văicăra, de i-ai fi plîns de milă. Cum îl văzu pe drumeţ, şarpele vorbi în grai omenesc:

— Ridică, om bun, stîncă de pe mine, ajută-mă să ies, că mare ţi-a fi binefacerea şi răsplata – pe măsură.

Drumeţul a săltat stîncă, şarpele a ieşit şi, cînd s-a uitat, a văzut scris în piatră: „Petre, dacă vei merge la împăratul Negru şi îl vei scoate pe Sugur-Mugur de la închisoare, el o să-ţi ajute s-o iei pe Ileana Cosînzeana de mireasă".

S-a pornit Petrea-voinicul înainte, a ajuns la curţile lui Negru-împărat, a bătut la poartă şi a întrebat:

— Nu vă trebuiesc argaţi?

— Ne trebuiesc, cum nu, tocmai am lipsă de slugi.

S-a împăcat el să argăţească şi a lucrat un an de zile numai cu o pîine, de a rămas veşca dintr-însul.

Cînd s-a împlinit anul, cum le fusese tocmeala, Petrea se duse la împărat să-şi ceară simbria.

— Şi ce vrei de la mine? l-a întrebat împăratul.

— Să mi-l slobozi pe Sugur-Mugur de la închisoare, împăratul a poruncit să-l deie la proaşcă.

— Pentru aceasta ai lucrat tu un an de zile? Pentru un făcător de rele şi un nelegiuit? Să munceşti încă un an de zile.

A mai muncit un an de zile şi iar a venit.

— Ce să-ţi dau? l-a întrebat Negru-împărat.

— Pe Sugur-Mugur.

— Nici nu ştiu, îi viu ori nu, el are douăzeci de ani de cînd şede întemniţat cu un pahar de apă şi o felie de pîine. De atunci a crescut pădure pe dînsul.

— Dacă n-a mai fi în viaţă, măcar locul i-oi vedea.

împăratul a dat poruncă să înjuge douăsprezece perechi de boi să aducă cheia de la temniţă. Petrea s-a mirat cînd a auzit de una ca aceasta şi a spus:

— Lasă, împărate, că oi fi eu vrednic s-o aducşi singur.

Împăratul se băgă în toate răcorile.

S-a dus Petrea, a ridicat cheia, a descuiat singur închisoarea şi a strigat:

— Sugur-Mugur, aici eşti? Sugur-Mugur, mai trăieşti?

Sugur-Mugur a răspuns:

— Petre, Petre, mai sunt viu, da'numai sufletul îmi ţiu. De-o zi-două zăboveai, mort aicea mă găseai.

De mai zăboveai vr-o zi, eram bun de-a putrezi.

— Ieşi, Sugur-Mugur, afară.

— Nu pot.

Sugur-Mugur eră legat cu douăzeci şi cinci de lanţuri şi fiecare verigă avea cîte douăzeci şi cinci de puduri greutate. Petrea l-a dezlegat, l-a scos şi i-a spus:

— Ştii că am muncit pentru tine?

— Ştiu, dar mai bine făceai de nu munceai, că pe grele locuri trebuie să mă duc.

Cînd a ieşit Sugur-Mugur din închisoarea împăratului, era slab de tot, numai paingul dintr-însul. Bătrîneţile îi sărise în spate şi îl ramolise de istov.

Petrea atunci ce mi-a făcut? A întins o masă cu ialoviţe grase, cu buţi de vin. Sugur-Mugur a stat trei zile pe bere şi pe mîncare şi după trei zile a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, văile s-au răsturnat, apele s-au tulburat.

S-a aşezat Sugur-Mugur iar la masă şi a zis:

— Petre, mai mîncăm trei zile şi trei nopţi, că mi-s slabe puterile. S-au aşezat ei iar la masă şi au mîncat boi fripţi, berbeci copţi, miei

traşi prin cîrlige şi au cinstit vin cu cofe de douăsprezece ocale.

La trei zile împlinite, Sugur-Mugur a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, munţi cărunţi s-au detunat, stîncile s-au cufundat.

Iar s-a aşezat Sugur-Mugur la masa cu bucate şi cu vin şi a spus:

— încă n-am puterile care le-am avut odată. Să mai bem şi să mîncăm trei zile.

După ce au mai trecut trei zile, a ieşit Sugur-Mugur afară şi, cînd a chiuit a treia oară, pămîntul s-a cutremurat, luna în sînge s-a închegat, livezi verzi s-au încurcat, dealurile s-au făcut şes şi pădurea loc de mers.

— Acum, Petre, hai să ne pregătim de drum, că mi s-au întremat puterile.

De-acoleâ au mers la un grajd de piatră în pămînt adînc săpat şi au scos doi cai slabi, că şi o boare de vînt i-ar fi dat jos.

— Ce să ne facem cu caii aceştia aşâ de răi? a întrebat Petrea. Sugur-Mugur le-a dat cîte un ciubăr de jăratic, caii au mîncat şi,

cînd s-au scuturat, s-a hurducat pămîntul sub dînşii şi s-au făcut doi tretini de cai cu coame cănite, frîie zugrăvite, copite costovite, să zbori la cer cu ei. Un cal eră negru ca corbul şi Sugur-Mugur i-a spus Negru-Nebunul, iar altul roib şi i-a spus Roibu-Viteazul.

— Acum te du la Rădoiţă-ţiganul, care bate bine cu ciocanul, şi spune-i să potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri potcoava. Pînă vei veni tu, eu o să mă culc să dorm.

Petrea s-a pornit cu caii la potcovar, iar Sugur-Mugur s-a culcat pe pămînt, s-a învelit cu cerul şi a dormit somn voinicesc. Petrea a luat caii de cap şi s-a dus la Rădoiţă-ţiganul.

— Bună ziua!

— Ce-i, măi băiete?

— Am venit să-mi potcoveşti caii.

— Ţi i-oi potcovi.

S-au împăcat să-i potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri de fier potcoava. Fierarul s-a mirat:

— Numai la unul Sugur-Mugur potcoveam eu în viaţa mea caii cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri.

Petrea i-a răspuns:

— Tot pentru Sugur-Mugur îi potcoveşti.

— Dacă-i aşâ, să mă laşi un an de zile.

A adus Rădoiţă-ţiganul fier curat şi strecurat şi a pus cîte douăzeci şi cinci de puduri de fier la fiecare potcoavă şi a bătut caiele groase, să ţie la piatră deasă.

După ce a potcovit caii, s-a dus la Sugur-Mugur, l-a trezit, au încălecat amîndoi – Petrea pe Roibu-Viteazul, Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul şi cînd s-au pornit, se hîţîiau paharele pe masă la Negru-împărat.

Au mers ei şi au mers cale lungă şi vreme multă şi au ajuns la un deal de piatră.

Pînă au trecut dealul cel de piatră au ros potcoavele toate. Sugur-Mugur l-a trimis cu caii la potcovar şi i-a spus să-i potcovească cu mama fierului şi cu mama oţelului.

Petrea s-a dus cu caii într-un codru la o fierărie.

— Bună ziua, covali bun!

— Mulţumesc dumitale, om călător. Ce-ai venit?

— Am venit să-mi potcoveşti caii.

— Ţi i-oi potcovi.

— Cît o să-mi ceri?

— Trei pungi de galbeni potcoava.

— Trei pungi de galbeni ţi-oi da şi acum să-ţi spun ce potcoave să-mi faci.

— Voia matale.

Să-mi pui potcoavele din mama fierului şi din mama oţelului şi să aibă fiecare potcoavă douăzeci şi cinci de puduri.
E-he-he, să fi ştiut că aşa eşti, atîta cît mai băteam mîna în viaţa mea. Numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri. Mai viteaz şi mai voinic ca acela nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi, dacă-i mort, să putrezească, dacă-i viu, să vieţuiască.

— E viu, moşule, e viu.

Potcovarul, cînd a auzit, a înroşit fierul şi oţelul, l-a călit, l-a potrivit, a făcut potcoavele şi le-a bătut cîte douăzeci şi cinci de caiele să ţină la dealul de cremene.

După ce a potcovit caii, a venit Petrea la Sugur-Mugur, au încălecat şi au pornit mai departe la drum şi, într-un tîrziu, au ajuns la un deal de cremene. Acolo au dat bici cailor şi s-au dus ca vîntul.

