Author Archives: folclor.net

BUSUIOC FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSINZEANA-SORA SOARELUI

A fost odată ca niciodată, un om şi o femeie şi aveau o fată, ca un revărsat de zori de frumoasă, harnică de n-o afla locul, şi zburdalnică ca o adiere de vînt. Cine se întîmpla de-i vedea lucrul mîi-nilor, focul ochilor, rumeneala obrajilor, şi le scria pe inimă pentru toată viaţa, iar celor de însurat prinsese a le ţîcîi ini­ma după dînsa.
Într-o bună zi a luat ea două cofe şi s-a dus la fîntînă să aducă apă. împluse cofele, îi veni ei să stea aşa oleacă pe colacul fîntînii.
Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărci­nată.
Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.
De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.
— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.
Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.
Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.
Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.
lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.
Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.
A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.
Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a por­nit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.
Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, tros­nind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,
Avînd pe cap – piele de ţap,
Pe trup – piele de lup,
Le mîini – piele de clini,
Pe faţă – piele de raţă,
In picioare – opinci de arici,
Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.
Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:
— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se ros­togolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!
Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu muce­gai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.
La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:
—   De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.
S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.
  • lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
  • Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.
Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.
Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.
însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.
Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.
Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fu­sese zmăul.
Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.
—   Să te încerci din luptă.
  • Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
  • Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.
Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.
Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:
—  Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.
Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.
Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:
  • Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi de­parte de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
  • Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busu­ioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.
—   Bună seara la stăpîni şi la casă!
  • Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luce­ferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
  • Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
  • Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşter­nut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.
La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:
—   N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?
  • De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.
Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzea­na la frate-său şi a prins a-l întreba:
—   Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?
  • Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.
Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.
  • Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
  • Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.
Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.
în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.
Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.
După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:
—   Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.
—   Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.
Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:
—   Of, valeu, valeu!
Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:
  • Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
  • Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţu­roaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
  • Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
  • Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.
—   Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.
Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.
—   Bucuroşi de oaspeţi?
—   Bucuroşi, cu dragă inimă.
Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.
  • Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
  • De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi în­treba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.
A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se raze­le de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.
Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:
  • Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
  • Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.
—   Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?
—   Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de
amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.
Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.
Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.
Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.
De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala por­cilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,
pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.
Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.
Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroa­să, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.
S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:
—   Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.
Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bu­cată şi cînd se rumeni bine i-o dete.
—   Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.
Pe urmă a prins a geme şi a se văita:
  • Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
  • Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.
Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.
—   Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?
—   De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi
strînsese şi el picioarele de pe drumuri.
  • Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
  • Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.
A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutre­murat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas
Mările ocolind, Hotarele numărînd.
Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi fru­museţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.
Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.
Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.
Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi ve­nise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:
—   Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!
Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.
—   la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.
Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.
—   Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.
—   Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?
Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.
A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.
Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:
—   Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!
Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.
Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:
—   Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.
Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.
Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.
A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.
—  He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemă­narea lui de mai înainte.
Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie în­cheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.
Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:
—  Of, că mult am mai dormit.
—  E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.
Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind lap­tele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.
Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.
Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?
Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.
Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.
Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.
Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.
în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.
După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme. 

PLUGARUL ȘI ȘARPELE

Într-o seară geroasă de iarnă, un plugar, mergând spre casă, găsi în zăpadă un şarpe încremenit de frig. I se făcu milă de el, îl ridică şi-1 puse în sân. Dar nu trecu mult şi jivina, încălzită la sânul omului, îşi reveni şi-1 muşcă de moarte pe binefăcătorul ei. „Vai mie! strigă plugarul, dându-şi ultima suflare. îmi merit soarta, fiindcă mi s-a făcut milă de un ticălos!"
 
MORALA: NlCI CEA MAI MARE BUNĂTATE NU-L VA SCHIMBA PE UN NERECUNOSCĂTOR.
 

PISICA ȘI ȘOARECII

Odată o casă anume se împânzi de şoareci. într-o zi pisica dădu peste casa cu pricina şi începu să vâneze şoricimea de la mic la mare. în fiecare zi nimicea tot mai mulţi şi mai mulţi, aşa că şoarecii îşi puseră gând să nu mai iasă deloc din găurile lor. Pisica era necăjită – nu mai erau şoareci de prins şi adesea rămâ­nea flămândă. Se gândi cât se gândi şi, în sfârşit, puse la cale un vicleşug.
Urcă până în dreptul unei agăţători de lemn şi, stând acolo atârnată, făcea pe moarta. Curioşi, şoarecii ieşiră din vizuinile lor şi atunci pisica cea isteaţă sări peste ei şi ucise o mulţime. Mulţumită de izbânda ei, şireata hotărî să mai pună la cale o păcăleală.
 
A doua zi se tăvăli prin făină până se făcu albă, urcă pe nişte saci şi rămase nemişcată pe ei, prefăcându-se că este şi ea un sac din grămadă. Şoarecii ieşiră din nou din găurile lor, dar unul din ei, mai bătrân şi mai înţelept, recunoscu pisica şi-i opri pe ceilalţi. Apoi îi zise viclenei: „Dragă doamnă, chiar de te-ai preface în făină curată, tot nu ne-am apropia de tine!"
 
morala: tot păţitu-i priceput.

LUPUL ȘI MIELUL

Un lup trecea odată pe lângă un râu când văzu pe mal un miel care-şi potolea setea. Găsi că n-ar fi rău să se înfrupte din-tr-o carne fragedă şi porni spre miel, lingându-se pe bot. „Cum îndrăzneşti să bei din apa mea?" strigă lupul, căutându-i mielului pricină.
Surprins, mielul îi răspunse: „Nu cred că dacă beau din râu, apa se va împuţina".
Mirat de atâta curaj, lupul se răsti din nou: „Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti în felul ăsta? Ai uitat ce lecţie i-am dat lui taică-tău când a vorbit aşa cu mine?"
„Am abia sase luni si n-am cum să stiu ce lecţie i-ai dat lui taică-meu", răspunse mielul, nevinovat.
„Ce neruşinare! strigă lupul. N-ai nici dram de respect. Dar dacă soarta a făcut să ne întâlnim, am să-ţi dau şi ţie o lecţie dintr-alea binecuvântate."
Spunând aceasta, lupul sări asupra sărmanului miel şi-l făcu bucăţi.

 

morala: Nevinovăţia nu te apără de cruzimea unui tiran.

GREIERUL ȘI FURNICA

Într-o frumoasă zi de vară, greierul cânta şi se veselea în câmpie, când trecu pe lângă el o furnică, ce căra de zor un bob de grâu. Bobul era mare şi furnica se opintea din greu să-1 mişte din loc.
Greierul o opri şi o întrebă: „De ce nu vii şi tu să-mi ţii tovă­răşie, în loc să te speteşti atâta?"
„Trebuie să-mi adun provizii pentru iarnă, îi zise furnica, şi te-aş sfătui şi pe tine să faci la fel."
„Ei, aş! De ce mi-aş face griji? E plină pajiştea cu de-ale gu­rii!" îi răspunse greierul, mirat. Furnica îl ascultă, apoi îşi văzu văzu cuminte de drum
Dar când veni iarna, greierul nu mai găsea de mâncare nică­ieri si era lihnit de foame. Si cum rătăcea el asa în căutare de hrană, văzu furnicile care se ospătau cu plăcere din grăunţele şi boa­bele   pe care le adu­naseră de cu vară, muncind din greu.
 
morala: trebuie să te pregăteşti din timp pentru zile grele.
 
 

TAURUL ȘI ȚAPUL

Un taur, gonit de leu, se adăposti într-o peşteră, unde se afla un ţap. Lovit şi împuns cu coarnele de către ţap, el zise: „Rabd loviturile tale nu pentru că mă tem de tine, ci de leul care mă pândeşte afară! Las' să se îndepărteze monstrul şi atunci am să-ţi arăt eu puterea mea!"

 

morala: nu trebuie să profităm de necazurile altora.
 

VULTURUL ȘI VULPEA

Un vultur şi o vulpe, legând prietenie, au hotărât să trăiască alături. Astfel, vulturul şi-a făcut cuib în vârful unui copac, unde a scos pui, iar vulpea şi-a săpat o vizuină în tufişul de alături şi acolo a făcut pui. într-o zi, vulturul, neizbutind să găsească ceva de mâncare pentru puii săi, de cum zări puii de vulpe rămaşi sin­guri, se năpusti asupra tufişului şi, răpind odraslele din vizuină, se ospăta împreună cu puii săi. La întoarcere, vulpea înţelese ce s-a întâmplat şi-şi plânse amarnic puii, însă n-avea cum sase răzbune. Dar soarta s-a răzbunat în locul ei. Intr-o zi, vulturul, văzând nişte ţărani jertfind o capră pe ogor, se repezi din văzduh asu­pra altarului, înşfacă o bucată de carne, cu tot cu un cărbune încins, şi veni cu ea la cuib. Dar o rafală puternică de vânt îi aprinse cuibul şi puii de vultur, cuprinşi de văpaie, căzură pe pământ. Atunci vulpea îi mancă fără zăbavă chiar sub privirile vulturului.
morala: ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.

LEUL, COCOȘUL ȘI MĂGARUL

Într-o dimineaţă frumoasă, un măgar şi un cocoş se plimbau pe la marginea pădurii. Leul, care trăia într-un desiş din apropie­re, îi auzi vorbind când trecuseră pe lângă el. Ieşi din peştera lui, foarte mulţumit că mâncarea îi venise atât de aproape de casă, şi porni spre ei. Cocoşul îl văzu venind, îi ghici intenţiile şi începu să cânte cât putea de tare. Se spune că leul nu poate suferi cân-tatul cocoşului, de aceea o luă la fugă. Măgarul, care până atunci stătuse înlemnit de frică, deveni dintr-odată curajos. Era foarte uimit că un biet cocoş fusese în stare să sperie leul cel puternic şi, fără a se gândi prea mult, o porni în galop după leu şi începu să-1 hăituiască. Dar nu i-a fost dat măgarului prost să alerge mult, căci leul s-a oprit din fugă, s-a întors şi 1-a rupt în bucăţi.

 

morala: o prea mare încredere în forțele proprii ne poate pune în pericol

STAN POLOZAN NĂSCUT, CRESCUT DIN SPICUL GRÂULUI

A fost odată un om şi o femeie, au trăit o viaţă, dar copii nu aveau. într-o seară, femeia îi spune bărbatului:
— Du-te, omule, în lume, prin sate, pe la iarmaroace şi găseşte un copil să-l creştem. Dacă nu-l avem pe al nostru, om creşte şi străin, să ne fie de mîngîiere. A sinecat omul de dimineaţă pe răcoare, pe verdeaţă, a umblat douăsprezece sate, a fost la tîrguri, la iarmaroace, dar degeaba, nicăieri copii n-a aflat. întorcîndu-se înapoi acasă, a trecut printr-un lan de grîu şi a găsit un puişor de şarpe. Omul l-a luat şi a venit bucuros acasă că a găsit şi el ceva. Femeia stătea şi aştepta; văzîndu-l singur, de departe a început a ocărî:
—   E-e-e!, te-ai dus şi ai umblat degeaba.
—   Am adus un puişor de şarpe.
—   Tot bine. Unde l-ai găsit?
—   Într-un lan de grîu.
 
