Author Archives: folclor.net

LEGENDA SFÂNTULUI ARHANGHEL MIHAIL

Se spune din bătrâni că Mihail era un om simplu, căsătorit cu o preafrumoasă fată pe nume Stăncuţa. După nuntă, această fată a devenit o femeie foarte rea şi aprigă la mânie, o adevărată scorpie care sărea repede la ceartă şi îi facea zile fripte. În urma certurilor avute, chiar l-ar fi lăsat pe sărmanul om fără un ochi. Pentru chinurile îndurate de Mihail alături de femeia lui, Dumnezeu l-ar fi răsplătit, făcându-l sfânt.

Motivul pentru care se spune că moartea ar fi oarbă este chiar faptul că Mihail nu mai avea vederea întreagă.

 

 

O altă legendă spune că Sfântul Arhanghel Mihail ar avea o putere neasemuită asupra Soarelui şi Lunii iar atunci când necuratul cu diavolii săi le fură, el este singurul care le poate elibera. Puterea sa asupra lumii de sub pământ se întinde până la soţia lui Scaraoţchi, pe nume Mamarca. Aceasta ar încerca să aducă cel mai crâncen ger printre muritori, iar dacă nu ar fi Sfântul Arhanghel Mihail să îl mai domolească şi să îi dea drumul treptat pe pământ, tot ce este suflet ar sfârşi îngheţat pentru vecie.

Despre Sfantul Mihail se mai spune ca poarta cheile Raiului și este patronul țiganilor

În ziua de 8/21 noiembrie în care este sărbătorit acest sfânt se spune că este bine ca fiecare om să aprindă o lumânare, pentru că această lumânare ar fi lumina de veci pe lumea de dincolo, iar în sâmbăta de dinaintea acestei sărbători este bine să se facă pomană pentru cei adormiţi.

Vezi și tradiții de Sfântul Arhanghel Mihail și Gavriil…

LA BOTUL CALULUI

Se spune că pe vremuri, străbunii aveau obiceiul de a merge în ospeție la cei dragi de sărbătorile de iarnă. Și se deplasau unul la celălalt cu ajutorul căruței.

Stăpînul casei, cum și se cuvine unei gazde primitoare, servea oaspeții dragi cu bucate gustoase și vin de casă. Și cum este tradiția la moldoveni, la plecare, gospodarul casei mai turna cîte un pahar cu vin în ogradă, ca să fie drumul spre casă mai ușor. Însă pînă a turna vinul în pahar, ducea ulciorul la botul calului, care cu respirația sa fierbinte dezmorțea vinul din ulcior făcîndu-l numai bun de băut.

De aici și zicala: „Să mai bem cîte un pahar cu vin la botul calului.”

LEGENDA SFÂNTULUI DUMITRU

Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait in timpul imparatilor Diocletian (284-305) si Maximian (286-305). Din viata sa, inscrisa in Sinaxare, aflam ca a fost fiul prefectului din Tesalonic. Dupa moartea tatalui sau a fost  numit guvernator al Tesalonicului. Tinand seama de faptul ca Dimitrie nu a ascuns ca este crestin, a fost intemnitat. In vremea aceea, crestinii erau trimisi sa lupte cu gladiatorii. In aceste lupte, crestinii erau victime sigure. Potrivit traditiei, Nestor – un tanar crestin, cere binecuvantarea de la Sfantul Dimitrie sa-l omoare pe Lie, gladiatorul favorit al imparatului, pentru a pune capat luptelor sangeroase. Dimitrie il va insemna cu semnul sfintei cruci pe frunte si ii va spune: "Du-te si pe Lie il vei birui, iar pe Hristos Il vei marturisi". Prin rugaciunele Sfantului Dimitrie, Nestor reuseste sa-l strapunga cu lancea pe Lie. La finalul acestei lupte, imparatul Maximian porunceste ca lui Nestor sa i se taie capul, iar Dimitrie sa fie strapuns cu sulitele. Din trupul lui Dimitrie, nu a curs sange, ci mir tamaduitor de boli.

Creștinii au luat în noaptea următoare trupul Sfântului Mucenic și l-au îngropat, iar deasupra mormântului au zidit o bisericuță în care se săvârșeau multe minuni. În anul 402 a intrat în această bisericuță prefectul Iliricului, Leontie. În timp ce se ruga, s-a vindecat de o boală care îl chinuia de multă vreme. Pentru acest fapt, Leontie a mulțumit lui Dumnezeu și Sfântului Mucenic Dimitrie și a zidit o biserică mai mare și mai frumoasă în locul celei dintâi.