Cînd loveau caii cu potcoavele, ardea cremenea nouăzeci de stînjeni în jos. După ce au trecut dealul de cremene, se rupsese potcoavele cailor toate şi copitele pe jumătate.

Sugur-Mugur l-a trimis iar cu caii la potcovar şi i-a spus să puie potcoave de diamant, şi fiecare potcoavă să aibă douăzeci şi cinci de puduri.

Petrea a luat caii, a intrat într-o pădure, a găsit o fierărie şi tot aşa s-au lovit din preţ, i-a plătit cît a cerut şi fierarul, cînd a aflat ce potcoave voia să-i facă, s-a mirat:

— E-he-he, numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci de puduri, dar tare de mult îi îngropat de Negru-împărat şi nu mai ştiu de e mort ori de e viu.

— E viu, moşule, e viu.

Potcovarul, dacă a auzit aşa, a luat ciocanul, a bătut în nicovală şi au venit covali mulţi ca frunza, iuţi ca spuza, s-au apucat toţi şi au potcovit caii, după cum a zis.

Şi iar au luat ei lungul drumului şi au mers şi au tot mers zi de vară pînă-n seară fără pic de năduşeală, unde însera, nu înziua, unde înziua, nu însera. Acum, cît o fi mers ei – un an, doi, trei ori poate mai mult, cine ştie, – destul de spus că după un drum lung şi mai lung au văzut în zare un palat, cum nu s-a mai aflat, arcuit cu curcubeie, ghintuit cu mii de stele, de lumina noaptea ca în amiaza zilei.

Era palatul Ilenei Cosînzenei.

Mai după aceea, cînd au ajuns la poalele dealului, ce au văzut, n-au crezut, se ridica o pară de foc de la pămînt pînă la cer.

Petrea a întrebat:

— De ce arde focul acesta de la pămînt la cer?

Acesta nu-i foc, e părul preafrumoasei Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede şi părul ei îi lung din cap pînă în picioare şi puterea în păr îi este.

Au strîns ei caii de frîu, le-au dat cîte două rînduri de pinteni şi au prins a sui dealul de sticlă – cînd au ajuns la culme, rosese potcoavele pe jumătate. Mergînd tot aşâ, s-au pomenit drept în poarta palatului. Au descălecat amîndoi, Sugur-Mugur i-a dat sabia lui Petre şi i-a spus:

— Du-te în palat. Acolo o să vezi douăsprezece odăi, să le descui pe toate, că o să găseşti un măr de aur, să-l iei, să-l pui în sîn; după aceea să te apropii de Ileana Cosînzeana, cînd a dormi. Să-i iei inelul de pe deget şi, dacă vei face-o şi aceasta, să apuci sabia, să-i tai jumătate de păr şi atunci o să meargă după tine. Hai, du-te şi ia seama, de nu mă-i asculta, aici ni se înfundă cărările.

După ce spusese aceste, Sugur-Mugur mai şopti cîteva cuvinte năzdrăvăneşti, suflă o dată asupra lui Petrea şi-l făcu nevăzut.

A intrat Petrea neştiut şi nevăzut în palat, a tras zăvorul la cele douăsprezece odăi, a luat mărul de aur şi l-a pus în sîn. Ileana Cosînzeana a simţit şi a strigat la străji:

— Săriţi cu toţii, prindeţi hoţul şi aduceţi-mi mărul, că de nu, capul nu vă mai stă unde vă stă.

S-au pornit paznicii şi-au căutattoată curtea şi palatul de-a mărunţelul şi nici muscă n-au aflat. Cînd se liniştise totul şi Ileana Cosînzeana adormise strîns şi mai strîns, Petrea intră în odaia unde dormiâ fata, luă inelul de pe degetul ei şi-l îmbrăcă pe al său, iar al său îl puse la ea pe deget şi acum, uitîndu-se la deget pe inelul fetei văzu scris: „Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică".

S-a trezit Ileana Cosînzeana şi a ridicat paznicii în picioare.

— Săriţi cu toţii, că mi-au schimbat inelul. Paznicii s-au pornit cu tot adinsul în toate părţile, răscoleau ascunzişurile, ungherele, dar degeaba. Petrea umbla prin curte şi prin palat în voia cea bună.

Ileana Cosînzeana a alungat straja şi s-a pus ea de pază. Stînd şi păzind, cade jumătate de păr. Petrea a dat deodată cu sabia şi a tăiat părul în jumătate.

Ileana Cosînzeana, dacă a văzut aşâ, a zis:

— Cine eşti tu, de-mi faci neputinţa aceasta, ieşi să te văd, că de-i fi om, mi-i fi tată, de-i fi femeie, mi-i fi mamă, de-i fi fată, mi-i fi soră, iar de-i fi flăcău, mi-i fi soţ o viaţă întreagă.

Petrea, auzind vorbele ei, s-a dus la Sugur-Mugur, şi acela a suflat iar asupra lui, i-a şoptit nişte cuvinte năzdrăvăneşti şi l-a făcut la loc.

Iar s-a întors Petrea înapoi şi Ileana Cosînzeana, cînd l-a văzut, l-a cuprins şi l-a sărutat.

— De azi înainte, să ştii că-mi eşti soţ o viaţă întreagă.

Şi ce a fost mai departe a fost o masă şi l-au poftit şi pe Sugur-Mugur şi după ce au ospătat, a alimiţat Ileana Cosînzeana asupra palatului şi l-a prefăcut în măr de aur, apoi au încălecat tustrei: Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul, Petre pe Roibul-Viteazul, iar Ileana Cosînzeana pe un cal alb ca omătul şi s-au pornit înapoi spre casă.

Toată ziua mergeau, iar noaptea se odihneau. Tinerii se culcau şi dormeau, Sugur-Mugur însă stătea şi-i păzea. Au mers ei un an, au mers doi, bătrînul somn nu avea, cît era noaptea de mare îi priveghea. Cînd mai rămăsese vreo trei săptămîni de mers, ca să ajungă, trimite Petrea scrisoare la moşneag şi la babă să caute staroste să vină înaintea lor să-i logodească.

Seara, au poposit sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul îi păzea. Pe la o bucată de noapte, Sugur-Mugur aude în copac trei păsări, vorbind în grai omenesc. Una zicea:

— Mîndri oameni şi frumoşi,

Doarmă, doarmă sănătoşi,

Să se scoale mult voioşi;

Doarmă somnul cel dulce,

De la pămînt să se ridice.

A doua a răspuns:

— Ce folos că sunt tineri şi frumoşi, dacă peste trei zile o să-i întîlnească starostele cu o ploscă cu vin otrăvit – cum vor cinsti, vor muri pe loc.

A treia păsărică a zis:

— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi.

Aşa. A mers scrisoarea pe unde a mqrs şi a nimerit la Muma-Pădurii, şi cum a aflat că vine Petrea acasă cu mireasa, a pregătit ea un staroste cu o ploscă cu vin otrăvit, să-l otrăvească, să nu ajungă acasă, căci ştia ea, dacă i-a ucis Petrea lupul şi ursul, zile bune n-o aşteaptă nici pe dînsa.

La două-trei zile le iese înainte un staroste legat cu două rînduri de şervete, jucînd cu plosca cu vin în mînă, să-i cinstească, să-i logodească.

Sugur-Mugur vorbi atunci:

— Petre, nu-i vreme de îngăduit şi de cinstit, da-i vremea de mers mai departe, dă plosca cea cu vin încoace şi hai să ţinem drumul înainte. Petrea i-a dat plosca cu vin, iar seara, cînd au poposit, Sugur-Mugur s-a făcut că scapă plosca jos şi, unde s-a vărsat vin, s-a făcut pămîntul spuză şi iarba tăciune.

Petrea, cînd a văzut aşa, a scos sabia şi i-a luat capul starostelui.

La două-trei zile, iar a trimis răvaş acasă la moşneag şi la babă, să-i trimită vornicei şi druşte să ajungă acasă cu alai.

Seara, au stat la popas tot sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul Sugur-Mugur a stat şi i-a păzit, un ochi n-a închis, cît a fost noaptea de mare. Pe la miezul nopţii, iar au venit trei păsări, s-au aşezat deasupra lor în copac şi bătrînul le-a auzit vorbind. Una a zis:

— Mîndri oameni şi frumoşi, Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.