Femeia s-a bucurat, l-a sumuţat şi nume i-a pus Stan Polozan născut, crescut din spicul grîului. Apoi l-au luat ei, l-au pus într-un stuf, îl hrăneau cu lapte şi-l ţineau pe sobă. La un timp, aud într-o noapte trosc! s-a fărîmat stuful. A luat omul puiul de şarpe şi l-a pus într-un mosor. La un timp, aud că a plesnit şi mosorul. Omul şi femeia l-au pus într-un budăi, l-au hrănit ei cu lapte, l-au tot hrănit.
Şarpele a crescut şi a sfărîmat budăiul. L-au pus atunci într-o putină.
La un timp, s-a sfărîmat şi putina, se făcuse şarpele ca un sul de gros. L-au pus într-un poloboc, s-a sfărîmat şi polobocul. L-au pus într-un bordei şi l-au hrănit şapte ani.
La şapte ani, şarpele zice:
—   Tată şi mamă, a venit vremea să mă daţi la şcoală.
Cînd l-au auzit vorbind, s-au bucurat cum nu se bucuraseră toată viata lor.
Dar pe atunci şcoli erau puţine. Moşneagul a înjugat doi boi la car, a pus şarpele în fîn şi s-a pornit la drum să caute şcoală. A mers moşneagul vreme de trei zile şi a ajuns la un ceair verde. Pe ceairul cel de iarbă alerga o capră. Capra, cînd fugea, numai iezi făcea. Un lup se înnădise şi mînca toţi iezii pe rudă, pe sămînţă. După capră alerga un moşneag să apere iezii de lup, dar zadarnică îi era truda.
Cînd a văzut carul oprindu-se, moşneagul a lăsat capra şi a ieşit înainte:
—   Alelei, Stan Polozan, de nume ţi-am auzit, da' în ochi nu te-am văzut. Vino de pune lupul acesta pe fugă, că nu pot să cresc nici un ied de la capră.
Şarpele, cînd a auzit, a sărit, l-a încolătăcit pe lup şi, trîntindu-l de toate stîncile, de toate dealurile, l-a dus şi l-a dus tocmai la gura vîntului, la toarta pămîntului şi l-a aruncat, şi l-a speriat, de n-a mai dorit lupul iezi cîte zile a trăit. Apoi s-a întors la moşneag, care păştea capra, şi acesta, cînd l-a văzut, a zis:
—   Să fii sănătos, că mare bine mi-ai făcut. Lupul acesta m-ar fi mîncat şi pe mine, de nu-l ucideai. De amar de vreme, capra nu-şi putea creşte iezii, că lupul îi mînca pe toţi. Atîta mă alegeam şi eu de la capra aceasta, cît mai mîncam lapte.
S-au oprit ei la popas, au băut lapte şi, cînd au fost să plece, moşneagul a zis:
—   Fiindcă mi-ai făcut un bine, îţi fac şi eu ţie. O să te îndrept unde să duci băiatul la şcoală. Lepădaţi drumul şi mergeţi la deal, că o să daţi de o şcoală. Cînd ai să ajungi în deal, are să-ţi iasă înainte un dascăl. El ia pe un an trei sute de galbeni, tu să i-l laşi pe Stan Polozan, că acesta o să ţi-l înveţe fel de fel de solomonii. La un an, cînd te-i duce după băiat, să-ţi aduci aminte de mine.
Zicînd acestea, s-au despărţit. Moşneagul s-a pornit cu carul, a ajuns la şcoală, s-a întîlnit cu dascălul. Dascălul mai avea doi la învăţătură şi l-a luat şi pe Stan Polozan.
Acum moşneagul s-a întors acasă şi, la un an, a vîndut o pereche de boi cu trei sute de galbeni şi s-a dus să-l iee pe Stan Polozan.
Cînd a ajuns pe ceairul verde, a uitat de moşneagul care păştea capra. S-a dus la dascăl, iar dascălul, ştiind că vine moşneagul după băiat, i-a prefăcut pe cei trei şcolari în trei hulubi, toţi ca unul: o pană, un ochi, un picior.
—   Ai adus galbenii?
—   Am adus.
După ce i-a numărat, dascălul a zis:
—  Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul. Dacă l-îi cunoaşte, îl iei, dacă nu, mai dai trei sute de galbeni să-l mai învăţ un an.
S-a uitat moşneagul, s-a uitat, nu l-a putut cunoaşte şi s-a întors acasă. Acasă, baba plîngea, se văicăra că o să piardă copilul. Mai cresc ei o pereche de boi, îi vînd cu trei sute de galbeni şi, la un an, iar se duce moşneagul după băiat. Cînd a ajuns pe ceairul cel verde, iar a uitat de moşneagul cel cu capra, a trecut şi s-a dus înainte. Dascălul a ieşit şi l-a întrebat:
—   Ai adus galbenii?
—   Am adus.
A luat învăţătorul galbenii şi i-a zis:
—  Hai şi ţi-i cunoaşte băiatul.
Cînd s-a dus în şcoală, dascălul făcuse dintr-înşii trei ogari cu părul de aur, toţi totuna. S-a uitat moşneagul, s-a uitat şi de cunoscut nu l-a mai putut cunoaşte.
—  Rămîne pe al treilea an, a zis dascălul şi a făcut zapis cu legătură straşnică, să-l pricopsească în trei ani, şi dacă a veni şi a treia oară şi nu l-a cunoaşte, să rămînă Stan Polozan al dascălului.
Vine moşneagul acasă scîrbit, baba boceşte. La un an, a luat iar trei sute de galbeni şi s-a dus. Cînd a ajuns la ceairul cel verde, şi-a amintit de moşneagul care păştea capra.
  • E, de-ar fi moşneagul să-mi facă un bine. Cînd colo, vine moşneagul cu capra.
—   Ce este, om bun?
—   La grele patimi m-ai îndreptat.
—   Nu te scîrbi. Bine că ai uitat de mine. în trei ani Stan Polozan a învăţat atîtea cîte nici dascălul nu ştie. Acum, dascălul a făcut din cei trei ucenici trei cai, toţi totuna, să te opăcească, să nu-i poţi cunoaşte. Pe Stan Polozan l-a pus în mijloc. Cînd îi ajunge, o să te întrebe: „Ai
adus bani?" Tu să-i spui: „Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani?" Dă banii şi el o să zică: „Hai şi ţi-oi arăta băiatul". Tu să-i răspunzi: „Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur".
Moşneagul s-a dus, iar dascălul, cum l-a văzut, l-a întrebat:
—  Ai adus bani?
—  Am adus, am adus, ce, te temi că n-am bani? a răspuns moşneagul cu mîndrie.
—  Dă banii şi hai şi ţi-oi arăta băiatul.
—   Lasă, nu mi-l mai arăta, că l-oi cunoaşte eu şi singur. Moşneagul a mers drept la calul cel din mijloc şi a zis:
—   Dragă Stan Polozan, ţi-ajunge cît stai în căpăstru. Hai cu mine acasă.
Calul pe dată se făcu un flăcău şi moşneagul, cînd l-a văzut, mai să nu-l cunoască, că aşa se învîrtoşase la trup şi la minte.
—   Bogdaproste, tată, că m-ai cunoscut; să nu mă fi cunoscut, era să mă mîie pe sub nouri.
A plătit moşneagul banii, şi-a luat ziua bună şi a venit acasă. Mergînd pe drum, văd un boier cu trăsura cu patru cai.
  • Vezi, tătucule, boierul cela?
  • Văd.
  • Dă-mi drumul şi chiar acum o să-ţi fac cîştig un sac cu bani.
  • Ei aş! că de ucis oamenii nu-ţi mai dau voie să te apuci.
—   Eu o să mă prefac într-un ogar şi boierul o să vreie să mă cumpere. Tu să mă vinzi fără frică pe un sac de bani, că eu îs solomonit să fiu al tău şi nici un lanţ boieresc n-o să mă poată ţine, tot la tine o să vin. Tu n-ai să treci nici un deal şi o vale şi eu o să te ajung din urmă.
Moşneagul, cu un gînd crezînd, cu două nu, îi dă drumul lui Stan Polozan şi acesta sare din car, se face ogar şi dă cîteva tîrcoale în jur, păleşte un bulgăre, face dintr-însul un iepure şi colo, colo… îl prinde şi-l aduce moşneagului, apoi iar se porneşte, mai loveşte un bulgăre, face un iepure, îl mînă spre trăsura boierească şi în ochii boierului îl prinde. Aşa a prins ogarul vreo cinci iepuri şi i-a adus moşneagului în car. Boierul a văzut şi a venit la moşneag.
  • Moşule, nu vinzi ogarul acesta?
  • îl vînd.
  • Cît vrei pe dînsul?
  • Un sac de bani.
Boierul a dat un sac de bani, a luat ogarul şi tot atunci îl trimite după iepuri. Ogarul păleşte un bulgăre şi-i aduce un iepure, păleşte alt bulgăre şi-i mai aduce unul. Boierul nu mai putea de bucurie cînd vedea cît de bine ştie ogarul să prindă iepuri. A mai prins ogarul un iepure. Boierul i-a pus pe toţi în coşul trăsurii şi l-a trimis a patra oară. Ogarul s-a dus prin tufişuri, prin desişuri, a venit la moşneag, s-a suit în căruţă şi s-a făcut băiat. Aşteaptă boierul, aşteaptă, nu-i ogarul. Se porneşte prin cîmp, strigă, pace bună. Supărat, se îndreptă spre casă. Pe drum, îl întîlneşte pe moşneag:
—   N-ai văzut ogarul?
—   Nu.
Mînă boierul şi ajunge acasă. Cucoana, cum îl vede, îl întreabă:
—   Ce eşti aşa botos?
—   Am pierdut un sac cu bani. Am cumpărat un ogar, l-am trimis după iepuri şi nu s-a mai întors. M-am ales numai cu trei iepuri, lată-i!
Cînd s-a uitat cucoana cu boierul, da' acolo erau trei bulgări. Boierului îi venea să se strîngă de gît de necaz. Vine moşneagul acasă, baba l-a primit cu bucurie, cu casa deschisă, cu masa întinsă. Au trăit cît au trăit şi, într-o zi, Stan Polozan zice:
—   Tată, hai la tîrg, eu m-oi face un cal bun, tu să mă vinzi, dar căpăstrul să nu-l dai.
S-a dat Stan Polozan peste cap şi s-a făcut un cal voinic şi frumos, de care n-a văzut moşneagul de cînd s-a născut şi cît a vieţuit.
Se duce moşneagul cu calul la tîrg. Tot tîrgul se strînsese împrejurul calului şi cine, mă rog, eră să se încumete să cumpere aşa un cal, decît vreun boier, care nu-şi ţinea seama banilor, lată c-a şi venit unul dintre aceştia şi l-a întrebat pe moşneag:
—   Se vinde calul?
—   Se vinde.
—   Cît vrei?
 
—   Cine l-a acoperi cu bani, aceluia am să i-l dau. Bate palma boierul şi-l cumpără.
—   Da' să fim înţeleşi, îi zice moşneagul, căpăstrul nu ţi-l dau.
—   Cum aşâ să nu-mi dai căpăstrul? s-a mirat bogatul. Adălmăşarii s-au pus pe capul moşneagului şi i-au luat căpăstrul.
S-au dus ei să beie adălmaşul şi, cînd cinsteau, o fată a crîşmarului a ieşit din casă, şi calul, cînd a văzut-o, i-a zis:
—   Fată dragă, slăbeşte curelele frîului, că tare mă strîng.
Fata a slăbit curelele şi calul, scoţînd capul, s-a făcut un hulub şi a zburat. Boierul s-a uitat pe fereastră, a văzut hulubul şi pe loc s-a prefăcut în hultan şi s-a luat după hulub în sus. Hulubul a strîns aripile şi şi-a dat drumul în jos. Cînd a atins pămîntul, s-a făcut o holdă de grîu, iar boierul s-a făcut un secerător şi a prins a tăia cu secera şi a face snopi. Stan Polozan s-a făcut o pîine şi a intrat într-un cuptor fierbinte, gîndind că boierul a intra şi a arde, iar boierul s-a făcut un vătrăraş cu coada de fier şi a prins a trage pîinea s-o prindă.
Pîinea a căzut jos şi s-a făcut un pumn de mac, boierul s-a făcut un ciocîrlan şi se puse pe înghiţit macul fir cu fir. Stan Polozan se ascundea prin firele de mac şi odată s-a făcut mîţă şi, cît ai clipi din ochi, l-a prins în gheare pe ciocîrlan şi l-a crîmpoţit pe nemestecate, dar o pană de ciocîrlan a rămas şi din pana ceea s-a făcut un lup şi fuga după mîţă, s-o rupă în bucăţi. Mîţa s-a dus la fata crîşmarului, s-a prefăcut în inel şi fata l-a pus pe deget. Lupul s-a repezit s-o rupă, fata a ţipat, lumea a auzit şi a sărit din toate părţile cu furci, cu topoare, cu beţe şi a alungat lupul.
Acum fata a vrut să vadă inelul, l-a scos de pe deget, dar inelul s-a rostogolit şi, cînd s-a atins de pămînt, s-a făcut un flăcău tînăr, frumos şi, cum s-a văzut cu fata, s-au şi plăcut.
Merge fata la Stan Polozan acasă să se pună la cale de nuntă.
Cînd au trecut pragul uşii, Stan Polozan s-a făcut un şarpe groaznic.
Fata s-a speriat şi a strigat:
— Ieşi mai repede, Stan Polozan, din pielea aceasta de şarpe, că mă tem!
Şarpele s-a dat peste cap şi s-a făcut un tînăr frumos, iar pielea a aruncat-o afară şi din pielea ceea s-a făcut un palat de aur, care se învîrtea după soare. Acum ce a mai rămas? A fost nunta. O nuntă mîndră şi frumoasă, cu mese întinse, cu făclii aprinse.