Când s-a săpat temelia pentru această construcție, au fost găsite moaștele Sfântului Dimitrie, care izvorau mir bine mirositor, în așa fel încât toată cetatea a fost umplută de mireasmă. De aceea, i se mai spune Sfântului Mucenic Dimitrie și Izvorâtorul de Mir.

Vezi și alte legende…

LEGENDA CHIȘINĂULUI

Colina_Mazarachi Chișinăul a fost, la început, o așezare de negustori evrei, armeni și moldoveni. Locuitorii vechilor moșii s-au strâns în dreptul căii poștei turcești care lega Hotinul de Constantinopol, formând o nouă vatră.

Ulterior, orașul s-a format în apropierea bisericii Mazarache, într-un loc denumit Piața Veche. „Într-un plan de cândva al Chișinăului, străzile de odinioară au apărut pe niște parcele înguste, toate orientate spre Bâc. Perimetrul acestei zone era cuprins între biserica Înălțării, Mazarache, biserica Haralambie și cea Armenească"

La Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în dreptul Cheșenăului lui Acbaș, la Fântâna unde este Seliștea Tătărească în dreptul Păduricii" – aceasta este prima menționare istorică a numelui actualei Capitale a Republicii Moldova. Apare pe 17 iulie 1436, într-un hrisov scris de Ilie și Ștefan, domnitorii de atunci ai Țării Moldovei.

Poporul povesteşte, din moşi-strămoşi, o întâmplare pitorească legată de Ştefan cel Mare şi Sfânt, care trecea adesea pe aici.

Ştefan Vodă avea un comandant de oşti, pe nume Hâncu. Odată îl chemă şi-l întrebă:

– Pe unde sunteţi voi cu războiul?

– Am ajuns, Măria Ta, la Chişla Nouă, a răspuns Hâncu. "Chişla" asta, pe limba turcească, înseamnă stână. Vasăzică, au ajuns la stâna cea nouă. Stâna veche se află în Lăpuşna.

– Mai avem, mai avem până la Nistru? va fi întrebat Ştefan cel Mare, ce-şi petrecuse noaptea la o curte boierească apropiată de mănăstirea Căpriana.

– Da, Măria Ta! Mai avem, mai avem până la Nistru!

Vezi și alte legende…

 

LEGENDA MOLDOVEI – DRAGOȘ VODĂ (ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI)

dragos-voda-si-bourul-legenda-intemeierii-moldoveiDragoş-Vodă era un voievod voinic din Maramureş. El era un bun vânător şi-i plăcea să străbată pădurile, ca să vâneze fiarele sălbatice.

Într-o zi se porni la vânătoare cu câțiva ostași. Pe drum dădu din întâmplare peste un bou sălbatic, numit de moldoveni zimbru şi tot gonindu-l, ajunse la cotitura unui rîu. Dragoș împreună cu vânătorii au întins arcurile şi o mulţime de săgeţi s-au înfipt în corpul lui. 

Când zimbrul, rănit cu săgeţi, se porni spre dânşii, Dragoş întoarse calul şi-l lovi cu ghioaga în frunte. Tot atunci, căţeaua lui de vânătoare, căreia-i zicea Molda, şi pe care o iubea foarte mult, se repezi întărâtată asupra fiarei. Zimbrul a încercat să fugă, dar fiind greu rănit, cu capul însângerat, s-a aruncat în râu, unde l-au răpus săgețile ostașilor de pe mal. Însă odată cu zimbrul sărise în apa și Molda, care fu luată de undele repezi. Îndurerat de pierdere, dar bucuros că l-a doborît pe bourul furios, dragoş s-a adresat celor prezenţi, zicînd: "Iată am alungat de pe acest pămînt duşmanii care au venit să ne prade şi am omorît zimbrul cel furios!" Întru pomenirea acestei întâmplări, Dragoş s-a oprit în aceste ținuturi și fu cel dintâi care numi acest râu și meleag Moldova, luând ca stemă a noului său principat capul bourului.

Capul zimbrului a devenit un element din Stema de Stat a Republicii Moldova și se regăsește în centrul Drapelului Republicii Moldova, pe culoarea galben a tricolorului.

Vezi și alte legende…

LEGENDA CETĂȚII SOROCA

cetatea sorociiCetatea Soroca a fost înălțată împotriva cetelor tătare de pradă, care prin vadurile Nistrului, își croiau drum în Moldova, fiind o fortăreață mică pentru adăpostul unei străji de pază împotriva tătarilor.
 