A doua a răspuns:

— Ce folos că sunt tineri şi frumoşi. Dintr-una au scăpat şi în alta au să intre. Mîine o să-i întîlnească vornicei şi druşte cu flori şi în flori o să fie puşi colţi de lup şi măsele de urs şi, cum o să le puie în piept, o să moară.

Cea de a treia pasăre a spus şi ea la urmă:

— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu. Răvaşul trimis a mers pînă unde a mers şi a nimerit la Muma-

Pădurii. Cînd a citit ea că ei sunt vii şi vin să facă nuntă, a chemat nişte lei-părîngăi, i-a gătit, i-a sulemenit, le-a dat flori pentru mire şi pentru mireasă, iar în flori a înfipt colţi de lup şi măsele de urs, cum le-or pune în piept, să moară pe loc.

A doua zi, s-au pornit la drum, au mers cît au mers şi le-au ieşit în cale druşte şi vornicei, chiuind ca la nuntă. Cînd au întins florile să le puie Petrea cu Ileana Cosînzeana în piept, Sugur-Mugur a spus:

— Obiceiul cere ca floarea în piept s-o pună nunul cel mare cu nuna înainte de cununie. Daţi florile acestea să le ţin eu, pînă vor veni nunii cu nunta.

Sugur-Mugur a luat florile şi, cînd le-a azvîrlit, s-a ponorît pămîntul unde au căzut, şi au crescut dintr-însele numai spini şi ciulini.

Petrea a înţeles că nu-i lucru curat, a pus mîna pe sabie, s-a luat după vornicei şi, pe care cum îl ajungea, capu-i reteza şi la corbi îl juruia. Au fugit leii-părîngăii ogăreşte şi numai unul a scăpat cu un pic de suflet şi i-a spus Mumei-Pădurii ce au păţit.

Petrea, Ileana Cosînzeana şi Sugur-Mugur au mers tot înainte şi, apucîndu-i noaptea, au stat de au poposit sub un copac. Cum au poposit, pe tineri i-a prins somnul şi au adormit, iar Sugur-Mugur s-a aşezat la capul lor şi îi priveghea. La aprinsul zorilor, iar au venit trei păsărele şi au început să vorbească în grai omenesc.

Una a spus:

Mîndri oameni şi frumoşi,

Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.

Cea de a două păsăruică îi apucă vorba din gură:

— Ei şi ce dacă-s tineri şi frumoşi? Nu ştiu ei ce-i aşteaptă. La noapte, o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.

A treia păsărică a spus ia urmă:

— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă în creştetul capului.

Sugur-Mugur, auzind vorbele păsărilor, şi le-a scris pe inimă. Dimineaţa, s-au sculat toţi, au mers cît au mai mers şi s-au pomenit acasă.

— Aoleu! zise baba şi moşneagul, cînd i-au văzut în prag.

— Bine v-am găsit cu bucurie şi cu sănătate!

D-apoi ce ţi-i bun, că nu apucase a se aşeza la masă, că a şi înnoptat şi, fiindcă erau obosiţi de un drum aşa de lung, s-au culcat să doarmă. Toţi dormeau, iar Sugur-Mugur a scos sabia şi o ascuţea. Pe la miezul nopţii, s-a pornit o furtună cu foc, de nu mai ştiai: cerul vuieşte ori pămîntul clocoteşte. Venea Muma-Pădurii cu doisprezece zmei, din gură văpăi lăsînd şi din coadă tot plesnind. Sugur-Mugur a ieşit cu sabia goală şi i-a tăiat pe toţi zmeii, pe rudă, pe sămînţă.

La urmă, a venit Muma-Pădurii cu foc încălţată, cu foc încinsă, cu foc aprinsă şi a luat-o la tăiat şi pe dînsa. Cînd trăgea cu sabia, sabia se topea. Şi a tot tăiat-o şi sabia s-a topit, de a rămas numai cît o sîmcea de cuţit şi tot se ţinea Muma Pădurii. Cînd s-a topit sabia lui Sugur-Mugur şi a lovit-o cu mănunchiul, a căzut urgia şi s-a făcut un lac de păcură.

Aşa.

Dacă i-a văzut răpuşi pe toţi, Sugur-Mugur a azvîrlit mănunchiul săbiei şi l-a ajuns pe Petrea la mînă şi l-a ţincoşat. Petrea a sărit din somn şi a strigat.

— Sugur-Mugur, ce faci, vrei să mă mîntui de zile?

— Nu, măi Petre, ia uită-te cîte capete de zmău am tăiat eu.

— Cît ai tăiat – ai tăiat, aceasta încă nu-i nimic. Eu de la închisoare te-am scos, eu la închisoare am să te pun pentru asta.

Dacă văzu şi văzu Sugur-Mugur, spuse în cele din urmă adevărul, căci eră curat la suflet ca iarba după ploaie.

— Acuma, zice el, cheamă-i pe moşneag şi pe babă şi pe Ileana

Cosînzeana să le spun patima toată, fiindcă nu mă crezi că n-am vrut să te tai, şi cînd o să mîntui de spus, o să mor!

— Măcar să mori, da' să spui!

S-au adunat toţi şi a început Sugur-Mugur să spună povestea de la început, cum veneau ei de la dealul de sticlă, cum au poposit, iar noaptea, cînd Petrea cu Ileana Cosînzeana dormeau, el a auzit trei păsări vorbind; una spunea că aceşti doi tineri n-au pereche de frumoşi ce sunt, alta a spus că o să trimită Muma-Pădurii un staroste cu vin otrăvit, ca să-i otrăvească, cea de a treia pasăre a cuvîntat: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi". Şi cînd a spus aşâ, s-a făcut Sugur-Mugur stană de piatră pînă mai sus de genunchi. După cîteva zile, într-o noapte, iar au vorbit cele trei păsări în grai omenesc. Una spunea că nu-i nimic mai frumos pe lume decît aceste două tinere mlădiţe, a doua i-a răspuns ce folos că-s tinere şi frumoase, dacă a doua zi erau să moară de la florile de mire şi mireasă, căci le făcuse Muma-Pădurii şi le înfipse colţi de lup şi măsele de urs. Cea de a treia pasăre a spus la urmă: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu". După ce a spus vorbele acestea, Sugur-Mugur s-a făcut stană de piatră pînă la brîu.

— Cu o noapte înainte de a ajunge acasă, iar am auzit trei păsări vorbind, una spunea că Petrea şi Ileana Cosînzeana mai au de trăit o zi, că a doua noapte o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.

Şi cînd a mîntuit de spus ce a auzit de la cea de a treia păsărică, s-a făcut stană de piatră pînă în creştetul capului.

Petrea şi Ileana Cosînzeana s-au pus pe plîns, moşneagul şi baba se ugilise, trei zile în şir au jelit, li se uscase ochii de plîns şi nimic n-au izbutit, stătea stana de piatră neclintită.

A treia noapte, se culcă şi visează toţi un vis. Moşneagul s-a sculat înainte şi a spus:

— lată ce vis am visat eu! Dacă am tăia capra cea roşie şi am unge stana de piatră cu sînge, s-ar face Sugur-Mugur cum a fost înainte!

Ileana Cosînzeana şi Petrea au spus într-un glas:

— Şi noi am visat aşâ vis! S-au sfătuit ei cu toţii:

— Hai să tăiem capra cea roşie, căci capre vom mai creşte noi, dar pe Sugur-Mugur n-are cine-l învia.

Au tăiat capra cea roşie, carnea au dat-o în cuptor s-o prăjească, iar cu sîngele s-au dus şi au uns stana de piatră. Atunci s-a desfăcut piatra, parcă ar fi fost de cenuşă, şi a înviat Sugur-Mugur.

— Greu somn am dormit eu, vorbi el.

— Dormeai somn şi mai greu dacă nu tăiam capra cea roşie, i-a răspuns Petrea.

— Nu-i drept, capra cea roşie îi vie, duceţi-vă şi vă uitaţi.

Cînd au luat gurarul de la cuptor, n-au văzut jăratic, dar o pajişte şi capra cea roşie păştea iarbă verde şi doi iezi zburdau lîngă dînsa.

S-au bucurat cu toţii, cum nu se bucuraseră niciodată în viaţa lor. Ileana Cosînzeana a luat mărul cel de aur şi cînd i-a dat drumul jos, s-a făcut un palat, de nu-i sta altul împotrivă în întreaga lume.

