A fost odată o femeie săracă şi avea un băiat. îmbla băiatul prin pădurea din apropierea casei lor şi aducea la gospodărie tot ce găsea — ba o jivină, ba ciuperci, ba lemne de foc. Mă-sa eră tare mulţumită de băiat.
Dar într-o zi a adus Ionel al ei un cal din pădure. Mă-sa i-a poruncit să ducă calul înapoi, de unde l-a luat, dar băiatul nici n-a vrut să audă, spunînd, că vita le-a prinde bine la gospodărie.
A doua zi Ionel a adus din pădure o puşcă, a treia zi o sabie, a patra zi — un buzdugan şi o cămeşă, a cincea zi — o pereche de desagi cu pîine coaptă. Cît nu l-a probozit mă-sa să ducă lucrurile acestea înapoi, dar băiatul nici nu vrea s-o asculte, spunînd, că a avea nevoie de dînsele.
Şi iată, că-ntr-o bună zi Ionel îşi ie calul, puşca, sabia, buzduganul, cămeşa şi o porneşte la drum. A mers el cît a mers şi a ajuns la o pădure, unde se lupta un zmău cu un leu.
Leul, cînd l-a văzut pe Ionel, a început să-l roage:
— Ioane Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă rece şi mă stropeşte, să mîntui cîinele ăsta de zmău, pentru că-s şepte ani de zile, de cînd mă lupt cu dînsul şi nici el, da' nici eu nu dovedesc.
Dar zmăul îl roagă şi el pe Ionel:
— Ionele Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă şi mă stropeşte, să mîn
tui cu jivina de leu. Paisprezece ani de cînd m-am pornit de la părinţi, şi lor poate li-i jale şi se gîndesc, că-s mort. Dacă mă scapi, ţi-oi da, ce-i vrea.
Leapădă Ionel Făt-Frumos calul, aleargă la izvor, ie o gură de apă rece şi vine de-l stropeşte pe zmău. Şi-a adunat atunci zmăul puterile, l-a trîntit pe leu la pămînt şi l-a omorît. Apoi zmăul i-a poruncit lui Ionel să se suie pe spatele lui şi să meargă pîn-la dînsul acasă.
Au mers ei şepte ani de zile şi la urmă au ajuns la casa zmăului. Cînd au ajuns la poartă, tatăl zmăului, crezînd, că feciorul îi aduce ceva de mîncare, a sărit să-l mănînce pe Ion Făt-Frumos. Dar feciorul-său a strigat la dînsul:
— Stăi, tată, nu-l mînca! Omul m-a scăpat de moarte şi trebuie să-l răsplătim cu ceva.
îl cheamă feciorul zmăului pe Ionel la o parte şi-i zice:
— Să ceri de la tata oglinda lui de flăcău. Dar să iai bine seama, că el are nouă oglinzi la fel şi te-a pune de două ori s-o alegi dintre celelalte, care-s aşezate una peste alta. întîi el are s-o pună deasupra, dar pe urmă – a şasea.
Tatăl zmăului l-a întrebat pe Ionel Făt-Frumos cu ce să-l mulţumească, că i-a scăpat feciorul de la moarte. Dar Ion Făt-Frumos a spus, să-i dea oglinda de pe cînd eră zmăul flăcău.
— Mai aşteaptă oleacă, şi ţi-oi da-o, — i-a răspuns zmăul. După asta s-a dus în altă odaie, a aşezat oglinzile una peste alta, apoi l-a chemat pe Ionel Făt-Frumos să şi-o aleagă. Ionel a făcut, cum l-a învăţat zmăul cel tînăr: a pus mîna pe cea de deasupra şi taman a nimerit. Atunci zmăul cel bătrîn i-a zis lui Ionel să se mai ducă, să vadă curtea, da' oglinda s-o lase pe masă.
Cînd Ionel a ieşit afară, alt fecior al zmăului a aşezat în vremea asta oglinzile aminterlea. După ce a mai îmbiat Ionel pe afară, zmăul cel bătrîn l-a chemat din nou în casă şi l-a pus să-şi aleagă oglinda, pe care o vrea. Ionel s-a ţinut şi de data asta de sfatul zmăului cel tînăr, a luat oglinda şi a pus-o în buzunar. Cînd a văzut zmăul cel bătrîn, că Ionel şi de data asta a găsit oglinda, i-a zis să mai meargă odată să vadă, ce este prin ogradă.