Cetatea de piatră pe care o vedem azi a fost ridicată de un grup de zidari din Transilvania, conduşi de meşterul Iacob, care a şi lăsat o inscripţie în interiorul cetăţii: „a construit acest castel Iacob”. Înainte de cetatea de piatră a existat aici o cetate de lemn şi pămînt, despre care se crede că, deşi a fost menţionată abia în 1499, ar fi fost construită mai înainte.
 
O veche legenda spune, că în perioada dramatică a invaziei de tătari, una dintre cetăţile Moldovei a rezistat mult timp în faţă invadatorilor. S-au epuizat rezervele de apă şi hrană, dar apărătorii nu cedau. Şi atunci le-au venit în ajutor cocorii. Ei ţineau în plisc ciorchine de struguri pe care i-au aruncat celor asediaţi, izbăvindu-i astfel de foame şi sete. De atunci moldovenii au îndrăgit această pasăre, ea devenind simbol bunătăţii, fericirii şi belşugului. Cuibul de cocori în vîrful unui copac de lîngă casă e semnul de belșug în familie. 
 

LEGENDA MĂRȚIȘORULUI

Varianta I

Se spune că în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute şi a început a da la o parte zăpada şi a rupe ramurile spinoase.

Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.

În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor.

Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.

Varianta II

A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau. 

Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon

Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.

Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant. 

Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.

In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil. 

De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.

Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara. 

Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.