PETREA VOINICUL ȘI SUGUR-MUGUR

De unde pînă unde, a fost odată o femeie, care avea un băieţel, într-o primăvară, s-a dus femeia cu băieţelul tocmai la Codrul Roşu după zbîrciogi, după nicoreţi şi ici găseşte unul, dincolo altul, şi, de bucuria ciupercilor, pierde mama băiatul. Dacă s-a rătăcit băiatul, prinde a plînge. Plînge o zi, plînge două, dă peste dînsul un moşneag:
—  Ce plîngi, măi băiete?
Iaca cum şi iaca ce, moşule,. – suspină băiatul (şi-i spune întîmplarea, cum a fost).
—  Cum te cheamă pe tine?
—  Petrea mă cheamă.
Îl ia moşneagul în braţe şi-l duce acasă.
  • Măi babă, ţi-am adus un băiat! la şi mulge capra cea roşie să-l hrănim.
  • Bine că l-ai adus, ne-a fi fecior şi a avea şi pe noi cine ne stăpîni la bătrîneţe, s-a bucurat baba şi îndată a muls capra, a fiert lapte şi cînd a băut băiatul lapte de la capra cea roşie, s-a făcut ca de douăzeci de ani.
—  Acum mă duc eu cu caprele, făcu băiatul.
—  Dragul tatei, caprele noastre pasc singure.
—  Totuna o să mă duc şi eu cu dînsele.
îşi face o bîtculiţă, fierbe un ulcior cu lapte de la capra cea roşie şi porneşte.
  • Dragul tatei, spune moşul, dacă te duci cu caprele, să nu te duci pe moşia lupului.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
Da' băiatul, dacă s-a pornit, a nimerit drept pe moşia lupului, unde era o cîmpie cu iarba de aramă, cu copacii de aramă. Cînd a trecut hotarul, a şi venit lupul cu o falcă în cer şi una în pămînt.
  • E-he, Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
  • Tu, lupule, dacă o să încerci să mănînci capra, o să-ţi jupoi ţie pielea.
Lupul, nici una, nici două, se repede la capră, iar Petrea îl apucă de un picior, îi jupoaie pielea şi-i dă drumul să fugă.
Seara, baba şi moşneagul îl aşteptau cu bucatele pe masă, cu vin roşu pe fereastră. Petrea a venit cu pielea lupului acasă, a intrat în tindă şi a aruncat-o pe grindă.
Baba a văzut şi i-a spus moşneagului.
—  Măi moşnege, băiatul nostru a adus pielea lupului.
  • Nu mai este ea pielea lupului, cred că a jupuiat vreun hazman şi i-a aruncat pielea pe grindă.
A doua zi, baba se scoală de dimineaţă şi trage pielea jos.
  • Ţi-am spus eu că băiatul a adus pielea lupului. El ne-a izbăvit de lup şi a cîştigat pădurea de aramă.
  • De-i aşa, o dată băiat avem noi, făcu moşneagul şi, cînd l-a pornit cu caprele, i-a dat de grijă:
—  Să te duci pes' tot locul, numai pe moşia ursului să nu te duci.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
A luat Petrea caprele şi a umblat pe toate cîmpiile, pe toate păşunile şi a ajuns la o pajişte de argint, unde iarba în vîrf mărgărint făcea şi nimeni n-o mai cosea. Cînd a trecut Petrea pe pajiştea ceea, numai ce vede că vine un urs cu o falcă în cer şi una în pămînt.
—  Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
—  Dacă o să îndrăzneşti s-o mănînci, eu o să te jupoi de viu. Ursul nici că s-a uitat la vorbele băiatului, s-a repezit asupra caprei.
Petrea l-a înşfăcat de un picior şi, cînd a tras, a jupuit pielea de pe urs şi i-a dat drumul viu.
Seara, a pus Petrea pielea pe băţ şi a venit acasă.
După ce a muls caprele, după ce a mîncat, a pus pielea ursului pe grindă şi s-a culcat.
Baba vede pielea şi-i spune moşneagului:
—  Moşnege, băiatul nostru a ucis şi ursul.
—  Aferim voinic, acesta n-o să se teamă nici de Muma-Pădurii.
A doua zi dimineaţă, cînd s-a pornit Petrea cu caprele la păşune, moşul i-a dat de grijă:
  • Să nu cumva să te duci la Codrii Vineţi, că acolo trăieşte Muma-Pădurii.
  • N-o să mă duc, tată, n-o să mă duc, a spus Petrea şi s-a pornit cu caprele pe locuri umblate, pe locuri neumblate, pînă a ajuns
la un hotar de împărăţie,
da' cuvîntul să ne ţie,
să vă spun povestea toată,
că am oaspeţi la poartă,
cu pui fripţi, cu plăcinte rotunde
şi c-un ulcior de vin pe nu ştiu unde… Tocmai acela eră hotarul împărăţiei la Muma-Pădurii. Petrea şi-a adus aminte de vorbele moşneagului şi s-a oprit.
—  la să-l ascult eu pe tata, să nu paţ vreo nevoie, se gîndi Petrea, şi drept se gîndi, căci cine a spune că-i mai bine cînd te aşteaptă răul decît binele, să nu-l crezi niciodată.
Cum stătea Petrea la hotar, numai ce vine o scorpie bătrînă uscată ca toaca – duşman împeliţat – şi cînd l-a văzut pe Petrea cu caprele tocmai la hotar, s-a făcut catran şi a zis în sinea ei:
Cine, naiba, te-a adus,
Ori grele păcate a mele,
Ori zile sfîrşite a tale,
Ori grele păcate a tăie,
Ori zile sfîrşite a mele, şi se gîndi atunci să-l trimită la dealul de sticlă nici numele să nu-i mai vină. Şi pe loc se prefăcu hîjul de babă bună la cuvînt şi-i vorbi lui Petrea aşa:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, da' de ar avea-o pe Ileana Cosîn-zeana şi mai bine i-ar şedea.
Cînd a vorbit aşa, parcă i-a mutat inima din loc lui Petrea. A doua zi, a venit el tot pe acolo. Scorpia de babă iar a ieşit la hotar şi, ca să-l facă să nu mai vină cu caprele, a zis:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, dar şi mai bine i-ar sta de ar avea-o pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floare-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede.
Petrea vine acasă şi vorbeşte către moşneag şi către babă:
—  Iaca, tată şi mamă, ce mi-a spus azi o femeie.
  • E-he, dragul meu, ce ţi-a spus, rău ţi-a priit. Aceea a fost Muma-Pădurii, ea vrea să te prăpădească. Unde ai să te duci tu s-o găseşti pe Ileana Cosînzeana? Stai şi te însoară, găsim noi o fată şi frumoasă, şi harnică.
A doua zi, Petrea nu s-a mai dus cu caprele la păşune, stătea scîrbit, posomorît şi, într-o bună dimineaţă, le zise moşneagului şi babei:
—  Mă duc măcar şi la capătul lumii, în fundul pămîntului s-o caut pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică.
A plîns moşneagul, a plîns baba, dar, pînă la urmă, i-au făcut pe voie. S-a pornit Petrea la drum şi a mers
multă lume-împărăţie, da'cuvîntul să ne ţie, că povestea e poveste, – înainte mult mai este. Mergînd aşa, a văzut o stîncă prăvălită, iar sub stîncă nimerise un şarpe şi se chinuia, şi se văicăra, de i-ai fi plîns de milă. Cum îl văzu pe drumeţ, şarpele vorbi în grai omenesc:
—  Ridică, om bun, stîncă de pe mine, ajută-mă să ies, că mare ţi-a fi binefacerea şi răsplata – pe măsură.
Drumeţul a săltat stîncă, şarpele a ieşit şi, cînd s-a uitat, a văzut scris în piatră: „Petre, dacă vei merge la împăratul Negru şi îl vei scoate pe Sugur-Mugur de la închisoare, el o să-ţi ajute s-o iei pe Ileana Cosînzeana de mireasă".
S-a pornit Petrea-voinicul înainte, a ajuns la curţile lui Negru-împărat, a bătut la poartă şi a întrebat:
—  Nu vă trebuiesc argaţi?
—  Ne trebuiesc, cum nu, tocmai am lipsă de slugi.
S-a împăcat el să argăţească şi a lucrat un an de zile numai cu o pîine, de a rămas veşca dintr-însul.
Cînd s-a împlinit anul, cum le fusese tocmeala, Petrea se duse la împărat să-şi ceară simbria.
— Şi ce vrei de la mine? l-a întrebat împăratul.
—  Să mi-l slobozi pe Sugur-Mugur de la închisoare, împăratul a poruncit să-l deie la proaşcă.
—  Pentru aceasta ai lucrat tu un an de zile? Pentru un făcător de rele şi un nelegiuit? Să munceşti încă un an de zile.
A mai muncit un an de zile şi iar a venit.
—   Ce să-ţi dau? l-a întrebat Negru-împărat.
—   Pe Sugur-Mugur.
—  Nici nu ştiu, îi viu ori nu, el are douăzeci de ani de cînd şede întemniţat cu un pahar de apă şi o felie de pîine. De atunci a crescut pădure pe dînsul.
—  Dacă n-a mai fi în viaţă, măcar locul i-oi vedea.
împăratul a dat poruncă să înjuge douăsprezece perechi de boi să aducă cheia de la temniţă. Petrea s-a mirat cînd a auzit de una ca aceasta şi a spus:
—  Lasă, împărate, că oi fi eu vrednic s-o aducşi singur.
Împăratul se băgă în toate răcorile.
S-a dus Petrea, a ridicat cheia, a descuiat singur închisoarea şi a strigat:
—   Sugur-Mugur, aici eşti? Sugur-Mugur, mai trăieşti?
Sugur-Mugur a răspuns:
—   Petre, Petre, mai sunt viu, da'numai sufletul îmi ţiu. De-o zi-două zăboveai, mort aicea mă găseai.
De mai zăboveai vr-o zi, eram bun de-a putrezi.
—  Ieşi, Sugur-Mugur, afară.
—  Nu pot.
Sugur-Mugur eră legat cu douăzeci şi cinci de lanţuri şi fiecare verigă avea cîte douăzeci şi cinci de puduri greutate. Petrea l-a dezlegat, l-a scos şi i-a spus:
—  Ştii că am muncit pentru tine?
—  Ştiu, dar mai bine făceai de nu munceai, că pe grele locuri trebuie să mă duc.
Cînd a ieşit Sugur-Mugur din închisoarea împăratului, era slab de tot, numai paingul dintr-însul. Bătrîneţile îi sărise în spate şi îl ramolise de istov.
Petrea atunci ce mi-a făcut? A întins o masă cu ialoviţe grase, cu buţi de vin. Sugur-Mugur a stat trei zile pe bere şi pe mîncare şi după trei zile a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, văile s-au răsturnat, apele s-au tulburat.
S-a aşezat Sugur-Mugur iar la masă şi a zis:
—  Petre, mai mîncăm trei zile şi trei nopţi, că mi-s slabe puterile. S-au aşezat ei iar la masă şi au mîncat boi fripţi, berbeci copţi, miei