Da' Ionel i-a răspuns, că n-are vreme şi trebuie să plece cît mai degrabă acasă, pentru că a lăsat-o pe mama sa fără nici un ban şi fără de mîncare.
Şi-a luat Ionel sabia, puşca, buzduganul, cămeşa şi s-a pornit spre casă. în drum a întîlnit el nişte băieţi, care tîrîiau un motănaş de o aţă, legată de gît. Lui Ionel i s-a făcut milă şi i-a întrebat, cît vreau ei pe motan să i-l vîndă lui. Copiii au cerut douăzeci de galbeni.
Ionel a scos banii, le-a plătit şi s-a pornit mai departe. Dar nici nu ştia că motanul cumpărat eră năzdrăvan.
Ionel, tot mergînd prin pădure, a dat de o curte. A descălecat el de pe cal şi a intrat înăuntru. Acolo nu eră nici ţîpenie de om. S-a gîndit atunci Ionel în gîndul lui, să trăiască mai bine în curtea asta şi s-a culcat să se odihnească.
A două zi dimineaţa s-a sculat, a luat calul, puşca şi sabia şi s-a pornit prin pădure la vînat. A vînat el cît a vînat, iar spre seară s-a întors acasă, şi-a făcut mîncare, a ospătat şi s-a culcat.
A treia zi s-a dus din nou la vînat, şi de data asta a văzut o femeie, care strîngea rămurele de copaci şi le punea sub o piatră. La urmă s-a vîrît şi ea singură sub piatră şi n-a mai ieşit.
Văzînd Ionel, că femeia nu mai iese, s-a gîndit să vadă, ce-i sub piatră. S-a apropiat el de piatră, a ridicat-o şi a văzut sub dînsa o groapă, în care stătea o femeie cu fiica ei.
Fiica eră aşa de frumoasă, că Ionel a îndrăgit-o pe loc şi a rugat-o să-i fie nevastă.
Fata i-a răspune, că nu poate s-o lepede pe mă-sa singură. Atunci Ionel a rugat să meargă şi bătrîna cu dînşii.
S-au pornit ei trustrei la curtea din pădure. Peste cîteva zile Ionel a început să îmbie din nou la vînat, dar pe soacră şi nevastă le lăsa acasă. Cînd se culca, el punea întotdeauna oglinda sub căpătîi ori sub aşternut, dar cînd se ducea de acasă o lua cu dînsul. într-o dimineaţă s-a sculat cam tîrziu, s-a grăbit să se ducă la vînat şi a uitat oglinda sub aşternut.
Oglinda avea un bumb, pe care, dacă puneai mîna, veneau îndată doisprezece oameni. Dînd de oglindă, nevasta lui Ionel a pus mîna din greşeală pe bumb şi au venit îndată cei doisprezece oameni. Cum au venit, au şi întrebat-o:
— Ce vrei, stăpîno!
Nevasta s-a speriat şi a zis, că nu vrea nimica. N-a dovedit ea bine să spună cuvintele acestea şi curtea s-a prefăcut în scrum, iar puşca, sabia şi calul lui Ionel au dispărut, ca pe o gură de
lup.
în vremea asta Ionel dormea în pădure. Cînd s-a trezit, a văzut că a rămas fără de nimic. Sta lîngă dînsul numai motănaşul. Şi-a adus el aminte de oglindă, a început s-o caute în buzunar, şi, văzînd, că a rămas şi fără oglindă, a început a se văicăra:
— Vai de mine, ce să mă fac eu făr-de oglindă! Atunci motănaşul îi spune:
— Oglinda ai uitat-o acasă sub aşternut şi au găsit-o soacra ta şi nevasta. Nevastă-ta a pus mîna pe bumb, au venit cei 12 oameni, au întrebat-o ce vrea, iar ea zicînd, că nu vrea nimica, s-a făcut scrum din curte şi din toată averea ta. Fata şi cu mă-sa au fugit la zmău şi au luat cu dînsele oglinda. Dar tu nu te mîhni, că le-om găsi noi. Sui pe mine şi hai să mergem.