Petrea scoase şi el mărul cel de aur din sîn şi, cînd l-a aruncat, s-a făcut o grădină cu tot felul de copaci într-însa, frumoasă, cît nu se poate spune.

De aici încolo a fost nunta. Au poftit lume de pe lume. în jurul palatului au întins mese mari, cîntau lăutari şi s-a pornit mare veselie şi voie bună, şi jocuri, şi cheful cel mare.

VESTITUL DUMBRE-NEGRE Şl FRATELE LUI

A fost cîndva un împărat. Şi împăratul cela avea o fată fără seamăn de frumoasă. Cînd i s-au împlinit patrusprezece ani, tată-său a dat poruncă să fie închisă în beci. La doi ani de zile s-au strîns toţi oamenii la împărat şi-l întreabă: — împărate, ai avut o fiică, unde-i ea? împăratul le-a răspuns, că este.

Da' unde-i, de nu se vede?
Fata mea-i pedepsită.
Dar de ce ai pedepsit-o?
Fiindcă-i prea frumoasă şi mă tem să nu ne dea de ruşine. Atunci unul din oameni a zis:

— Vai de mine, dar nu se poate să pedepseşti omul aşa fără pricină, trebuie să-i daţi numaidecît slobozire, să iasă la lume, că tare am vrea s-o vedem şi noi.

Atunci împăratul a slobozit-o. Şi s-a înfăţăşat fata înaintea tătîne-său şi înaintea mulţimii. Cînd a văzut ea atîţia oameni, s-a ruşinat şi n-a putut scoate o vorbă.

Vrînd să-şi răscumpere vina, împăratul i-a dat voie să-şi aleagă pe cine i-a place de bărbat. Fata şi-a ales tovarăş de viaţă un argat. Văzînd una ca asta împaratul s-a înciudat și a poruncit să fie ţinută numai în cămară şi nimănui să nu i se dea voie să între la dînsa, decît numai unei babe, care îi ducea schimburi şi mîncare. Peste vre-o douâ-trei luni baba se duce la împărat şi-i spune:

Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre

Împăratul s-a rușinat și plin de mînie a zis:

» De mai aud că-ţi scapă gura asemenea cuvinte nesocotite, să ştii c-am să-ţi tai capul. Au mai trecut vre-o trei luni şi baba se duce iar la împărat.

— Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre. împăratul i-a răspuns babei ca şi întîia dată.

Atunci ea n-a mai spus nici un cuvînt. Şi a răbdat baba pîn-a născut fata. Dar fata a născut un băiat aşa de frumos, că de ce te uitai, de ce te-ai mai fi uitat. Baba s-a dus din nou la împărat şi i-a zis:

— Luminate împărate, fata măriei tale a născut un băiat.

Cînd a auzit împăratul una ca asta, îndată a luat într-o mînă sabia şi în alta buzduganul şi s-a dus la fiică-sa s-o omoare. întrînd în iatac şi văzînd un băiat aşa de frumos, i s-a făcut jale şi a lăsat fata să trăiască. După asta a chemat tot sfatul, ca s-o judece. Fiecare se gîndea, ce pedeapsă să-i dea. Unul zicea, s-o taie în bucăţele, altul zicea s-o ducă într-o pădure şi s-o lase acolo pradă fiarelor, al treilea — să-i facă judecata pe loc, adică s-o omoare. în vremea asta la poarta palatului a venit un moşneag să ceară pomană. Auzind despre asta, împăratul a trimis slugile să-l înfăţăşeze înaintea sa. Şi dacă l-au adus, a vorbit împăratul:

— Toţi sînteţi învăţaţi, dar iată mă puneţi la cale să fac moarte copilului meu. Deatîta am găsit cu cale să întreb şi de sfatul omului ăsta străin şi să fac, ce a zice el, că voi nu mă sfătuiţi de bine.

Şi împăratul a prins a-i spune moşneagului tot păsul din fir a păr.

— Luminate împărate, eu ţi-aş da un sfat, dacă m-ai asculta, — a spus cerşetorul.

— Moşule, spune ce ai de spus.

—- Luminate împărate, dă poruncă să desfunde un poloboc mare de vin şi să pună fata într-însul. în poloboc să-i puie: o pîine, o lumînare aprinsă, un cuţît şi un ulcior cu apă. După asta să se înfunde polobocul iar cum a fost, şi să i se dea drumul pe mare.

Atunci împăratul îl întreabă:

— Şi ce are să fie, dacă i-oi da drumul pe mare?

— De-a fi greşit fata cu cineva, polobocul s-a afunda, iar de nu, s-a ţine pe apă şi a pluti, pîn-a ieşi la mal.

împăratul i-a mulţumit pentru sfat şi i-a dat cuvînt, că aşa a face. Şi a poruncit împăratul de au desfundat un poloboc, au pus într-însul fata şi toate celea, l-au înfundat înapoi şi i-au dat drumul pe apă.

Și a plutit polobocul șaisprezece ani de zile. Într-o zi băiatul o întreabă ăe mama sa:

Mamă, da unde-i tata?

— Nu ştiu.

— Dar cum m-ai fâcut pe lume? Bunelul tău, văzînd câ-s prea frumoasă, m-a închis într-un beci. Cînd m-a scos de-acolo, mi-a dat voie să aleg pe cine mi-a place de bărbat. Eu l-am ales pe unul din argaţii noştri. El şi este tatăl-tău. Băiatul atunci o întreabă:

— Dar de ce ne aflăm aici?

— Drept pedeapsă, fătul meu.

Mamă, dar unde sîntem?
Sîntem pe apă.

— Dar cîţi ani îs deatunci?

— Să tot fie şasesprezece.

Băiatul a cerut de la mă-sa cuţîtul să spargă polobocul la fund, ca să vadă, dacă malul îi aproape ori ba. Mă-sa zice:

Nu trebuie, că pe gaura ce-i face-o, a întră apă şi ne-om prăpădi.
Să n-ai teamă, că mi-oi tăia degetul cel mic şi voi face cep. Băiatul a luat cuţîtul, a spart fundul şi s-a uitat împrejur. Malul erâ

aproape. Dac-a văzut, că-i aşa, s-a apropiat cu capul într-un fund şi cu picioarele în alt fund şi a desfăcut polobocul. Apoi a sărit în apă, a luat-o pe mă-sa şi au ieşit la mal. După ce au ieşit la mal, băiatul a pus doajele de la poloboc în picioare şi a făcut o colibă.

Şi trăiau ei pe mal, băiatul prindea peşte şi-i ducea mă-sei.

La vre-o trei zile a venit la dînşii o bătrînică şi a zis:

Bună ziua, fată de împărat. Fata i-a mulţumit.
Da' mare băiat ai.
Mare, — i-a răspuns fata.
Da' cum îl cheamă?
N-are nume.
Dacă vreai, eu i-oi pune nume.
Fie, — a zis fata de-mpărat.

Şi bătrîna i-a pus nume Dumbre-Negre. După asta s-a dus şi i-a adus lui finu-său un cal şi o suliţă şi i-a vorbit aşa:

— Fătul meu, a venit vremea să-ţi arăţi vitejia, că doar ştiu, că nu-i prinde peşte pîn-te-i trece de zile.

Şi i-a spus nănaşa-sa, că locul, unde se află Dumbre-Negre cu mamă-sa îi împărăţia celor douăzeci şi patru de zmei şi c-a fi vai ş-amar de-or simţi zmeii, că le-au călcat hotarul. Deatîta ar fi mai nimerit să plece, iar de nu, s-o lase pe mamâ-sa să meargă la dînsa acasă, iar el să se ducă

să stîrpească neamul zmeesc. Și de-a birui, și-a lua mama, ș-or trăi din belșug.

Vâzînd Dumbre-Negre, câ n-are încotro, şi nefiind din acei slabi de înger, şi-a luat pe loc rămas bun, a dat pinteni calului şi pe aici i-a fost drumul. A mers el cît a mers şi a văzut nişte palate măreţe. Aestea erau

Cînd a ajuns el la curtea zmeilor, n-a văzut pe nimeni acolo. A aşteptat el cît a aşteptat şi iată, câ-ndesarâ vin şi zmeii de la vînat. Acasă rămăsese numai unul, care le pregătea de mîncare, dar şi acesta era ascuns şi băiatul nu l-a văzut. Cînd zmeii s-au pus la masă, Dumbre-Negre a intrat în casă şi a zis:

— Bună seara, douăzeci şi patru de zmei. Mîncaţi ce-ţi mînca şi hai de ne-om lupta.