traşi prin cîrlige şi au cinstit vin cu cofe de douăsprezece ocale.
La trei zile împlinite, Sugur-Mugur a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, munţi cărunţi s-au detunat, stîncile s-au cufundat.
Iar s-a aşezat Sugur-Mugur la masa cu bucate şi cu vin şi a spus:
—  încă n-am puterile care le-am avut odată. Să mai bem şi să mîncăm trei zile.
După ce au mai trecut trei zile, a ieşit Sugur-Mugur afară şi, cînd a chiuit a treia oară, pămîntul s-a cutremurat, luna în sînge s-a închegat, livezi verzi s-au încurcat, dealurile s-au făcut şes şi pădurea loc de mers.
—  Acum, Petre, hai să ne pregătim de drum, că mi s-au întremat puterile.
De-acoleâ au mers la un grajd de piatră în pămînt adînc săpat şi au scos doi cai slabi, că şi o boare de vînt i-ar fi dat jos.
—  Ce să ne facem cu caii aceştia aşâ de răi? a întrebat Petrea. Sugur-Mugur le-a dat cîte un ciubăr de jăratic, caii au mîncat şi,
cînd s-au scuturat, s-a hurducat pămîntul sub dînşii şi s-au făcut doi tretini de cai cu coame cănite, frîie zugrăvite, copite costovite, să zbori la cer cu ei. Un cal eră negru ca corbul şi Sugur-Mugur i-a spus Negru-Nebunul, iar altul roib şi i-a spus Roibu-Viteazul.
—  Acum te du la Rădoiţă-ţiganul, care bate bine cu ciocanul, şi spune-i să potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri potcoava. Pînă vei veni tu, eu o să mă culc să dorm.
Petrea s-a pornit cu caii la potcovar, iar Sugur-Mugur s-a culcat pe pămînt, s-a învelit cu cerul şi a dormit somn voinicesc. Petrea a luat caii de cap şi s-a dus la Rădoiţă-ţiganul.
—  Bună ziua!
—  Ce-i, măi băiete?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
S-au împăcat să-i potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri de fier potcoava. Fierarul s-a mirat:
—  Numai la unul Sugur-Mugur potcoveam eu în viaţa mea caii cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea i-a răspuns:
—  Tot pentru Sugur-Mugur îi potcoveşti.
—  Dacă-i aşâ, să mă laşi un an de zile.
A adus Rădoiţă-ţiganul fier curat şi strecurat şi a pus cîte douăzeci şi cinci de puduri de fier la fiecare potcoavă şi a bătut caiele groase, să ţie la piatră deasă.
După ce a potcovit caii, s-a dus la Sugur-Mugur, l-a trezit, au încălecat amîndoi – Petrea pe Roibu-Viteazul, Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul şi cînd s-au pornit, se hîţîiau paharele pe masă la Negru-împărat.
Au mers ei şi au mers cale lungă şi vreme multă şi au ajuns la un deal de piatră.
Pînă au trecut dealul cel de piatră au ros potcoavele toate. Sugur-Mugur l-a trimis cu caii la potcovar şi i-a spus să-i potcovească cu mama fierului şi cu mama oţelului.
Petrea s-a dus cu caii într-un codru la o fierărie.
—  Bună ziua, covali bun!
—  Mulţumesc dumitale, om călător. Ce-ai venit?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
—  Cît o să-mi ceri?
—  Trei pungi de galbeni potcoava.
—  Trei pungi de galbeni ţi-oi da şi acum să-ţi spun ce potcoave să-mi faci.
—  Voia matale.
  • Să-mi pui potcoavele din mama fierului şi din mama oţelului şi să aibă fiecare potcoavă douăzeci şi cinci de puduri.
  • E-he-he, să fi ştiut că aşa eşti, atîta cît mai băteam mîna în viaţa mea. Numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri. Mai viteaz şi mai voinic ca acela nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi, dacă-i mort, să putrezească, dacă-i viu, să vieţuiască.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, cînd a auzit, a înroşit fierul şi oţelul, l-a călit, l-a potrivit, a făcut potcoavele şi le-a bătut cîte douăzeci şi cinci de caiele să ţină la dealul de cremene.
După ce a potcovit caii, a venit Petrea la Sugur-Mugur, au încălecat şi au pornit mai departe la drum şi, într-un tîrziu, au ajuns la un deal de cremene. Acolo au dat bici cailor şi s-au dus ca vîntul.
Cînd loveau caii cu potcoavele, ardea cremenea nouăzeci de stînjeni în jos. După ce au trecut dealul de cremene, se rupsese potcoavele cailor toate şi copitele pe jumătate.
Sugur-Mugur l-a trimis iar cu caii la potcovar şi i-a spus să puie potcoave de diamant, şi fiecare potcoavă să aibă douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea a luat caii, a intrat într-o pădure, a găsit o fierărie şi tot aşa s-au lovit din preţ, i-a plătit cît a cerut şi fierarul, cînd a aflat ce potcoave voia să-i facă, s-a mirat:
—  E-he-he, numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci de puduri, dar tare de mult îi îngropat de Negru-împărat şi nu mai ştiu de e mort ori de e viu.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, dacă a auzit aşa, a luat ciocanul, a bătut în nicovală şi au venit covali mulţi ca frunza, iuţi ca spuza, s-au apucat toţi şi au potcovit caii, după cum a zis.
Şi iar au luat ei lungul drumului şi au mers şi au tot mers zi de vară pînă-n seară fără pic de năduşeală, unde însera, nu înziua, unde înziua, nu însera. Acum, cît o fi mers ei – un an, doi, trei ori poate mai mult, cine ştie, – destul de spus că după un drum lung şi mai lung au văzut în zare un palat, cum nu s-a mai aflat, arcuit cu curcubeie, ghintuit cu mii de stele, de lumina noaptea ca în amiaza zilei.
Era palatul Ilenei Cosînzenei.
Mai după aceea, cînd au ajuns la poalele dealului, ce au văzut, n-au crezut, se ridica o pară de foc de la pămînt pînă la cer.
Petrea a întrebat:
—  De ce arde focul acesta de la pămînt la cer?
Acesta nu-i foc, e părul preafrumoasei Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede şi părul ei îi lung din cap pînă în picioare şi puterea în păr îi este.
Au strîns ei caii de frîu, le-au dat cîte două rînduri de pinteni şi au prins a sui dealul de sticlă – cînd au ajuns la culme, rosese potcoavele pe jumătate. Mergînd tot aşâ, s-au pomenit drept în poarta palatului. Au descălecat amîndoi, Sugur-Mugur i-a dat sabia lui Petre şi i-a spus:
—  Du-te în palat. Acolo o să vezi douăsprezece odăi, să le descui pe toate, că o să găseşti un măr de aur, să-l iei, să-l pui în sîn; după aceea să te apropii de Ileana Cosînzeana, cînd a dormi. Să-i iei inelul de pe deget şi, dacă vei face-o şi aceasta, să apuci sabia, să-i tai jumătate de păr şi atunci o să meargă după tine. Hai, du-te şi ia seama, de nu mă-i asculta, aici ni se înfundă cărările.
După ce spusese aceste, Sugur-Mugur mai şopti cîteva cuvinte năzdrăvăneşti, suflă o dată asupra lui Petrea şi-l făcu nevăzut.
A intrat Petrea neştiut şi nevăzut în palat, a tras zăvorul la cele douăsprezece odăi, a luat mărul de aur şi l-a pus în sîn. Ileana Cosînzeana a simţit şi a strigat la străji:
—  Săriţi cu toţii, prindeţi hoţul şi aduceţi-mi mărul, că de nu, capul nu vă mai stă unde vă stă.
S-au pornit paznicii şi-au căutattoată curtea şi palatul de-a mărunţelul şi nici muscă n-au aflat. Cînd se liniştise totul şi Ileana Cosînzeana adormise strîns şi mai strîns, Petrea intră în odaia unde dormiâ fata, luă inelul de pe degetul ei şi-l îmbrăcă pe al său, iar al său îl puse la ea pe deget şi acum, uitîndu-se la deget pe inelul fetei văzu scris: „Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică".
S-a trezit Ileana Cosînzeana şi a ridicat paznicii în picioare.
—  Săriţi cu toţii, că mi-au schimbat inelul. Paznicii s-au pornit cu tot adinsul în toate părţile, răscoleau ascunzişurile, ungherele, dar degeaba. Petrea umbla prin curte şi prin palat în voia cea bună.
Ileana Cosînzeana a alungat straja şi s-a pus ea de pază. Stînd şi păzind, cade jumătate de păr. Petrea a dat deodată cu sabia şi a tăiat părul în jumătate.
Ileana Cosînzeana, dacă a văzut aşâ, a zis:
—  Cine eşti tu, de-mi faci neputinţa aceasta, ieşi să te văd, că de-i fi om, mi-i fi tată, de-i fi femeie, mi-i fi mamă, de-i fi fată, mi-i fi soră, iar de-i fi flăcău, mi-i fi soţ o viaţă întreagă.
Petrea, auzind vorbele ei, s-a dus la Sugur-Mugur, şi acela a suflat iar asupra lui, i-a şoptit nişte cuvinte năzdrăvăneşti şi l-a făcut la loc.
Iar s-a întors Petrea înapoi şi Ileana Cosînzeana, cînd l-a văzut, l-a cuprins şi l-a sărutat.
—  De azi înainte, să ştii că-mi eşti soţ o viaţă întreagă.
Şi ce a fost mai departe a fost o masă şi l-au poftit şi pe Sugur-Mugur şi după ce au ospătat, a alimiţat Ileana Cosînzeana asupra palatului şi l-a prefăcut în măr de aur, apoi au încălecat tustrei: Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul, Petre pe Roibul-Viteazul, iar Ileana Cosînzeana pe un cal alb ca omătul şi s-au pornit înapoi spre casă.
Toată ziua mergeau, iar noaptea se odihneau. Tinerii se culcau şi dormeau, Sugur-Mugur însă stătea şi-i păzea. Au mers ei un an, au mers doi, bătrînul somn nu avea, cît era noaptea de mare îi priveghea. Cînd mai rămăsese vreo trei săptămîni de mers, ca să ajungă, trimite Petrea scrisoare la moşneag şi la babă să caute staroste să vină înaintea lor să-i logodească.
Seara, au poposit sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul îi păzea. Pe la o bucată de noapte, Sugur-Mugur aude în copac trei păsări, vorbind în grai omenesc. Una zicea:
— Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi,
Să se scoale mult voioşi;
Doarmă somnul cel dulce,
De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
— Ce folos că sunt tineri şi frumoşi, dacă peste trei zile o să-i întîlnească starostele cu o ploscă cu vin otrăvit – cum vor cinsti, vor muri pe loc.
A treia păsărică a zis:
— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi.
Aşa. A mers scrisoarea pe unde a mqrs şi a nimerit la Muma-Pădurii, şi cum a aflat că vine Petrea acasă cu mireasa, a pregătit ea un staroste cu o ploscă cu vin otrăvit, să-l otrăvească, să nu ajungă acasă, căci ştia ea, dacă i-a ucis Petrea lupul şi ursul, zile bune n-o aşteaptă nici pe dînsa.
La două-trei zile le iese înainte un staroste legat cu două rînduri de şervete, jucînd cu plosca cu vin în mînă, să-i cinstească, să-i logodească.
Sugur-Mugur vorbi atunci:
— Petre, nu-i vreme de îngăduit şi de cinstit, da-i vremea de mers mai departe, dă plosca cea cu vin încoace şi hai să ţinem drumul înainte. Petrea i-a dat plosca cu vin, iar seara, cînd au poposit, Sugur-Mugur s-a făcut că scapă plosca jos şi, unde s-a vărsat vin, s-a făcut pămîntul spuză şi iarba tăciune.
Petrea, cînd a văzut aşa, a scos sabia şi i-a luat capul starostelui.
La două-trei zile, iar a trimis răvaş acasă la moşneag şi la babă, să-i trimită vornicei şi druşte să ajungă acasă cu alai.
Seara, au stat la popas tot sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul Sugur-Mugur a stat şi i-a păzit, un ochi n-a închis, cît a fost noaptea de mare. Pe la miezul nopţii, iar au venit trei păsări, s-au aşezat deasupra lor în copac şi bătrînul le-a auzit vorbind. Una a zis:
— Mîndri oameni şi frumoşi, Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
—  Ce folos că sunt tineri şi frumoşi. Dintr-una au scăpat şi în alta au să intre. Mîine o să-i întîlnească vornicei şi druşte cu flori şi în flori o să fie puşi colţi de lup şi măsele de urs şi, cum o să le puie în piept, o să moară.
Cea de a treia pasăre a spus şi ea la urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu. Răvaşul trimis a mers pînă unde a mers şi a nimerit la Muma-
Pădurii. Cînd a citit ea că ei sunt vii şi vin să facă nuntă, a chemat nişte lei-părîngăi, i-a gătit, i-a sulemenit, le-a dat flori pentru mire şi pentru mireasă, iar în flori a înfipt colţi de lup şi măsele de urs, cum le-or pune în piept, să moară pe loc.
A doua zi, s-au pornit la drum, au mers cît au mers şi le-au ieşit în cale druşte şi vornicei, chiuind ca la nuntă. Cînd au întins florile să le puie Petrea cu Ileana Cosînzeana în piept, Sugur-Mugur a spus:
—   Obiceiul cere ca floarea în piept s-o pună nunul cel mare cu nuna înainte de cununie. Daţi florile acestea să le ţin eu, pînă vor veni nunii cu nunta.
Sugur-Mugur a luat florile şi, cînd le-a azvîrlit, s-a ponorît pămîntul unde au căzut, şi au crescut dintr-însele numai spini şi ciulini.
Petrea a înţeles că nu-i lucru curat, a pus mîna pe sabie, s-a luat după vornicei şi, pe care cum îl ajungea, capu-i reteza şi la corbi îl juruia. Au fugit leii-părîngăii ogăreşte şi numai unul a scăpat cu un pic de suflet şi i-a spus Mumei-Pădurii ce au păţit.
Petrea, Ileana Cosînzeana şi Sugur-Mugur au mers tot înainte şi, apucîndu-i noaptea, au stat de au poposit sub un copac. Cum au poposit, pe tineri i-a prins somnul şi au adormit, iar Sugur-Mugur s-a aşezat la capul lor şi îi priveghea. La aprinsul zorilor, iar au venit trei păsărele şi au început să vorbească în grai omenesc.
Una a spus:
Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.
Cea de a două păsăruică îi apucă vorba din gură:
—  Ei şi ce dacă-s tineri şi frumoşi? Nu ştiu ei ce-i aşteaptă. La noapte, o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
A treia păsărică a spus ia urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă în creştetul capului.
Sugur-Mugur, auzind vorbele păsărilor, şi le-a scris pe inimă. Dimineaţa, s-au sculat toţi, au mers cît au mai mers şi s-au pomenit acasă.
—  Aoleu! zise baba şi moşneagul, cînd i-au văzut în prag.
—  Bine v-am găsit cu bucurie şi cu sănătate!
D-apoi ce ţi-i bun, că nu apucase a se aşeza la masă, că a şi înnoptat şi, fiindcă erau obosiţi de un drum aşa de lung, s-au culcat să doarmă. Toţi dormeau, iar Sugur-Mugur a scos sabia şi o ascuţea. Pe la miezul nopţii, s-a pornit o furtună cu foc, de nu mai ştiai: cerul vuieşte ori pămîntul clocoteşte. Venea Muma-Pădurii cu doisprezece zmei, din gură văpăi lăsînd şi din coadă tot plesnind. Sugur-Mugur a ieşit cu sabia goală şi i-a tăiat pe toţi zmeii, pe rudă, pe sămînţă.
La urmă, a venit Muma-Pădurii cu foc încălţată, cu foc încinsă, cu foc aprinsă şi a luat-o la tăiat şi pe dînsa. Cînd trăgea cu sabia, sabia se topea. Şi a tot tăiat-o şi sabia s-a topit, de a rămas numai cît o sîmcea de cuţit şi tot se ţinea Muma Pădurii. Cînd s-a topit sabia lui Sugur-Mugur şi a lovit-o cu mănunchiul, a căzut urgia şi s-a făcut un lac de păcură.
Aşa.
Dacă i-a văzut răpuşi pe toţi, Sugur-Mugur a azvîrlit mănunchiul săbiei şi l-a ajuns pe Petrea la mînă şi l-a ţincoşat. Petrea a sărit din somn şi a strigat.
—  Sugur-Mugur, ce faci, vrei să mă mîntui de zile?
—  Nu, măi Petre, ia uită-te cîte capete de zmău am tăiat eu.
—  Cît ai tăiat – ai tăiat, aceasta încă nu-i nimic. Eu de la închisoare te-am scos, eu la închisoare am să te pun pentru asta.
Dacă văzu şi văzu Sugur-Mugur, spuse în cele din urmă adevărul, căci eră curat la suflet ca iarba după ploaie.
—  Acuma, zice el, cheamă-i pe moşneag şi pe babă şi pe Ileana
Cosînzeana să le spun patima toată, fiindcă nu mă crezi că n-am vrut să te tai, şi cînd o să mîntui de spus, o să mor!
—  Măcar să mori, da' să spui!
S-au adunat toţi şi a început Sugur-Mugur să spună povestea de la început, cum veneau ei de la dealul de sticlă, cum au poposit, iar noaptea, cînd Petrea cu Ileana Cosînzeana dormeau, el a auzit trei păsări vorbind; una spunea că aceşti doi tineri n-au pereche de frumoşi ce sunt, alta a spus că o să trimită Muma-Pădurii un staroste cu vin otrăvit, ca să-i otrăvească, cea de a treia pasăre a cuvîntat: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi". Şi cînd a spus aşâ, s-a făcut Sugur-Mugur stană de piatră pînă mai sus de genunchi. După cîteva zile, într-o noapte, iar au vorbit cele trei păsări în grai omenesc. Una spunea că nu-i nimic mai frumos pe lume decît aceste două tinere mlădiţe, a doua i-a răspuns ce folos că-s tinere şi frumoase, dacă a doua zi erau să moară de la florile de mire şi mireasă, căci le făcuse Muma-Pădurii şi le înfipse colţi de lup şi măsele de urs. Cea de a treia pasăre a spus la urmă: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu". După ce a spus vorbele acestea, Sugur-Mugur s-a făcut stană de piatră pînă la brîu.
—  Cu o noapte înainte de a ajunge acasă, iar am auzit trei păsări vorbind, una spunea că Petrea şi Ileana Cosînzeana mai au de trăit o zi, că a doua noapte o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
Şi cînd a mîntuit de spus ce a auzit de la cea de a treia păsărică, s-a făcut stană de piatră pînă în creştetul capului.
Petrea şi Ileana Cosînzeana s-au pus pe plîns, moşneagul şi baba se ugilise, trei zile în şir au jelit, li se uscase ochii de plîns şi nimic n-au izbutit, stătea stana de piatră neclintită.
A treia noapte, se culcă şi visează toţi un vis. Moşneagul s-a sculat înainte şi a spus:
—  lată ce vis am visat eu! Dacă am tăia capra cea roşie şi am unge stana de piatră cu sînge, s-ar face Sugur-Mugur cum a fost înainte!
Ileana Cosînzeana şi Petrea au spus într-un glas:
—  Şi noi am visat aşâ vis! S-au sfătuit ei cu toţii:
—  Hai să tăiem capra cea roşie, căci capre vom mai creşte noi, dar pe Sugur-Mugur n-are cine-l învia.
Au tăiat capra cea roşie, carnea au dat-o în cuptor s-o prăjească, iar cu sîngele s-au dus şi au uns stana de piatră. Atunci s-a desfăcut piatra, parcă ar fi fost de cenuşă, şi a înviat Sugur-Mugur.
—  Greu somn am dormit eu, vorbi el.
—  Dormeai somn şi mai greu dacă nu tăiam capra cea roşie, i-a răspuns Petrea.
—  Nu-i drept, capra cea roşie îi vie, duceţi-vă şi vă uitaţi.
Cînd au luat gurarul de la cuptor, n-au văzut jăratic, dar o pajişte şi capra cea roşie păştea iarbă verde şi doi iezi zburdau lîngă dînsa.
S-au bucurat cu toţii, cum nu se bucuraseră niciodată în viaţa lor. Ileana Cosînzeana a luat mărul cel de aur şi cînd i-a dat drumul jos, s-a făcut un palat, de nu-i sta altul împotrivă în întreaga lume.
Petrea scoase şi el mărul cel de aur din sîn şi, cînd l-a aruncat, s-a făcut o grădină cu tot felul de copaci într-însa, frumoasă, cît nu se poate spune.
De aici încolo a fost nunta. Au poftit lume de pe lume. în jurul palatului au întins mese mari, cîntau lăutari şi s-a pornit mare veselie şi voie bună, şi jocuri, şi cheful cel mare.