Vezi și alte legende…

CREMENE VOINICUL

Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.
Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:
  • Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.
  • Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.
  • Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.
Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din
talpa pragului pînă în capul pămîntului a fost brazda răsturnată şi calea fetei arătată. Lucrul băietanilor mergea mai cu spor, mă rog, se gîndeau că acuşi le-a veni surioara cu mîncare nici rece, nici fierbinte şi or face o masă în arătură. Da' mîncarea de la deal nu-i ca aceea de acasă, e mult mai gustoasă. Cînd mi te aşezi în boarea vîntului pe jilăveala pămîntului, atunci şi pofta e mai mare.
Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.
Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.
Nu departe de pămînciorul lor eră moşia unui zmău, alb ca iarna de bătrîn şi posomorît ca o toamnă prea tîrzie. lată că pocitura de zmău ştia de pornirea fetei şi şi-a pus în gînd s-o aibă pe lîngă curţile lui de slugă. Şi dacă s-a gîndit, s-a şi pornit la drum, şi, cam de pe la creasta dealului, a luat brazda la astupat, pe unde o astupa, pe unde cu nările o sufla, pe unde cu gura o mînca, iar cînd a ajuns la marginea satului, a dat jos din spinare un plug cu cormană de aramă şi a tras o brazdă adîncă ţără­nească pînă la moşia lui.
Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.
Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.
în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asu­pra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.
Cum apa cea mare apucă cîte un lemn şi-l duce tot la vale, cătîndu-i loc de putrezire, aşa brazda zmăului îl ducea pe băiat nu la viaţă, da' la moarte. Şi cine să-l abată din drum? Ba mersul lui eră tot mai grăbit, căci vedea urma tot mai proaspătă a călcaturilor surioarei. A pus băiatul piciorul la capătul brazdei şi s-a pomenit pe moşia zmăului. Nu departe înainte era o grădină mare cu copaci tot unul şi unul, de părea o apă. Iar în mijlocul grădinii se înălţa un palat cu aur aurit, cu piatră rară împodo­bit, ce ardea în bătaia soarelui.
Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.
—  Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.
—  Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,
Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.
—  Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.
Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:
—  Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Si ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buz­dugan, l-a aruncat pe băietan.
A trecut cît a trecut.
Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.
Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:
—  Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:
—  Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.
—  Soră, surioară, Hai şi tu acasă,
Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.
—  Stai, voinice, şi răspunde:
Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Şi ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.
Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.
Mamă-sa însă, cît trăia, tot aştepta să vie măcar unul. Şi iată odată, mergînd pe lîngă o fîntînă, s-a oprit să beie oleacă de apă, şi, după ce a băut, s-a aşezat pe colacul de cremene al fîntînii să se odihnească şi de la aceea a purces femeia îngreunată. Nu zăbavă, a născut un băiat.
Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.
Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:
—   la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.
Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.
—   Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:
—   N-ai, Cremene, pe nimeni.
Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.
Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l pu­teau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:
—  Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.
Şi a dormit trei zîle şi trei nopţi. A patra zi, cînd a prins a vui, mamă-sa l-a trezit. El a eşit în faţa casei şi a prins buzduganul pe genunchi. Se uită el la dînsul, se tunchise într-o parte. „Mai trebuie fiert", se gîndeşte el, şi iar îl duce la fierar. Da' în răstimp o cheamă pe mamă-sa şi prinde a-i spune:
—  Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moş­neag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.
Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!
Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă fecio­rului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.
Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:
—  Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?
—  Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:
—  Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.
Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.
—  Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.
A eşit mama de sub casă, a pus făină într-o covăţică şi, cît a frămîntat, a plîns. Dacă i-a copt, s-a pornit şi el în lungul brazdei, pe urma fraţilor. A mers şi a mers cale lungă, ca să ajungă, a ocolit în drum şi prăpastia, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns la grădină.
Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a stri­gat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,
Nu te băga în grădină,
Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău,
Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:
—  Cine ţi-a dat turta aceasta?
—  Mama mi-a dat-o.
—  Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?
—  Atunci iese că tu eşti sora mea.
Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.
  • Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.
  • Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.
—  Surioară draga, hai să fugim.
—  De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.
—  Da' ce semne are zmăul?