Au ajuns ei la curtea zmăului şi motănaşul l-a pus la cale pe Ionel să se tocmească argat la făcut mîncare zmeilor. A mers Ionel drept la zmău, şi-a spus rugămintea, cum îl povăţuise motănaşul, şi zmăul s-a învoit să-l primească.
Zmeii vînau toată ziua, iar seara aduceau vînatul acasă şi-l dădeau lui Ionel, să gătească de mîncare. într-o zi, după ce Ionel i-a hrănit pe toţi, fata i-a zis mamă-săi:
— Mamă, argatul, care face mîncare, îi bărbatul meu. Oare n-a venit el după oglindă?
Dar mă-sa o liniştea:
— Lasă, fata mea, că disară vor veni zmeii şi le-om spune să-l omoare.
în mijlocul ogrăzii zmeilor erâ o groapă plină cu fel de fel de jivini. Cum numai au venit zmeii seara de la vînat, mama fetei s-a dus într-o răsuflare la dînşii şi le-a spus toată taina despre Ionel. Zmeii l-au poftit atunci pe Ionel să meargă să se primble prin ogradă şi să vadă ce bogăţii mai au ei.
Ionel s-a pornit cu dînşii şi a luat şi motănaşul cu sine. L-au dus zmeii cu muzică pîn-la groapa cu jivini, au ridicat capacul şi i-au poruncit să se uite înăuntru. A dat numai el să se uite, iar zmeii i-au şi făcut o blean-dă şi a căzut Ionel cu tot cu motănaş în groapă. Cînd s-a trezit Ionel la fundul gropii, jivinile, fiind flămînde, au sărit la dînsul să-l mănînce, dar motănaşul a început să le zgîrie şi să le gîtuie. Văzînd jivinile străşnicia motănaşului, au fugit toate speriate prin borti şi s-au pus la pîndă. Dar un şoarece şi o broască din gura unei borti l-au întrebat pe Ionel, ce să-i dea, ca să nu le mănînce motănaşul. Ionel le-a spus, să-i aducă oglinda de la zmei şi le-a da de mîncare toată viaţa. Atunci şoarecele l-a mai rugat pe Ionel să le dee şi un şarpe să meargă cu dînşii. Ionel a chemat îndată un şarpe şi i-a poruncit, să aducă oglinda împreună cu broasca şi cu şoarecele.
Au ieşit jivinile din groapă şi s-au pornit cale lungă, ca să ajungă pîn-la zmei. Afară amurgea. Nevasta lui Ionel cu mamă-sa se mai porăiau prin casă şi se găteau să se culce.
Jivinile au intrat repede în casă şi s-au împrăştiat care încotro: şarpele s-a ascuns sub pat, broasca a sărit pe pat, dar şoarecele s-a căţărat pe o poliţă, unde erâ oglinda şi pîinea, şi a început să roadă la pîine. Auzind, cum roade şoarecele la pîine, fata i-a spus mamă-săi să-l caute şi să-l alunge din casă, dar mamă-sa i-a făcut sămn să mai îngăduie oleacă, pîn-ce a mîntui de aşternut patul. Săturîndu-se de pîine, şoarecele a dat din coadă, oglinda a căzut de pe poliţă pe pat. Atunci şarpele îndată a sărit la femei şi le-a învălătucit picioarele cu aşa putere, că ele nici nu se puteau mişca din loc. în vremea asta broasca a luat oglinda, a ţîşnit prin crăpătura uşii afară şi-l aştepta pe şoarece, că singură n-o putea duce.
A mai aşteptat oleacă, hop că iese şi şoarecele, au luat repede oglinda şi i-au dus-o lui Ionel. Ionel, cum a luat oglinda, a pus mîna pe bumb. îndată au venit cei doisprezece oameni şi l-au întrebat:
— Ce vrei, stăpîne?
-
Vreau să daţi jivinilor din groapă atîta mîncare, ca să le ajungă pe toată viaţa, iar eu vreau să es de-aici tot aşâ, cum am întrat — adică cu muzică, — le-a spus Ionel.