VESTITUL DUMBRE-NEGRE Şl FRATELE LUI

A fost cîndva un împărat. Şi împăratul cela avea o fată fără seamăn de frumoasă. Cînd i s-au împlinit patrusprezece ani, tată-său a dat poruncă să fie închisă în beci. La doi ani de zile s-au strîns toţi oamenii la împărat şi-l întreabă: — împărate, ai avut o fiică, unde-i ea? împăratul le-a răspuns, că este.
  • Da' unde-i, de nu se vede?
  • Fata mea-i pedepsită.
  • Dar de ce ai pedepsit-o?
  • Fiindcă-i prea frumoasă şi mă tem să nu ne dea de ruşine. Atunci unul din oameni a zis:
— Vai de mine, dar nu se poate să pedepseşti omul aşa fără pricină, trebuie să-i daţi numaidecît slobozire, să iasă la lume, că tare am vrea s-o vedem şi noi.
Atunci împăratul a slobozit-o. Şi s-a înfăţăşat fata înaintea tătîne-său şi înaintea mulţimii. Cînd a văzut ea atîţia oameni, s-a ruşinat şi n-a putut scoate o vorbă.
Vrînd să-şi răscumpere vina, împăratul i-a dat voie să-şi aleagă pe cine i-a place de bărbat. Fata şi-a ales tovarăş de viaţă un argat. Văzînd una ca asta împaratul s-a înciudat și a poruncit să fie ţinută numai în cămară şi nimănui să nu i se dea voie să între la dînsa, decît numai unei babe, care îi ducea schimburi şi mîncare. Peste vre-o douâ-trei luni baba se duce la împărat şi-i spune:
Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre
Împăratul s-a rușinat și plin de mînie a zis:
» De mai aud că-ţi scapă gura asemenea cuvinte nesocotite, să ştii c-am să-ţi tai capul. Au mai trecut vre-o trei luni şi baba se duce iar la împărat.
— Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre. împăratul i-a răspuns babei ca şi întîia dată.
Atunci ea n-a mai spus nici un cuvînt. Şi a răbdat baba pîn-a născut fata. Dar fata a născut un băiat aşa de frumos, că de ce te uitai, de ce te-ai mai fi uitat. Baba s-a dus din nou la împărat şi i-a zis:
— Luminate împărate, fata măriei tale a născut un băiat.
Cînd a auzit împăratul una ca asta, îndată a luat într-o mînă sabia şi în alta buzduganul şi s-a dus la fiică-sa s-o omoare. întrînd în iatac şi văzînd un băiat aşa de frumos, i s-a făcut jale şi a lăsat fata să trăias­că. După asta a chemat tot sfatul, ca s-o judece. Fiecare se gîndea, ce pedeapsă să-i dea. Unul zicea, s-o taie în bucăţele, altul zicea s-o ducă într-o pădure şi s-o lase acolo pradă fiarelor, al treilea — să-i facă jude­cata pe loc, adică s-o omoare. în vremea asta la poarta palatului a venit un moşneag să ceară pomană. Auzind despre asta, împăratul a trimis slugile să-l înfăţăşeze înaintea sa. Şi dacă l-au adus, a vorbit împăratul:
— Toţi sînteţi învăţaţi, dar iată mă puneţi la cale să fac moarte copilu­lui meu. Deatîta am găsit cu cale să întreb şi de sfatul omului ăsta străin şi să fac, ce a zice el, că voi nu mă sfătuiţi de bine.
Şi împăratul a prins a-i spune moşneagului tot păsul din fir a păr.
— Luminate împărate, eu ţi-aş da un sfat, dacă m-ai asculta, — a spus cerşetorul.
— Moşule, spune ce ai de spus.
—- Luminate împărate, dă poruncă să desfunde un poloboc mare de vin şi să pună fata într-însul. în poloboc să-i puie: o pîine, o lumînare aprinsă, un cuţît şi un ulcior cu apă. După asta să se înfunde polobocul iar cum a fost, şi să i se dea drumul pe mare.
Atunci împăratul îl întreabă:
— Şi ce are să fie, dacă i-oi da drumul pe mare?
— De-a fi greşit fata cu cineva, polobocul s-a afunda, iar de nu, s-a ţine pe apă şi a pluti, pîn-a ieşi la mal.
împăratul i-a mulţumit pentru sfat şi i-a dat cuvînt, că aşa a face. Şi a poruncit împăratul de au desfundat un poloboc, au pus într-însul fata şi toate celea, l-au înfundat înapoi şi i-au dat drumul pe apă.
Și a plutit polobocul șaisprezece ani de zile. Într-o zi băiatul o întreabă ăe mama sa:
Mamă, da unde-i tata?
— Nu ştiu.
— Dar cum m-ai fâcut pe lume? Bunelul tău, văzînd câ-s prea frumoasă, m-a închis într-un beci. Cînd m-a scos de-acolo, mi-a dat voie să aleg pe cine mi-a place de bărbat. Eu l-am ales pe unul din argaţii noştri. El şi este tatăl-tău. Băiatul atunci o întreabă:
—  Dar de ce ne aflăm aici?
—  Drept pedeapsă, fătul meu.
  • Mamă, dar unde sîntem?
  • Sîntem pe apă.
—  Dar cîţi ani îs deatunci?
— Să tot fie şasesprezece.
Băiatul a cerut de la mă-sa cuţîtul să spargă polobocul la fund, ca să vadă, dacă malul îi aproape ori ba. Mă-sa zice:
  • Nu trebuie, că pe gaura ce-i face-o, a întră apă şi ne-om prăpădi.
  • Să n-ai teamă, că mi-oi tăia degetul cel mic şi voi face cep. Băiatul a luat cuţîtul, a spart fundul şi s-a uitat împrejur. Malul erâ
aproape. Dac-a văzut, că-i aşa, s-a apropiat cu capul într-un fund şi cu picioarele în alt fund şi a desfăcut polobocul. Apoi a sărit în apă, a luat-o pe mă-sa şi au ieşit la mal. După ce au ieşit la mal, băiatul a pus doajele de la poloboc în picioare şi a făcut o colibă.
Şi trăiau ei pe mal, băiatul prindea peşte şi-i ducea mă-sei.
La vre-o trei zile a venit la dînşii o bătrînică şi a zis:
  • Bună ziua, fată de împărat. Fata i-a mulţumit.
  • Da' mare băiat ai.
  • Mare, — i-a răspuns fata.
  • Da' cum îl cheamă?
  • N-are nume.
  • Dacă vreai, eu i-oi pune nume.
  • Fie, — a zis fata de-mpărat.
Şi bătrîna i-a pus nume Dumbre-Negre. După asta s-a dus şi i-a adus lui finu-său un cal şi o suliţă şi i-a vorbit aşa:
—   Fătul meu, a venit vremea să-ţi arăţi vitejia, că doar ştiu, că nu-i prinde peşte pîn-te-i trece de zile.
Şi i-a spus nănaşa-sa, că locul, unde se află Dumbre-Negre cu mamă-sa îi împărăţia celor douăzeci şi patru de zmei şi c-a fi vai ş-amar de-or simţi zmeii, că le-au călcat hotarul. Deatîta ar fi mai nimerit să plece, iar de nu, s-o lase pe mamâ-sa să meargă la dînsa acasă, iar el să se ducă  
să stîrpească neamul zmeesc. Și de-a birui, și-a lua mama, ș-or trăi din belșug.
Vâzînd Dumbre-Negre, câ n-are încotro, şi nefiind din acei slabi de înger, şi-a luat pe loc rămas bun, a dat pinteni calului şi pe aici i-a fost drumul. A mers el cît a mers şi a văzut nişte palate măreţe. Aestea erau
Cînd a ajuns el la curtea zmeilor, n-a văzut pe nimeni acolo. A aş­teptat el cît a aşteptat şi iată, câ-ndesarâ vin şi zmeii de la vînat. Acasă rămăsese numai unul, care le pregătea de mîncare, dar şi acesta era ascuns şi băiatul nu l-a văzut. Cînd zmeii s-au pus la masă, Dumbre-Negre a intrat în casă şi a zis:
— Bună seara, douăzeci şi patru de zmei. Mîncaţi ce-ţi mînca şi hai de ne-om lupta.
Zmeii l-au poftit la masă, dacă are de acasă.
După ce au mîncat de s-au săturat, zmeii au sărit la Dumbre-Negre.
Dumbre-Negre a strigat:
— Mie aşa nu-mi place. Staţi toţi în casă şi ieşiţi prin cahlă cîte unul.
Vreau pe rînd,
Că-s om de cuvînt,
Şi vreau să mă gîndesc
Şi cu toţi să mă întîlnesc.
Zmeii s-au învoit să iasă cîte unul. Care cum scotea capul, Dumbre-Negre i-l tăia cu sabia. Şi aşa i-a amăgit băiatul şi le-a tăiat la toţi capul. A rămas numai acel de pregătea mîncarea.
Dacă a văzut Dumbre-Negre, că cel din urmă zmâu nu s-arată, a strigat la dînsul să iasă. Dar zmăul a răspuns, că dacă l-a tăia, n-are să afle, unde-i binele de la curţile zmeilor. Atunci Dumbre-Negre a strigat din nou să iasă şi i-a zis, că nu i-a face nimic. Zmăul a ieşit şi Dumbre-Negre l-a pus să-i arate, ce bogăţii au zmeii în curţile lor. Şi l-a dus zmăul pe Dumbre-Negre în ogradă la o grămadă de piatră. Cînd a rîsîpit Dumbre-Negre grămada, a găsit mai mult de două sute de chei, care erau de la toate lăcăţile, cu care erau încuiate beciurile cu bogăţii. Cînd a descuiat zmăul beciurile, au găsit acolo multe şi mari grămezi de aur. Atunci Dumbre-Negre a luat cheile, a încuiat toate beciurile, iar pe zmău l-a încercuit cu trei cercuri.
După asta l-a pus într-o cămară, pe care a încuiat-o c-o lăcată cît puri-cele, şi cu o cheie cît piciorul de purice, ca să nu se priceapă nimeni, ce-i acolo. Pe urmă s-a dus Dumbre-Negre de-a luat-o pe mă-sa şi a dus-o la curţile zmeilor.
Ajuns aici i-a dat toate cheile şi i-a zis:
-— Na, măicuţă, păstrează-le şi te foloseşte, dar unde-i cea cît piciorul de purice şi lăcata cît puricele să nu îmbli, că-i treaba mea, ce-am încuiat
acolo.
Dumbre-Negre a plecat la vînat, iar mă-sa a rămas acasaă
Abia de-a plecat, câ mă-sa a şi luat cheia cea cTt piciorul de purice şi a dat să descuie cămara, unde erâ închis zmâul. Auzind, câ cineva îmbla la lăcată, zmâul a strigat:
—   De-i fi parte femeiască, mi-i fi soră pîn-la moarte, Iar de-i fi parte bărbătească, mi-i fi frate pîn-la moarte, şi dacă-i fi bun să-mi dăruieşti o cană de vin şi o bucată de pîine, eu ţi-oi dărui o viaţă şi cu a ta vei avea două.
Ea i-a dat o cană de vin şi o bucată de pîine. Şi dacă a mîntuit de mîn-cat pîinea şi de băut vinul a şi plesnit unul din cercurile, cu care erâ strîns zmăul. Mai rămăsese două. Şi a prins zmăul a se ruga să-i mai aducă o cană de vin şi o bucată de pîine, zicînd, că de i-a da cele cerute, i-a dărui încă o viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre s-a lăsat înduplecată. După ce zmăul a băut şi a mîncat, a plesnit şi cel de-al doilea cerc. După asta zmăul a rugat să-i mai aducă o bucată de pîine şi o cană de vin, dar el i-a dărui şi a treia viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre i-a adus. Cum a mîntuit de mîncat şi băut, îndată a plesnit şi cel de-al treilea cerc. Şi zmăul, cum s-a văzut slobod, a luat-o în braţe, a sărutat-o pe faţă şi i-a dat lungire de viaţă. Ea, dacă a văzut, că-i aşâ de bine mulţumită, a zis:
—   Zmăule, zmăule, ce să fac, ca să-l prăpădesc pe feciorul meu şi să trăiesc cu tine.
Zmăul i-a răspuns:
—   Tu fă-te bolnavă şi cînd a veni el şi te-a întreba, ce-i cu tine, tu să-i spui, că eşti bolnavă şi vreai lapte de lupoaică.
Cînd a venit feciorul şi a întrebat-o ce-i cu dînsa, ea i-a răspuns întoc­mai, cum o învăţase zmăul. Atunci Dumbre-Negre i-a spus:
—   Numai de ţi-ar fi de leac, mamă, că de adus ţi-oi aduce.
Şi zicînd acestea, s-a şi pornit la drum. A îmbiat el cît a îmbiat şi iată că în zori de zi întîlneşte o haită de lupi. între lupii ăştia erâ şi o lupoaică cu pui după dînsa.
Dumbre-Negre, cum a văzut-o, i-a zis:
—   Lupi şi lupoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa lupoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge, şi m-aş duce şi lupoaicei nimic nu i-aş face.
Lupoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—    Vin şi-i mulge, dacă zici, că nu mi-i pricinui nici un rău. Cînd băiatul mulgea, lupoaica i-a spus:
—   Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mâ-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său. Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de lup. După asta băiatul s-a dus la vînat.
 