Zmeii l-au poftit la masă, dacă are de acasă.

După ce au mîncat de s-au săturat, zmeii au sărit la Dumbre-Negre.

Dumbre-Negre a strigat:

— Mie aşa nu-mi place. Staţi toţi în casă şi ieşiţi prin cahlă cîte unul.

Vreau pe rînd,

Că-s om de cuvînt,

Şi vreau să mă gîndesc

Şi cu toţi să mă întîlnesc.

Zmeii s-au învoit să iasă cîte unul. Care cum scotea capul, Dumbre-Negre i-l tăia cu sabia. Şi aşa i-a amăgit băiatul şi le-a tăiat la toţi capul. A rămas numai acel de pregătea mîncarea.

Dacă a văzut Dumbre-Negre, că cel din urmă zmâu nu s-arată, a strigat la dînsul să iasă. Dar zmăul a răspuns, că dacă l-a tăia, n-are să afle, unde-i binele de la curţile zmeilor. Atunci Dumbre-Negre a strigat din nou să iasă şi i-a zis, că nu i-a face nimic. Zmăul a ieşit şi Dumbre-Negre l-a pus să-i arate, ce bogăţii au zmeii în curţile lor. Şi l-a dus zmăul pe Dumbre-Negre în ogradă la o grămadă de piatră. Cînd a rîsîpit Dumbre-Negre grămada, a găsit mai mult de două sute de chei, care erau de la toate lăcăţile, cu care erau încuiate beciurile cu bogăţii. Cînd a descuiat zmăul beciurile, au găsit acolo multe şi mari grămezi de aur. Atunci Dumbre-Negre a luat cheile, a încuiat toate beciurile, iar pe zmău l-a încercuit cu trei cercuri.

După asta l-a pus într-o cămară, pe care a încuiat-o c-o lăcată cît puri-cele, şi cu o cheie cît piciorul de purice, ca să nu se priceapă nimeni, ce-i acolo. Pe urmă s-a dus Dumbre-Negre de-a luat-o pe mă-sa şi a dus-o la curţile zmeilor.

Ajuns aici i-a dat toate cheile şi i-a zis:

-— Na, măicuţă, păstrează-le şi te foloseşte, dar unde-i cea cît piciorul de purice şi lăcata cît puricele să nu îmbli, că-i treaba mea, ce-am încuiat

acolo.

Dumbre-Negre a plecat la vînat, iar mă-sa a rămas acasaă

Abia de-a plecat, câ mă-sa a şi luat cheia cea cTt piciorul de purice şi a dat să descuie cămara, unde erâ închis zmâul. Auzind, câ cineva îmbla la lăcată, zmâul a strigat:

— De-i fi parte femeiască, mi-i fi soră pîn-la moarte, Iar de-i fi parte bărbătească, mi-i fi frate pîn-la moarte, şi dacă-i fi bun să-mi dăruieşti o cană de vin şi o bucată de pîine, eu ţi-oi dărui o viaţă şi cu a ta vei avea două.

Ea i-a dat o cană de vin şi o bucată de pîine. Şi dacă a mîntuit de mîn-cat pîinea şi de băut vinul a şi plesnit unul din cercurile, cu care erâ strîns zmăul. Mai rămăsese două. Şi a prins zmăul a se ruga să-i mai aducă o cană de vin şi o bucată de pîine, zicînd, că de i-a da cele cerute, i-a dărui încă o viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre s-a lăsat înduplecată. După ce zmăul a băut şi a mîncat, a plesnit şi cel de-al doilea cerc. După asta zmăul a rugat să-i mai aducă o bucată de pîine şi o cană de vin, dar el i-a dărui şi a treia viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre i-a adus. Cum a mîntuit de mîncat şi băut, îndată a plesnit şi cel de-al treilea cerc. Şi zmăul, cum s-a văzut slobod, a luat-o în braţe, a sărutat-o pe faţă şi i-a dat lungire de viaţă. Ea, dacă a văzut, că-i aşâ de bine mulţumită, a zis:

— Zmăule, zmăule, ce să fac, ca să-l prăpădesc pe feciorul meu şi să trăiesc cu tine.

Zmăul i-a răspuns:

— Tu fă-te bolnavă şi cînd a veni el şi te-a întreba, ce-i cu tine, tu să-i spui, că eşti bolnavă şi vreai lapte de lupoaică.

Cînd a venit feciorul şi a întrebat-o ce-i cu dînsa, ea i-a răspuns întocmai, cum o învăţase zmăul. Atunci Dumbre-Negre i-a spus:

— Numai de ţi-ar fi de leac, mamă, că de adus ţi-oi aduce.

Şi zicînd acestea, s-a şi pornit la drum. A îmbiat el cît a îmbiat şi iată că în zori de zi întîlneşte o haită de lupi. între lupii ăştia erâ şi o lupoaică cu pui după dînsa.

Dumbre-Negre, cum a văzut-o, i-a zis:

— Lupi şi lupoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa lupoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge, şi m-aş duce şi lupoaicei nimic nu i-aş face.

Lupoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:

— Vin şi-i mulge, dacă zici, că nu mi-i pricinui nici un rău. Cînd băiatul mulgea, lupoaica i-a spus:

— Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mâ-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.

Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său. Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de lup. După asta băiatul s-a dus la vînat.

Cum a plecat bâiatul, mă-sa l-a chemat pe zmău și i-a zis

Ce sâ fac amu, daca îmi vine feciorul? Spune-i șă-ţi aducă lapte de ursoaica și atunci te vei îndrepta

Cînd a întrebat-o Dumbre-Negre de nu i-i mai bine, ea i-a răspuns precum o învăţase zmâul.

Ce era să facă băiatul? S-a pornit din nou la drum. A îmbiat el toată noaptea şi în zori de zi a întîlnit nişte urşi. Printre dînşii era şi o ursoaică bâtrînâ cu vre-o cîţiva pui din urmă.

Băiatul, cum a văzut ursoaica, i-a zis:

— Urşi şi ursoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa să mulg ursoaica un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi ursoaicei nimic nu i-aş face.

Ursoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:

— Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.

Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.

Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de urs. După asta Dumbre-Negre s-a dus la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat iar pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă ca să scape de fecior.

Zmâul i-a răspuns:

— Cînd ţi-a veni feciorul, spune-i, că ţi-i a mînca de lapte de leoaică, că leii îs mai grozavi decît urşii şi poate l-or mîntui de zile.

Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:

— Tot ţi-i rău, mamă?

— Tot, fătul meu. Dar am visat la amiază, că cineva mi-a dat un pahar de lapte de leoaică şi parcă mi-a trecut puţîn durerea.

S-a pornit Dumbre-Negre la drum şi noaptea-ntreagă a îmbiat prin păduri pîn-a dat în zori de nişte lei şi o leoaică cu pui mititei după dînsa. Cum a văzut leoaica, băiatul a prins a zice:

— Lei şi leoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa leoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi leoaicei nimic nu i-aş face.

Leoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:

— Vin de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar moartea ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! £ cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.

Bâiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.

Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de leoaică. După asta s-a dus iar la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat îndată pe zmău şi l-a întrebat ce să facă, ca sâ-şi piardă feciorul.

Atunci zmâul îi zice:

— Dacă a veni, să-l trimeţi sâ aducă poamă de la via zmeilor, că acolo

i-i capătul.

Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:

— Tot ţi-i rău, mamă?

Tot, fătul meu. Dar de mi-i duce strugure de poamă din via zmeilor mi-a fi mai bine.

Băiatul a oftat adînc și s-a dus la nănașa sa.

Cum a ajuns nănaşâ-sa a poruncit să-i dea drumul.

Sluga i-a deschis poarta, i-a luat calul şi l-a dat în grajd. Dar puilor de fiară, care erau cu Dumbre-Negre, le-a dat mîncare şi le-a zis să stea afară. Apoi l-a chemat pe finul său în casă şi l-a pus la masă. După ce l-a cinstit şi l-a ospătat, l-a poftit să se culce să se odihnească, iar dimineaţa, cînd s-a scula, vor vede ce să facă şi cum să dreagă.