—  Cînd se întîlneşte cu străinul, îl întreabă: „Ce vrei, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?" De răspunde acela „la luptă să ne luăm", apoi el strigă la o sabie, pe care o poartă la şold: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară şi ia-l de pe picioare!" Aşâ i-a secerat pe cei doi fraţi şi i-a aruncat în groapa făcută de buzduganul lui. Iar de zice cineva „la masă să stăm", atunci zmăul îl duce la palat, îl aşază la masă, îi pune dinainte trei juncani prăjiţi, vin, pîine, şi se aşază la mîncat. Şi aşâ obicei are că ciolanele, de pe care a ros carnea, le bate de capul meseanului, pînă le rupe şi le suge măduva.
Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecu­şoară, capul de pe umeri zboară-i!"
Şi cum îi spunea fata semnele zmăului, s-a ridicat într-o parte un nour mare şi fioros, a prins a tuna şi a fulgera, iar din grosul nourului, ca un fulger, venea asupra lor buzduganul zmăului.
Cremene Voinicul l-a prins într-o mînă, l-a rotit pe după cap şi l-a azvîrlit de unde a venit. Nourul şi mai tare s-a înfiorat şi din grosul lui a tunat glasul zmăului:
—  Grei oaspeţi mă aşteaptă!
Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde tre­cea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.
—  Ce vrei, voinice?
La luptă să ne apucăm Ori la masă să ne aşezăm? Cremene răspunde:
—  întîi masa să luăm, Apoi să ne luptăm.
S-au dus la palat, zmăul a pus pe masă trei boi prăjiţi, un butoi cu vin şi a prins a înfuleca. După ce a ros un ciolan, îl apucă de un capăt şi trosc! de capul lui Cremene. D-apoi nu şi-a găsit el omul?!
Cremene roade şi el un os şi odată sfîr! între ochii zmăului, şi aşâ l-a lovit, că a văzut stele verzi.
Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sa­bia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.
Zmăul strigă la sabie, sabia – nimic. Văzînd el că nu-i lucru de şagă şi că masa nu-i ticneşte, a eşit din palat şi a spus:
—  Voinice, hai să ne luptăm la faţarea de aramă.
Şi s-au dus la faţarea de aramă, care erâ făcută de nouăzeci şi nouă de lei-paralei, în nouăzeci şi nouă de zîle şi nouăzeci şi nouă de nopţi. Acolo s-au luat la trîntă dreaptă, trîntă voinicească şi fără de pricină, că cine a birui, pe drept a birui.
Stîncile de se răsturnau, dealurile de se cufundau, copacii de se pră­văleau, de-n cer nourii tunau, apoi asta erâ de la lupta cea grea a cîinelui de zmău cu voinicul Cremene. S-au luptat şi s-au luptat, pînă oboseala i-a doborît pe amîndoi la pămînt. Din gura zmăului ieşea o pară vînătă, iar din gura lui Cremene – o pară verde. Stînd aşâ şi răsuflînd din greu, pe deasupra lor, în albastrul cerului, se rotea un şoim.
Zmăul, cum l-a văzut, a răcnit cît a putut:
—  Şoimule, şoimule, Du-te la Dunăre
Şi adă în cioc Un poloboc De apă rece, Setea de-mi stinge! Iar de nu mă-i asculta, în viaţă nu te-oi lăsa, Nu nurna' pe tine,
Dar pe tot neamul şoimesc
Şi tot neamul păsăresc. Şoimul, parcă nici nu l-a auzit, zboară, se roteşte. Cremene Voinicul ridică şi el glas cu rugăminte:
Şoim, şoimuşor,
la un ulcior,
Du-te la izvor
Şi adă apă,
De mă adapă,
Apoi mă stropeşte,
Inima de-mi răcoreşte,
Şi o să-ţi dau carne de zmău,
Să ai de mîncare
Ziua întreagă,
Cu tot neamul şoimesc,
Cu tot neamul păsăresc. Şoimul şi-a dat drumul la pămînt, s-a dus pe unde s-a dus, şi, nu mult la mijloc, vine purtînd în gheare un ulcior cu apă de izvor şi-i dă lui Cremene să beie, apoi îl stropeşte, îl răcoreşte.
Cremene pe loc şi-a întremat puterile, l-a înhăţat pe hîdul de zmău şi, cînd l-a trîntit, l-a făcut un lac de păcură. Atîta a fost traiul zmăului.
Cerul se înseninase,
Soarele se arătase,
Boarea vîntului
Purta mirosul cîmpului. Şi s-a pornit Cremene Voinicul la palat, iar cînd a ajuns acolo, a luat-o pe soră-sa de mînă şi a cuvîntat:
—  Haide acasă, că nu te-a mai opri în drum urgia de zmău. Fata s-a pornit, a mers şi a prins a plînge.
—  Of, frăţioare, nu mă pot porni la drum, lăsîndu-i fără ocrotire pe cei doi fraţi.
—  Şi unde-s ei?
—  îs în prăpastia asta. Zmăul le-a retezat picioarele şi i-a aruncat aici. Cremene şi-a dat drumul în prăpastie şi, fără zăbavă, a eşit cu cei
doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cre­mene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.
A mers şi a tot mers peste văi adînci, peste şiruri de munţi, peste rîuri late cu ape înspumate, şi la gura unei văi îi iese în cale o babă:
—  Bună ziua, mătuşă!
—  Bună cale, voinice! Da' încotro te-ai pornit?
—  M-am pornit să caut apă întrupătoare şi apă învietoare.
— Asta-i valea cu izvoare, dar nu ştiu de vei putea găsi apă învietoare şi apă întrupătoare, căci aici sunt zeci şi sute de izvoare, şi mai toate cu apă otrăvitoare.
Şede Cremene şi se gîndeşte. Apa ţîşneşte de aici, de dincolo, şi cine s-o cunoască care poartă leacul?
De gustat nu-i chip, că, dă, poţi să bei bună, da' poţi să bei rea şi-ţi iei grija de viaţă.
Merge Cremene pe valea ceea, se uită la izvoare şi dă de un pîlc de flori. Prinde a rupe flori şi cu un braţ de flori porneşte pe sub coasta de unde ţîşneau izvoarele. Cum ajungea la un izvor, punea cîte o floare. Şi tot a pus şi a pus – cînd a mîntuit florile, atunci s-au mîntuit şi izvoa­rele. S-a întors Cremene înapoi şi, cînd s-a uitat în izvoare, florile toate erau veştezite şi înnegrite. Numa' pe la mijloc a găsit două flori: una şi mai tare înflorită, iar cealaltă de acum în pămînt crescută. Cum avea cu dînsul două ulcioare, a luat dintr-un izvor un ulcior, din altul alt ulcior şi, ţinînd calea înapoi, a venit fără hodină şi popas. Aşezîndu-le celor doi fraţi picioarele retezate la loc, le-a stropit cu apă întrupătoare şi le-a întrupat, le-a stropit cu apă învietoare şi s-au sculat băieţii în picioare. Mare le erâ bucuria! S-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă şi tuspatru s-au pornit acasă.
Cum vine după o noapte întunecoasă şi friguroasă lumina zorilor şi căldura soarelui, aşâ a venit în sufletul mamei lor dragostea şi fericirea cînd şi-a văzut copiii acasă. După aceea, s-au aşezat pe trai, avea fieca­re casa lui, masa lui şi au tot trăit în linişte şi pace multă vreme şi poate mai trăiesc şi azi, de n-or fi murit.