Cum a plecat bâiatul, mă-sa l-a chemat pe zmău și i-a zis
Ce sâ fac amu, daca îmi vine feciorul? Spune-i șă-ţi aducă lapte de ursoaica și atunci te vei îndrepta
Cînd a întrebat-o Dumbre-Negre de nu i-i mai bine, ea i-a răspuns precum o învăţase zmâul.
Ce era să facă băiatul? S-a pornit din nou la drum. A îmbiat el toată noaptea şi în zori de zi a întîlnit nişte urşi. Printre dînşii era şi o ursoaică bâtrînâ cu vre-o cîţiva pui din urmă.
Băiatul, cum a văzut ursoaica, i-a zis:
—   Urşi şi ursoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa să mulg ursoaica un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi ursoaicei nimic nu i-aş face.
Ursoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—   Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.
Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de urs. După asta Dumbre-Negre s-a dus la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat iar pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă ca să scape de fecior.
Zmâul i-a răspuns:
—   Cînd ţi-a veni feciorul, spune-i, că ţi-i a mînca de lapte de leoaică, că leii îs mai grozavi decît urşii şi poate l-or mîntui de zile.
Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:
—    Tot ţi-i rău, mamă?
—    Tot, fătul meu. Dar am visat la amiază, că cineva mi-a dat un pahar de lapte de leoaică şi parcă mi-a trecut puţîn durerea.
S-a pornit Dumbre-Negre la drum şi noaptea-ntreagă a îmbiat prin păduri pîn-a dat în zori de nişte lei şi o leoaică cu pui mititei după dînsa. Cum a văzut leoaica, băiatul a prins a zice:
—   Lei şi leoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa leoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi leoaicei nimic nu i-aş face.
Leoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—   Vin de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar moar­tea ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! £ cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Bâiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.
Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de leoaică. După asta s-a dus iar la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat îndată pe zmău şi l-a întrebat ce să facă, ca sâ-şi piardă feciorul.
Atunci zmâul îi zice:
—   Dacă a veni, să-l trimeţi sâ aducă poamă de la via zmeilor, că acolo
i-i capătul.
Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:
—    Tot ţi-i rău, mamă?
Tot, fătul meu. Dar de mi-i duce strugure de poamă din via zmeilor mi-a fi mai bine.
Băiatul a oftat adînc și s-a dus la nănașa sa.
Cum a ajuns nănaşâ-sa a poruncit să-i dea drumul.
Sluga i-a deschis poarta, i-a luat calul şi l-a dat în grajd. Dar puilor de fiară, care erau cu Dumbre-Negre, le-a dat mîncare şi le-a zis să stea afară. Apoi l-a chemat pe finul său în casă şi l-a pus la masă. După ce l-a cinstit şi l-a ospătat, l-a poftit să se culce să se odihnească, iar dimi­neaţa, cînd s-a scula, vor vede ce să facă şi cum să dreagă.
Dac-au ajuns a doua zi, nânaşă-sa-i zice:
—   A trebui să iei calul meu, dar pe al tău să-i laşi la mine. îţi mai dău şi o căţeluşă cu trupul de fier şi cu dinţii de oţel. Cît a merge căţeua înainte, calul a merge după dînsa. Cînd căţeua s-a toloji şi calul a apuca trei guri de iarbă, să ştii că acolo-i via zmeilor.
Şi i-a mai spus nănaşâ-sa, că în vie nu poate întră nimeni, nici chiar pasărea.
—   Deaceea îţi dău doi desagi mititei şi o floare. Cînd îi mirosi-o, te vei preface într-un hulub alb şi-i zbura în vie. Te-i aşeza pe un butuc, la care frunzele vor fi mai late, ca nimeni să nu te-vadă. Tu să nu mănînci, dar să stai, să asculţi, că via îi năzdrăvană. în vie la tot butucul îs cîte doi zmei şi ei cum te-or simţi, vor striga: «Dumbre-Negre ne mănîncă poama».
Aşa s-a şi întîmplat. Cum au simţit zmeii, că este cineva în vie, au prins a blăstăma. Auzind vorbe de ocară, via s-a mîhnit, dar nimic n-a vorbit.
Dumbre-Negre a mîncat pîn-s-a săturat, şi-a împlut desagii, o desagă cu poamă neagră şi alta cu poamă albă, şi a zburat înapoi. De cum a lăsat via în urmă, s-a prefăcut iar în om şi s-a întors la nănaşă-sa. Cînd a ajuns la dînsa, ea i-a dat de băut, de mîncat şi iar l-a culcat.
Peste noapte nănaşă-sa i-a schimbat poama. Băiatul a luat poama* i-a dus-o mă-sei şi, după ce i-a dat-o, a plecat la vînat. Cum a plecat Dumbre-Negre la vînat, mă-sa iar l-a chemat pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă de data asta.
Şi zmăul îi răspunde:
—   Cînd a veni, sâ-i spui să-ţi aducă apă, de unde se bat munţii capete.
Cînd a venit feciorul, ea a luat şi i-a spus, precum o învăţase zmăul Băiatul a oftat şi s-a pornit iar la nănaşă-sa. Cum a ajuns la poartă
Calul a bătut cu copita do trei ori, şi sluga a ieşit de l-a dat drumul Bătrîna i-a poftit în casă, l-a put la masa, l-a cinstit, l-a hrănit şi l-a culcat, a doua zi dimineața, aflînd pentru ce a venit, nănaşă-sa i-a zis:
—   Bine, fătul meu, du-te de-i adă, dar calul sâ-l laşi la mine. Apoi nănaşă-sa i-a legat două şipuri de mîini şi i-a zis:
—        Dacă a bate vîntul în jos, să te ridici în sus şi, cum îi lua apă, să vii înapoi la mine.
S-a dus băiatul, a luat apă şi a venit la nănaşă-sa. Nănaşă-sa i-a schimbat apa, i-a pus apă din fîntînă şi l-a trimis s-o ducă mâ-sei de leac.
Şi iată i-a adus băiatul şi apă şi tot viu a rămas. Seara a venit zmăul, dar ea îl întreabă, ce să-i mai poruncească.
Zmăul a văzut, că băiatul a scăpat din toate viu, şi de-amu nu mai ştia, ce să născocească. Şi a zis zmăul:
—  Cum a veni băiatul acasă, să-i zici, că vreai sâ-i faci scâldâtoare şi cînd a fi în scăldătoare, eu voi veni singur şi l-oi tăia.
Mama lui Dumbre-Negre a făcut, cum a zis zmâul. îndată s-a sculat din pat şi s-a făcut sănătoasă. Cînd a venit băiatul, ea l-a întîlnit voioasa. Băiatul a văzut, că mă-sa s-a îndreptat şi s-a bucurat tare mult. Mă-sa a început a-i găti scăldătoare, aşâ cum a vorbit cu zmăul. Băiatul, văzînd, că mă-sa se porăie şi îmbla aşâ de repede, a întrebat:
—  Mamă, dar ce faci?
—  îţi gătesc scăldătoare în şepte oale şi o căldare, ca să te curăţ de toate răutăţile, de care te-ai atins.
După ce l-a pus în scăldătoare, mă-sa îl întreabă:
—    Dragul mamei, multă putere ai?
—    Dar de ce mă întrebi, mamă?
—  Te întreb deatîta, că mi-i de a mirare, cum de le faci tu pe toate. Tatăl tău, cînd erâ ca tine, îi legau degetele cu sîrmă şi el o rupea, la dă să vedem, dacă tu-i putea să rupi.
Mamă-sa i-a legat degetele cu sîrmă şi el a rupt-o, Apoi l-a mai legat odată, dar el o tot rupea. Dacă a văzut ea aşâ, l-a legat cu sîrma cea ca struna. Dumbre-Negre a crezut, că dacă sîrma îi subţire, mai repede a rupe-o. Dar cînd a tras, n-a putut-o rupe. Sîrma îi tăiase carnea şi cînd s-a văzut în sînge, a început a plînge.
Atunci mă-sa l-a chemat pe zmău.
Văzînd Dumbre-Negre, c-o să-l omoare, a zis:
—  înainte de moarte am o rugăminte. Tu, zmăule, leapădă sabia ta şi o ie pe a mea şi mă taie în bucăţi mici, ca de pus în ceaun. Bucăţile să le pui în desagi, iar desagii sâ-i pui pe cal să mă poarte mort, pe unde m-a purtat viu.
Zmăul aşâ a şi făcut. L-a tăiat, l-a pus în desagi, iar desagii i-a pus
pe cal.
Calul s-a dus drept la nânaşa-sa. Cînd a ajuns, a bâtut de trei ori cu copita-n poartă şi sluga l-a dat drumul în ogradă. Nănaşă-sa a luat desa­gii şi i-a dus în casa, iar pe cal l-a dat la grajd. Şi a început ea a se uita de ce-i carnea — de vita ori de om. Uitîndu-se, a găsit un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Dacă a văzut obrazul, şi-a chemat îndată toate surorile. Una alegea bucăţile de carne, alta le dregea, dar nănaşă-sa le aşeza şi le ungea cu apa, pe care a adus-o Dumbre-Negre, de unde se băteau munţii în capete. Bucăţile aşa de bine se lipeau una de alta, de parcă nici nu fosese tăiate. Au lucrat ele trei zile şi trei nopţi pîn-l-au văzut pe Dumbre-Negre închegat la loc. Cînd au mîntuit de aşezat bucăţile, au văzut, că lipsea un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Nănaşă-sa a chemat toate păsările cerului şi le-a întrebat, care din ele a găsit un obraz de om. Toate au răspuns într-un glas, că n-au găsit. Mai la urmă iată că vine un ciocîrlan şchiop. Bătrîna îl întreabă şi pe dînsul, dacă n-a găsit un obraz de om. Atunci ciocîrlanul îi zice:
—   De găsit am găsit, numai că-i tare departe de-aici. Bătrîna i-a poruncit să-l aducă.
Ciocîrlanul a răspuns:
—  Nu pot sâ-l aduc, că-s şchiop. Trimite pe altcineva să-l aducă.
Bătrîna l-a trimis pe un hultan. Dac-a adus hultanul obrazul cela pier­dut, bătrîna l-a pus la loc şi l-a făcut pe Dumbre-Negre iar om ca toţi oa­menii. După asta i-a dat un pahar de apă vie şi el a înviat. Dacă a înviat, nănaşă-sa îl întreabă:
—   Mai ai puterea, pe care ai avut-o? Dumbre-Negre îi răspunde:
—   Nu mai am puterea, pe care am avut-o, şi de m-ar bate un vînt, m-ar da jos.
Atunci nănaşă-sa i-a dat o desagă de poamă, pe care a adus-o el din via zmeilor.
Dumbre-Negre a mîncat-o toată. După ce a mîncat poama, s-a făcut aşâ de voinic, că putea să întoarcă pămîntul.
Nănaşă-sa i-a dat să miroase o floare albă şi Dumbre-Negre s-a pre­făcut într-un hulub alb, aşâ cum a fost, cînd s-a dus după poamă. Dacă s-a prefăcut Dumbre-Negre în hulub, nănaşă-sa i-a zis:
—   Amu zboară la mamă-ta, numai să nu te laşi să te prindă, că ea te-a cunoaşte, te-a tăia, te-a frige şi atunci nu mai fac om din tine.
Atunci Dumbre-Negre o întreabă:
  • Da' ce să fac?
  • Sâ te laşi sâ te prindă zmăul, că mamă-ta are un băiat, făcut cu dînsul. îl cheamă Vasilică Busuioc. Băiatul are să plîngă, să i te dea lui. Zmăul te-a da băiatului şi are sâ iasă din casă, dar tu te vei dar de-a-dura de trei ori şi te vei face om. Dacă te vei face om, îi lua sabia într-o mînă şi buzduganul în alta şi-i face, ce-i vrea cu zmăul.
Dumbre-Negre s-a dus în casa la măsa în chip de hulub, a făcut aşa cum i-a spus nănașa-sa. S-a prefăcut in om, a luat buzduganul într-o mănă și sabia în alta. Cînd l-au văzut zmăul cu mamă-sa, au înlemnit pe loc
Dumbre-Negre a zis:
-Cîine de zmău ce să-ți fac amu?
-Fă ce știi.
Atunci Dumbre-Negre l-a chemat la luptă. Şi s-au luptat ei zi de vară pfnâ-n seară, iar cînd erâ în amurg Dumbre-Negre a înfipt sabia în zmău şi l-a doborît. Apoi a luat opinci de fier şi cîrji de oţel, de i le-a dat mâ-sei şi a trimis-o să îmbie, pe unde a îmbiat el, câutîndu-i leacuri.
Dumbre-Negre a petrecut-o şi a spus:
—  Du-te şi să vii, cînd s-or roade opincile şi cîrjele.
După asta Dumbre-Negre şi-a luat fratele şi s-a pornit la nănaşă-sa. Dac-au ajuns acolo, nănaşă-sa a făcut din calul lui Dumbre-Negre doi cai, tar din cei trei pui de fiară, pe care i le-au dăruit dihăniile lui Dum­bre-Negre, cînd îi căta mă-sei leacuri, a făcut şase pui. Apoi le-a dat la fiecare cîte-un cal şi cîte trei pui de fiară şi i-a trimis în lume să se hră­nească.
Au mers două zile şi două nopţi şi iată c-au ajuns la o răscruce. Şi au hotărît fraţii să se despartă.
înainte de a ajunge fiecare la drumul său, Dumbre-Negre i-a zis lui Vasilicâ:
—  Na-ţi inelul şi băsmăluţa mea, iar tu dă-mi-o pe a ta. De-a fi băs-măluţa mea în sînge, să ştii, că-s mort, iar de-a fi a ta în sînge, voi şti, câ ai murit.
Au vorbit ce au mai vorbit, şi s-au despărţit. Şi mergînd Dumbre-Ne­gre cale lungă să-i ajungă a nimerit într-o împărăţie, în care nu erâ apă. Şi iată c-a dat el peste un bordei, în care trăia o babă. Dumbre-Negre a rugat-o să-i facă ceva de mîncare. Baba i-a răspuns, că n-are cu ce să-i facă, fiindcă n-are apă. Şi i-a zis bătrîna:
—  La noi este o fîntînă, dar nu putem lua apă, că într-însa se găseşte un balaur.
Atunci Dumbre-Negre i-a zis:
—  Du-te şi adă o căldare de apă. Dacă balaurul te-a întreba, cine te-a trimis, să-i spui, că Dumbre-Negre.
Baba a luat căldarea şi s-a dus la fîntînă. Balaurul cum a auzit, că bătrîna dă să scoată apă, a întrebat-o: — Ce cauţi, babo? —- M-a trimis Dumbre-Negre să-i aduc o căldare de apă.
—  Poţi să-ţi iei şi două căldări, da' de mine nu spune, că-s aici.
Baba a scos o căldare de apă şi a băut-o pe toată într-atît era, sărma­na, de-nsătată. După asta s-a apucat de-a cărat toată noaptea apă de la fîntînă, nespunînd la nimeni nimic.
A doua zi dimineaţă împăratul trebuia s-o ducă pe argata lui cea mai
Frumoasă balaurului, ca să-i dea apă pentru nunta feciorului său. A trimis un țigan să ducă fata.
. Ţiganul a dus argata şl a lăsat-o la fîntînă.
Dumbre-Negre, cînd a vâzut-o aşâ de frumoasă, s-a dus îndată la dînsa la fîntînă. După ce a întrebat-o cine-i, a rugat-o sâ-l cate In cap, ca el a adormi oleacă. Câtîndu-i în cap, fetei i s-a făcut jale şi a început a plînge. Cînd plîngea, a picat o lacrimă fierbinte pe faţa lui Dumbre-Ne­gre. El s-a trezit şi i-a zis:
—    De ce plîngi, cînd eu am venit să te scap de moarte? Balaurul a scos capetele şi a vorbit:
—    Dumbre-Negre, du-te de la fîntînă, să-mi mănînc jurămîntul. Atunci Dumbre-Negre i-a tăiat balaurului capetele. Apoi a ridicat o
piatră şi le-a pus sub dînsa. După asta şi-a luat rămas bun de la fată şi a plecat în drumul său.
Cînd a venit ţiganul la fîntînă să ia apă, a găsit fata vie. Ţiganul, cum a văzut-o, i-a spus:
—    Dacă nu-i merge după mine, te vei mîntui de zile. Fata de frică i-a răspuns:
—    Voi merge, numai nu mă da la moarte.
Ţiganul a luat o sapă şi a tăiat limbile balaurului şi le-a pus în buzunar ca dovadă, că a biruit balaurul şi a scăpat fata de la moarte. Cînd l-a vă­zut împăratul pe ţigan cu fata, i-a făgăduit, că i-a da-o de soţie.
Cînd a prins a cînta muzica la nuntă, Dumbre-Negre a trimăs puii de fiară să vadă, cum îi nunta ţiganului. Fata cum i-a văzut, i-a cunoscut, că-s ai lui Dumbre-Negre, care pe drept cuvînt o scăpase de moarte. Ea îndată i-a chemat în casă şi le-a legat năframă, ca la toţi nuntaşii. După asta fata a zis:
—  împărate, a cui sînt puii ăştia, acela m-a scăpat de moarte.
împăratul îndată a trimis puii după stăpînul lor, ca să vină pîn-la pala­tul împărătesc. Cînd a intrat Dumbre-Negre în curte, i-au venit înainte cu muzică şi l-au poftit în casă.
Ţiganul, cum sta pe douăsprezece căpătîie, aşâ de tare a prins să tremure, că toate pernele au sărit de sub dînsul. Văzînd, că ţiganul spu­ne minciuni, împăratul a poruncit să-l lege de cozile a doi cai neînvăţaţi, sâ-l pună pe doi saci de nuci şi să-i dea drumul. Şi dacă i-au dat drumul, unde cade nuca, cade şi bucăţica dintr-însul.
După asta a poruncit de i-a făcut lui Dumbre-Negre şi argatei o nuntă nemaipomenit de frumoasă.
După nuntă Dumbre-Negre a plecat la vînat. Şi iată, că a treia zi-nde-sară a rătăcit şi a rămas sâ mîie-n codru. A împuşcat o capră sălbatică şi a făcut focul, ca sâ coacă carnea. Cînd făcea focul, a venit la dînsul Muma Pădurii.
 