Dac-au ajuns a doua zi, nânaşă-sa-i zice:

— A trebui să iei calul meu, dar pe al tău să-i laşi la mine. îţi mai dău şi o căţeluşă cu trupul de fier şi cu dinţii de oţel. Cît a merge căţeua înainte, calul a merge după dînsa. Cînd căţeua s-a toloji şi calul a apuca trei guri de iarbă, să ştii că acolo-i via zmeilor.

Şi i-a mai spus nănaşâ-sa, că în vie nu poate întră nimeni, nici chiar pasărea.

— Deaceea îţi dău doi desagi mititei şi o floare. Cînd îi mirosi-o, te vei preface într-un hulub alb şi-i zbura în vie. Te-i aşeza pe un butuc, la care frunzele vor fi mai late, ca nimeni să nu te-vadă. Tu să nu mănînci, dar să stai, să asculţi, că via îi năzdrăvană. în vie la tot butucul îs cîte doi zmei şi ei cum te-or simţi, vor striga: «Dumbre-Negre ne mănîncă poama».

Aşa s-a şi întîmplat. Cum au simţit zmeii, că este cineva în vie, au prins a blăstăma. Auzind vorbe de ocară, via s-a mîhnit, dar nimic n-a vorbit.

Dumbre-Negre a mîncat pîn-s-a săturat, şi-a împlut desagii, o desagă cu poamă neagră şi alta cu poamă albă, şi a zburat înapoi. De cum a lăsat via în urmă, s-a prefăcut iar în om şi s-a întors la nănaşă-sa. Cînd a ajuns la dînsa, ea i-a dat de băut, de mîncat şi iar l-a culcat.

Peste noapte nănaşă-sa i-a schimbat poama. Băiatul a luat poama* i-a dus-o mă-sei şi, după ce i-a dat-o, a plecat la vînat. Cum a plecat Dumbre-Negre la vînat, mă-sa iar l-a chemat pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă de data asta.

Şi zmăul îi răspunde:

— Cînd a veni, sâ-i spui să-ţi aducă apă, de unde se bat munţii capete.

Cînd a venit feciorul, ea a luat şi i-a spus, precum o învăţase zmăul Băiatul a oftat şi s-a pornit iar la nănaşă-sa. Cum a ajuns la poartă

Calul a bătut cu copita do trei ori, şi sluga a ieşit de l-a dat drumul Bătrîna i-a poftit în casă, l-a put la masa, l-a cinstit, l-a hrănit şi l-a culcat, a doua zi dimineața, aflînd pentru ce a venit, nănaşă-sa i-a zis:

— Bine, fătul meu, du-te de-i adă, dar calul sâ-l laşi la mine. Apoi nănaşă-sa i-a legat două şipuri de mîini şi i-a zis:

— Dacă a bate vîntul în jos, să te ridici în sus şi, cum îi lua apă, să vii înapoi la mine.

S-a dus băiatul, a luat apă şi a venit la nănaşă-sa. Nănaşă-sa i-a schimbat apa, i-a pus apă din fîntînă şi l-a trimis s-o ducă mâ-sei de leac.

Şi iată i-a adus băiatul şi apă şi tot viu a rămas. Seara a venit zmăul, dar ea îl întreabă, ce să-i mai poruncească.

Zmăul a văzut, că băiatul a scăpat din toate viu, şi de-amu nu mai ştia, ce să născocească. Şi a zis zmăul:

— Cum a veni băiatul acasă, să-i zici, că vreai sâ-i faci scâldâtoare şi cînd a fi în scăldătoare, eu voi veni singur şi l-oi tăia.

Mama lui Dumbre-Negre a făcut, cum a zis zmâul. îndată s-a sculat din pat şi s-a făcut sănătoasă. Cînd a venit băiatul, ea l-a întîlnit voioasa. Băiatul a văzut, că mă-sa s-a îndreptat şi s-a bucurat tare mult. Mă-sa a început a-i găti scăldătoare, aşâ cum a vorbit cu zmăul. Băiatul, văzînd, că mă-sa se porăie şi îmbla aşâ de repede, a întrebat:

— Mamă, dar ce faci?

— îţi gătesc scăldătoare în şepte oale şi o căldare, ca să te curăţ de toate răutăţile, de care te-ai atins.

După ce l-a pus în scăldătoare, mă-sa îl întreabă:

— Dragul mamei, multă putere ai?

— Dar de ce mă întrebi, mamă?

— Te întreb deatîta, că mi-i de a mirare, cum de le faci tu pe toate. Tatăl tău, cînd erâ ca tine, îi legau degetele cu sîrmă şi el o rupea, la dă să vedem, dacă tu-i putea să rupi.

Mamă-sa i-a legat degetele cu sîrmă şi el a rupt-o, Apoi l-a mai legat odată, dar el o tot rupea. Dacă a văzut ea aşâ, l-a legat cu sîrma cea ca struna. Dumbre-Negre a crezut, că dacă sîrma îi subţire, mai repede a rupe-o. Dar cînd a tras, n-a putut-o rupe. Sîrma îi tăiase carnea şi cînd s-a văzut în sînge, a început a plînge.

Atunci mă-sa l-a chemat pe zmău.

Văzînd Dumbre-Negre, c-o să-l omoare, a zis:

— înainte de moarte am o rugăminte. Tu, zmăule, leapădă sabia ta şi o ie pe a mea şi mă taie în bucăţi mici, ca de pus în ceaun. Bucăţile să le pui în desagi, iar desagii sâ-i pui pe cal să mă poarte mort, pe unde m-a purtat viu.

Zmăul aşâ a şi făcut. L-a tăiat, l-a pus în desagi, iar desagii i-a pus

pe cal.

Calul s-a dus drept la nânaşa-sa. Cînd a ajuns, a bâtut de trei ori cu copita-n poartă şi sluga l-a dat drumul în ogradă. Nănaşă-sa a luat desagii şi i-a dus în casa, iar pe cal l-a dat la grajd. Şi a început ea a se uita de ce-i carnea — de vita ori de om. Uitîndu-se, a găsit un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Dacă a văzut obrazul, şi-a chemat îndată toate surorile. Una alegea bucăţile de carne, alta le dregea, dar nănaşă-sa le aşeza şi le ungea cu apa, pe care a adus-o Dumbre-Negre, de unde se băteau munţii în capete. Bucăţile aşa de bine se lipeau una de alta, de parcă nici nu fosese tăiate. Au lucrat ele trei zile şi trei nopţi pîn-l-au văzut pe Dumbre-Negre închegat la loc. Cînd au mîntuit de aşezat bucăţile, au văzut, că lipsea un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Nănaşă-sa a chemat toate păsările cerului şi le-a întrebat, care din ele a găsit un obraz de om. Toate au răspuns într-un glas, că n-au găsit. Mai la urmă iată că vine un ciocîrlan şchiop. Bătrîna îl întreabă şi pe dînsul, dacă n-a găsit un obraz de om. Atunci ciocîrlanul îi zice:

— De găsit am găsit, numai că-i tare departe de-aici. Bătrîna i-a poruncit să-l aducă.

Ciocîrlanul a răspuns:

— Nu pot sâ-l aduc, că-s şchiop. Trimite pe altcineva să-l aducă.

Bătrîna l-a trimis pe un hultan. Dac-a adus hultanul obrazul cela pierdut, bătrîna l-a pus la loc şi l-a făcut pe Dumbre-Negre iar om ca toţi oamenii. După asta i-a dat un pahar de apă vie şi el a înviat. Dacă a înviat, nănaşă-sa îl întreabă:

— Mai ai puterea, pe care ai avut-o? Dumbre-Negre îi răspunde:

— Nu mai am puterea, pe care am avut-o, şi de m-ar bate un vînt, m-ar da jos.

Atunci nănaşă-sa i-a dat o desagă de poamă, pe care a adus-o el din via zmeilor.

Dumbre-Negre a mîncat-o toată. După ce a mîncat poama, s-a făcut aşâ de voinic, că putea să întoarcă pămîntul.

Nănaşă-sa i-a dat să miroase o floare albă şi Dumbre-Negre s-a prefăcut într-un hulub alb, aşâ cum a fost, cînd s-a dus după poamă. Dacă s-a prefăcut Dumbre-Negre în hulub, nănaşă-sa i-a zis:

— Amu zboară la mamă-ta, numai să nu te laşi să te prindă, că ea te-a cunoaşte, te-a tăia, te-a frige şi atunci nu mai fac om din tine.

Atunci Dumbre-Negre o întreabă:

Da' ce să fac?
Sâ te laşi sâ te prindă zmăul, că mamă-ta are un băiat, făcut cu dînsul. îl cheamă Vasilică Busuioc. Băiatul are să plîngă, să i te dea lui. Zmăul te-a da băiatului şi are sâ iasă din casă, dar tu te vei dar de-a-dura de trei ori şi te vei face om. Dacă te vei face om, îi lua sabia într-o mînă şi buzduganul în alta şi-i face, ce-i vrea cu zmăul.

Dumbre-Negre s-a dus în casa la măsa în chip de hulub, a făcut aşa cum i-a spus nănașa-sa. S-a prefăcut in om, a luat buzduganul într-o mănă și sabia în alta. Cînd l-au văzut zmăul cu mamă-sa, au înlemnit pe loc

Dumbre-Negre a zis:

-Cîine de zmău ce să-ți fac amu?

-Fă ce știi.

Atunci Dumbre-Negre l-a chemat la luptă. Şi s-au luptat ei zi de vară pfnâ-n seară, iar cînd erâ în amurg Dumbre-Negre a înfipt sabia în zmău şi l-a doborît. Apoi a luat opinci de fier şi cîrji de oţel, de i le-a dat mâ-sei şi a trimis-o să îmbie, pe unde a îmbiat el, câutîndu-i leacuri.

Dumbre-Negre a petrecut-o şi a spus:

— Du-te şi să vii, cînd s-or roade opincile şi cîrjele.

După asta Dumbre-Negre şi-a luat fratele şi s-a pornit la nănaşă-sa. Dac-au ajuns acolo, nănaşă-sa a făcut din calul lui Dumbre-Negre doi cai, tar din cei trei pui de fiară, pe care i le-au dăruit dihăniile lui Dumbre-Negre, cînd îi căta mă-sei leacuri, a făcut şase pui. Apoi le-a dat la fiecare cîte-un cal şi cîte trei pui de fiară şi i-a trimis în lume să se hrănească.

Au mers două zile şi două nopţi şi iată c-au ajuns la o răscruce. Şi au hotărît fraţii să se despartă.

înainte de a ajunge fiecare la drumul său, Dumbre-Negre i-a zis lui Vasilicâ:

— Na-ţi inelul şi băsmăluţa mea, iar tu dă-mi-o pe a ta. De-a fi băs-măluţa mea în sînge, să ştii, că-s mort, iar de-a fi a ta în sînge, voi şti, câ ai murit.

Au vorbit ce au mai vorbit, şi s-au despărţit. Şi mergînd Dumbre-Negre cale lungă să-i ajungă a nimerit într-o împărăţie, în care nu erâ apă. Şi iată c-a dat el peste un bordei, în care trăia o babă. Dumbre-Negre a rugat-o să-i facă ceva de mîncare. Baba i-a răspuns, că n-are cu ce să-i facă, fiindcă n-are apă. Şi i-a zis bătrîna:

— La noi este o fîntînă, dar nu putem lua apă, că într-însa se găseşte un balaur.

Atunci Dumbre-Negre i-a zis:

— Du-te şi adă o căldare de apă. Dacă balaurul te-a întreba, cine te-a trimis, să-i spui, că Dumbre-Negre.

Baba a luat căldarea şi s-a dus la fîntînă. Balaurul cum a auzit, că bătrîna dă să scoată apă, a întrebat-o: — Ce cauţi, babo? —- M-a trimis Dumbre-Negre să-i aduc o căldare de apă.

— Poţi să-ţi iei şi două căldări, da' de mine nu spune, că-s aici.

Baba a scos o căldare de apă şi a băut-o pe toată într-atît era, sărmana, de-nsătată. După asta s-a apucat de-a cărat toată noaptea apă de la fîntînă, nespunînd la nimeni nimic.

A doua zi dimineaţă împăratul trebuia s-o ducă pe argata lui cea mai

Frumoasă balaurului, ca să-i dea apă pentru nunta feciorului său. A trimis un țigan să ducă fata.

. Ţiganul a dus argata şl a lăsat-o la fîntînă.

Dumbre-Negre, cînd a vâzut-o aşâ de frumoasă, s-a dus îndată la dînsa la fîntînă. După ce a întrebat-o cine-i, a rugat-o sâ-l cate In cap, ca el a adormi oleacă. Câtîndu-i în cap, fetei i s-a făcut jale şi a început a plînge. Cînd plîngea, a picat o lacrimă fierbinte pe faţa lui Dumbre-Negre. El s-a trezit şi i-a zis:

— De ce plîngi, cînd eu am venit să te scap de moarte? Balaurul a scos capetele şi a vorbit:

— Dumbre-Negre, du-te de la fîntînă, să-mi mănînc jurămîntul. Atunci Dumbre-Negre i-a tăiat balaurului capetele. Apoi a ridicat o

piatră şi le-a pus sub dînsa. După asta şi-a luat rămas bun de la fată şi a plecat în drumul său.

Cînd a venit ţiganul la fîntînă să ia apă, a găsit fata vie. Ţiganul, cum a văzut-o, i-a spus:

— Dacă nu-i merge după mine, te vei mîntui de zile. Fata de frică i-a răspuns:

— Voi merge, numai nu mă da la moarte.

Ţiganul a luat o sapă şi a tăiat limbile balaurului şi le-a pus în buzunar ca dovadă, că a biruit balaurul şi a scăpat fata de la moarte. Cînd l-a văzut împăratul pe ţigan cu fata, i-a făgăduit, că i-a da-o de soţie.

Cînd a prins a cînta muzica la nuntă, Dumbre-Negre a trimăs puii de fiară să vadă, cum îi nunta ţiganului. Fata cum i-a văzut, i-a cunoscut, că-s ai lui Dumbre-Negre, care pe drept cuvînt o scăpase de moarte. Ea îndată i-a chemat în casă şi le-a legat năframă, ca la toţi nuntaşii. După asta fata a zis:

— împărate, a cui sînt puii ăştia, acela m-a scăpat de moarte.

împăratul îndată a trimis puii după stăpînul lor, ca să vină pîn-la palatul împărătesc. Cînd a intrat Dumbre-Negre în curte, i-au venit înainte cu muzică şi l-au poftit în casă.

Ţiganul, cum sta pe douăsprezece căpătîie, aşâ de tare a prins să tremure, că toate pernele au sărit de sub dînsul. Văzînd, că ţiganul spune minciuni, împăratul a poruncit să-l lege de cozile a doi cai neînvăţaţi, sâ-l pună pe doi saci de nuci şi să-i dea drumul. Şi dacă i-au dat drumul, unde cade nuca, cade şi bucăţica dintr-însul.

După asta a poruncit de i-a făcut lui Dumbre-Negre şi argatei o nuntă nemaipomenit de frumoasă.

După nuntă Dumbre-Negre a plecat la vînat. Şi iată, că a treia zi-nde-sară a rătăcit şi a rămas sâ mîie-n codru. A împuşcat o capră sălbatică şi a făcut focul, ca sâ coacă carnea. Cînd făcea focul, a venit la dînsul Muma Pădurii.

Dumbre-Negre i-a zis să se dea jos din copac. Aşâ şi a făcut. Dacă s-a dat jos din copac Muma Pădurii, a început să frigă o broască. Dumbre-Negre i-a zis:

— Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!

Atunci Muma Pădurii s-a mîniat, l-a luat şi l-a stîlcit pîn-l-a omorît.

Cum a murit Dumbre-Negre, la Vasilică Busuioc s-a împlut buzunarul cu sînge, şi el a înţeles, că fratele lui îi mort. Atunci Vasilică Busuioc a lepădat toate şi a plecat la împărăţia, unde erâ Dumbre-Negre. Calul lui erâ totuna cu al lui Dumbre-Negre, şi puii de fiară totuna. Ş-apoi atît de bine se asămăna cu fratele lui, încît soţia lui Dumbre-Negre a crezut, câ-i bărbatul ei.

Văzîndu-I întors, ea l-a întrebat:

— Unde ai fost asară, de n-ai venit, că eu te-am aşteptat?