Dumbre-Negre i-a zis să se dea jos din copac. Aşâ şi a făcut. Dacă s-a dat jos din copac Muma Pă­durii, a început să frigă o broască. Dumbre-Negre i-a zis:
—  Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!
Atunci Muma Pădurii s-a mîniat, l-a luat şi l-a stîlcit pîn-l-a omorît.
Cum a murit Dumbre-Negre, la Vasilică Busuioc s-a împlut buzunarul cu sînge, şi el a înţeles, că fratele lui îi mort. Atunci Vasilică Busuioc a lepădat toate şi a plecat la împărăţia, unde erâ Dumbre-Negre. Calul lui erâ totuna cu al lui Dumbre-Negre, şi puii de fiară totuna. Ş-apoi atît de bine se asămăna cu fratele lui, încît soţia lui Dumbre-Negre a crezut, câ-i bărbatul ei.
Văzîndu-I întors, ea l-a întrebat:
—    Unde ai fost asară, de n-ai venit, că eu te-am aşteptat?
—    M-am rătăcit şi n-am putut să vin.
Ea a pus masa, au mîncat, dar femeia tot nu l-a cunoscut, că nu-i bărbatul ei. Seara, cînd să se culce, el îi zice:
—  Pune sabia între noi şi să-mi dăi pace, că eu îs ostenit.
El s-a culcat mîhnit şi a adormit. însă ea n-a răbdat, a întins mîna şi şi-a tăiat degetul în sabie. El s-a sculat, i-a legat mîna şi i-a spus să-i dea pace în astă seară. A doua zi dimineaţă s-a sculat şi a plecat în codru. A mers el cît a mers şi într-un tîrziu a dat de Dumbre-Negre, de calul lui şi de cei trei pui de fiare. Toţi erau morţi.
Şi a prins el a plînge şi a se jura, c-a să-l răzbune. Şi iată, că, obosit de atîta îmblătură, s-a pus să se odihnească şi să chibzuiască. A împuş­cat o ciută, a făcut un foc şi a început a frige carne. Cînd a înnoptat, iată că vine şi Muma Pădurii, se suie într-un copac şi iar începe a se jelui, că moare de frig şi de foame. Auzind una ca asta, Vasilică Busuioc îi zice:
—  Coboară, babă, din copac, de ce să mori de foame şi de frig, dacă focul şi carnea îs jos?
Muma Pădurii îi răspunde:
—  De coborît m-aş coborî, dar mă tem de cîinii şi de calul tău. ^ Apoi i-a zis să-i zmulgă din cap trei fire de păr şi să le pună pe cîini şi pe cal şi atunci, cică, s-a coborî. El a zmuls firele de păr, le-a pus pe foc, iar cu mîna goală s-a făcut a pune părul pe cîini şi pe cal, ca să se coboare
baba.
Ea s-a coborît, a luat o broască şi a pus-o să se coacă. Atunci Vasilică Busuioc i-a zis:
—  Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!
 
Muma Pădurii s-a repezit la dînsul, dar a simţit, că n-are puterea, pe care a avut-o. Atunci unde a prins a striga şi a se vâicăra, cît o ţinea
— Perişorii mei, nu mă lăsaţi!
Dar perişorii ei de-amu ardeau pe foc. Atunci Vasilicâ Busuioc a înhă-ţat-o şi mai strîns şi a pus-o în cracul unui copac. După asta a strigat la puii de fiară s-o sfîşie.
Cînd au prins puii de fiară a o rupe, ea a prins a striga sâ-i dea drumul, că i-a spune leacul lui Dumbre-Negre.
Atunci Vasilică Busuioc a strigat la fiare s-o lasă în pace, dar din cra­cul copacului n-a scos-a. Atunci Muma Pădurii i-a zis sâ se ducă la o fîntînă din vale, să aducă oleacă de apă, să-i dea lui Dumbre-Negre. Vasilică Busuioc s-a dus la fîntînă, la care l-a trimis Muma Pădurii, şi a băgat un băţ în apă. Băţul a ars, fiindcă apa eră otrăvită.
Muma Pădurii a crezut, că Vasilică Busuioc a gusta şi s-a otrăvi. Va­silică s-a mîniat şi mai tare şi a dat voie fiarelor să tragă dintr-însa cît vor avea cheful. Atunci Muma Pădurii l-a trimis la o altă fîntînă, dar şi acolo eră otrăvită apa. Dac-a văzut ea, că n-are încotro, l-a trimis la cea de a treia fîntînă. Şi cînd Vasilică Busuioc a băgat un băţ în fîntînă asta, l-a scos înflorit.
Atunci Vasilicâ a luat un şip de apă, a venit de i-a dat lui Dumbre-Negre să bee şi l-a înviat. După asta Vasilică Busuioc i-a înviat calul şi fiarele şi s-au pornit amîndoi acasă. Pe drum Vasilică Busuioc a început să-i spună lui Dumbre-Negre, că a dormit la dînsul acasă.
Auzind una ca asta, pe Dumbre-Negre l-a junghiet la inimă şi el a zis:
—   Dacă ai dormit la mine, apoi ia spune-mi, cine-i acela? — şi a arătat cu mîna înapoi.
Vasilică Busuioc a crezut, că are să vadă pe cineva, şi a întors capul. Cînd a întors Vasilică Busuioc capul, Dumbre-Negre i l-a tăiat cu sabia. Dacă i-a tăiat capul, Vasilică Busuioc a căzut din şe. Atunci calul a înge-nunchet şi a stat lîngă dînsul. Chiar şi puii de fiară s-au mîhnit.
Cînd a ajuns Dumbre-Negre acasă, femeia lui i-a ieşit înainte cu oca­ră, că i-a tăiat degetul, dar n-a mîngîiat-o. El s-a priceput şi i s-a făcut jale, că l-a ucis pe Vasilicâ Busuioc. Dumbre-Negre a dormit cum a dor­mit în seara ceea, dar a doua zi s-a sculat şi s-a pornit după frate-său. Sa dus Dumbre-Negre, l-a găsit, i-a pus capul pe loc şi l-a stropit cu apă vie. Capul s-a lipit aşâ, de parcă nici n-a fost tăiat. După ce l-a înviat, i-a cerut iertare şi s-au pornit spre casă. Cînd au ajuns acasă, femeia lui Dumbre-Negre îi întreabă:
—   Cine din voi îi Dumbre-Negre?
Ei au prins a rîde şi nimic n-au răspuns.
Și dacă s-au pornit fraţii a doua zi, nevasta lui Dumbre-Negre s-a dus la o babă şi a început a plînge, că nu-şi poate deosebi bărbatul de
fratele lui.
Baba îi răspunde:                                          
– Nu-ţi face inimă ră, fata mea, că te-oi învăţa eu cum sâ-l cunoşti. Să te duci la un cioban, sâ tai o oaie, să-i scoţi gitiţa şi s-o impli cu sînge. Apoi s-o legi la capete şi s-o pui la gît. Dacă-i lega-o la gît, să te acoperi cu tulpanul şi seara să ieşi înaintea lor. Cum vor veni să strigi, care-i Dumbre-Negre, şi dacă nu ţi-a răspunde, să tai gîtiţa de oaie şi să cazi jos. Dar cuţîtul să fie la tine în mînă. Bărbatul tău, dacă te-a vede c-ai căzut, are să se răpadă să vadă, ce-i cu tine, dar tu să-i tai degetul cel mic de la mîna stîngă şi cînd vor veni acasă, tu să te uiţi, cine a fi cu patru degete, acela este bărbatul tău. Ea aşâ a şi făcut.
După ce-o mai stat în ospeţe la frate-său, Vasilică Busuioc şi-a luat rămas bun şi a plecat în lume.'
Dumbre-Negre a rămas cu soţia sa, şi trăiesc şi azi, dacă îi mai tine pe undeva pămîntul.