— M-am rătăcit şi n-am putut să vin.

Ea a pus masa, au mîncat, dar femeia tot nu l-a cunoscut, că nu-i bărbatul ei. Seara, cînd să se culce, el îi zice:

— Pune sabia între noi şi să-mi dăi pace, că eu îs ostenit.

El s-a culcat mîhnit şi a adormit. însă ea n-a răbdat, a întins mîna şi şi-a tăiat degetul în sabie. El s-a sculat, i-a legat mîna şi i-a spus să-i dea pace în astă seară. A doua zi dimineaţă s-a sculat şi a plecat în codru. A mers el cît a mers şi într-un tîrziu a dat de Dumbre-Negre, de calul lui şi de cei trei pui de fiare. Toţi erau morţi.

Şi a prins el a plînge şi a se jura, c-a să-l răzbune. Şi iată, că, obosit de atîta îmblătură, s-a pus să se odihnească şi să chibzuiască. A împuşcat o ciută, a făcut un foc şi a început a frige carne. Cînd a înnoptat, iată că vine şi Muma Pădurii, se suie într-un copac şi iar începe a se jelui, că moare de frig şi de foame. Auzind una ca asta, Vasilică Busuioc îi zice:

— Coboară, babă, din copac, de ce să mori de foame şi de frig, dacă focul şi carnea îs jos?

Muma Pădurii îi răspunde:

— De coborît m-aş coborî, dar mă tem de cîinii şi de calul tău. ^ Apoi i-a zis să-i zmulgă din cap trei fire de păr şi să le pună pe cîini şi pe cal şi atunci, cică, s-a coborî. El a zmuls firele de păr, le-a pus pe foc, iar cu mîna goală s-a făcut a pune părul pe cîini şi pe cal, ca să se coboare

baba.

Ea s-a coborît, a luat o broască şi a pus-o să se coacă. Atunci Vasilică Busuioc i-a zis:

— Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!

Muma Pădurii s-a repezit la dînsul, dar a simţit, că n-are puterea, pe care a avut-o. Atunci unde a prins a striga şi a se vâicăra, cît o ţinea

— Perişorii mei, nu mă lăsaţi!

Dar perişorii ei de-amu ardeau pe foc. Atunci Vasilicâ Busuioc a înhă-ţat-o şi mai strîns şi a pus-o în cracul unui copac. După asta a strigat la puii de fiară s-o sfîşie.

Cînd au prins puii de fiară a o rupe, ea a prins a striga sâ-i dea drumul, că i-a spune leacul lui Dumbre-Negre.

Atunci Vasilică Busuioc a strigat la fiare s-o lasă în pace, dar din cracul copacului n-a scos-a. Atunci Muma Pădurii i-a zis sâ se ducă la o fîntînă din vale, să aducă oleacă de apă, să-i dea lui Dumbre-Negre. Vasilică Busuioc s-a dus la fîntînă, la care l-a trimis Muma Pădurii, şi a băgat un băţ în apă. Băţul a ars, fiindcă apa eră otrăvită.

Muma Pădurii a crezut, că Vasilică Busuioc a gusta şi s-a otrăvi. Vasilică s-a mîniat şi mai tare şi a dat voie fiarelor să tragă dintr-însa cît vor avea cheful. Atunci Muma Pădurii l-a trimis la o altă fîntînă, dar şi acolo eră otrăvită apa. Dac-a văzut ea, că n-are încotro, l-a trimis la cea de a treia fîntînă. Şi cînd Vasilică Busuioc a băgat un băţ în fîntînă asta, l-a scos înflorit.

Atunci Vasilicâ a luat un şip de apă, a venit de i-a dat lui Dumbre-Negre să bee şi l-a înviat. După asta Vasilică Busuioc i-a înviat calul şi fiarele şi s-au pornit amîndoi acasă. Pe drum Vasilică Busuioc a început să-i spună lui Dumbre-Negre, că a dormit la dînsul acasă.

Auzind una ca asta, pe Dumbre-Negre l-a junghiet la inimă şi el a zis:

— Dacă ai dormit la mine, apoi ia spune-mi, cine-i acela? — şi a arătat cu mîna înapoi.

Vasilică Busuioc a crezut, că are să vadă pe cineva, şi a întors capul. Cînd a întors Vasilică Busuioc capul, Dumbre-Negre i l-a tăiat cu sabia. Dacă i-a tăiat capul, Vasilică Busuioc a căzut din şe. Atunci calul a înge-nunchet şi a stat lîngă dînsul. Chiar şi puii de fiară s-au mîhnit.

Cînd a ajuns Dumbre-Negre acasă, femeia lui i-a ieşit înainte cu ocară, că i-a tăiat degetul, dar n-a mîngîiat-o. El s-a priceput şi i s-a făcut jale, că l-a ucis pe Vasilicâ Busuioc. Dumbre-Negre a dormit cum a dormit în seara ceea, dar a doua zi s-a sculat şi s-a pornit după frate-său. Sa dus Dumbre-Negre, l-a găsit, i-a pus capul pe loc şi l-a stropit cu apă vie. Capul s-a lipit aşâ, de parcă nici n-a fost tăiat. După ce l-a înviat, i-a cerut iertare şi s-au pornit spre casă. Cînd au ajuns acasă, femeia lui Dumbre-Negre îi întreabă:

— Cine din voi îi Dumbre-Negre?

Ei au prins a rîde şi nimic n-au răspuns.

Și dacă s-au pornit fraţii a doua zi, nevasta lui Dumbre-Negre s-a dus la o babă şi a început a plînge, că nu-şi poate deosebi bărbatul de

fratele lui.

Baba îi răspunde:

– Nu-ţi face inimă ră, fata mea, că te-oi învăţa eu cum sâ-l cunoşti. Să te duci la un cioban, sâ tai o oaie, să-i scoţi gitiţa şi s-o impli cu sînge. Apoi s-o legi la capete şi s-o pui la gît. Dacă-i lega-o la gît, să te acoperi cu tulpanul şi seara să ieşi înaintea lor. Cum vor veni să strigi, care-i Dumbre-Negre, şi dacă nu ţi-a răspunde, să tai gîtiţa de oaie şi să cazi jos. Dar cuţîtul să fie la tine în mînă. Bărbatul tău, dacă te-a vede c-ai căzut, are să se răpadă să vadă, ce-i cu tine, dar tu să-i tai degetul cel mic de la mîna stîngă şi cînd vor veni acasă, tu să te uiţi, cine a fi cu patru degete, acela este bărbatul tău. Ea aşâ a şi făcut.

După ce-o mai stat în ospeţe la frate-său, Vasilică Busuioc şi-a luat rămas bun şi a plecat în lume.'

Dumbre-Negre a rămas cu soţia sa, şi trăiesc şi azi, dacă îi mai tine pe undeva pămîntul.

Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.

Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:

Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.

Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.

Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.

Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din

Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.

Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.

Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.

Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.

în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asu­pra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.

Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.

— Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.

— Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,

Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.

— Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.

Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:

— Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?

— Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:

— Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Si ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buz­dugan, l-a aruncat pe băietan.

A trecut cît a trecut.

Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.

Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!

Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:

— Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.

— Soră, surioară, Hai şi tu acasă,

Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.

— Stai, voinice, şi răspunde:

Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:

— Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm

La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:

— Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară

Şi ia-l de pe picioare.

Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.

Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.

Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.

Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:

— la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.

Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.

— Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:

— N-ai, Cremene, pe nimeni.

Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.

Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l pu­teau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:

— Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.

— Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moş­neag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.

Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!

Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă fecio­rului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.

Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:

— Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?

— Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:

— Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.

Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.

— Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.

Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a stri­gat:

— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,

Nu te băga în grădină,

Că-s pusă stăpînă!

Şi de-i face vreun rău,

Te-a zăpsi cîinele de zmău

Şi te-a omorî,

Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:

— Cine ţi-a dat turta aceasta?

— Mama mi-a dat-o.

— Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?

— Atunci iese că tu eşti sora mea.

Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.

Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.

Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.

— Surioară draga, hai să fugim.

— De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.

— Da' ce semne are zmăul?

Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecu­şoară, capul de pe umeri zboară-i!"

în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asupra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.

Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buzdugan, l-a aruncat pe băietan.

Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l puteau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:

— Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moşneag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.

Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă feciorului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.

Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a strigat:

Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară, capul de pe umeri zboară-i!"

Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde trecea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.

Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sabia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.

doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cremene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.