FATA CIOBANULUI CEA ÎNȚELEAPTĂ

Era odată un cioban. Cît trăise, argăţise ba într-un sat, ba fn altul, iar la urmă ajunsese în slujbă la stîna împăratului. Şi iată într-o bună zi dă poruncă împăratul să ducă ciobanul oile la iarmaroc, să le vîndă şi să-i aducă îndărăt şi banii, şi oile toate.
Cît argăţise ciobanul, aşa porunci nu avusese şi s-a mîhnit, şi a intrat în griji, că doar poruncă i se dase şi să vîndă oile, şi să i le aducă pe toate înapoi.
Amărît ca vai de lume, se duce ciobanul acasă. Acolo l-a întîlnit fata lui, am uitat să vă spun că avea ciobanul o fată cam de vreo şaptesprezece ani. Cînd l-a văzut aşa de scîrbit, l-a întrebat:
—  Ce ai, tată, de eşti aşa de întristat?
—  Cum să nu fiu, draga tatei, că uite ce poruncă mi-a dat împăratul.
—  De una ca aceasta să n-ai nici o grijă. Culcă-te şi dormi şi în seamă nu lua.
—  Cum aşa, draga tatei?
—  Mîine-dimineaţă du-te cu oile la tîrg, tunde-le pe toate, vinde lîna şi te întoarce înapoi şi cu bani, şi cu oi, aşâ după cum ţi-a poruncit împăratul.
 
Cînd a auzit sfatul fetei, a mai prins la curaj, a dormit în tihnă şi, dimineaţa, a luat oile şi s-a dus drept la iarmaroc. A vîndut lîna toată şi s-a întors cu bani şi cu oi.
împăratul a dat poruncă să toarne banii în hazna şi i-a dăruit ciobanului o juncă, pentru că i-a îndeplinit porunca.
Junca creştea. Păştea pe vale, pe imaş. într-o zi, nu ştiu cum s-a făcut c-a trecut hotarul unei moşii boiereşti. Boierul trimite atunci slugi şi mînă junca la cirezile lui. Vine ciobanul.
—  Dă-mi, cucoane, junca.
—  Nu ţi-o dau! Junca e a mea. Ea mi-a călcat moşiile, mi-a păscut ierbile.
—  Hai la judecată.
Se duc la împărat să le facă dreptate. Spune ciobanul:
—  Luminate împărate, iată ce şi iată cum, mi-a luat boierul junca. L-a ascultat împăratul şi pe boier, şi nu ştia cui să facă dreptate. A gîndit, a chibzuit şi le-a spus aşa:
—  Duceţi-vă acasă şi-ţi veni mîine-dimineaţă, şi cine mi-a spune ce-i mai gras pe lume, ce fuge mai repede şi ce-i mai dulce şi mai moale pe lume, aceluia îi fac dreptate.
Vin amîndoi acasă. Acel sărac – mîhnit, iar acel bogat vine cu bucurie. Cucoana îl întîlneşte.
—  Ce-i, boierule, ce ţi-a spus împăratul?
—  Apoi, iată, să-i spun mîine-dimineaţă ce-i mai gras pe pămînt, ce fuge mai tare şi ce-i mai dulce şi mai moale, şi-mi face mie dreptate.
Cucoana îl povăţui, fără să gîndească mult:
  • Ce poate fi mai gras pe lume decît porcul nostru, că are slănină de o palmă pe dînsul? Şi parcă fuge cineva mai repede decît ogarul nostru, că prinde iepurele din fugă?
  • Zău că-i aşa, cucoană! Da' ce-i mai dulce şi mai moale pe pămînt?
  • în prisaca noastră este un stup mare. Mai dulce decît mierea aceea nu poate să fie nimic şi nici mai moale decît pernele noastre de pene de gîscă nu poate fi altceva pe pămînt.
S-a îndrumat boierul astfel şi eră bucuros şi vesel că are să cîştige.
Săracul s-a întors acasă posomorît şi tot ofta. Fata îl întreabă:
—  Ce este, tată, ce ai pe suflet, de eşti aşa scîrbit?
—  lată, draga tatei, ce a spus împăratul.
—  Culcă-te şi dormi fără nici o grijă. Cînd te-a întreba ce-i mai gras pe lume, să-i spui că-i pămîntul.
—  Ei bine! Da' cînd m-a întreba ce fuge mai tare?
—  Să spui aşa: ca gîndul şi ochii nu fuge nimic mai repede.
—  Da' ce-i mai dulce?
  • Ce-i mai dulce? Somnul e cel mai dulce şi perna îi moale, dar, pînă nu pui mîna sub cap, nu dormi bine.
S-a mai liniştit ciobanul, dar stătea cu frica în spate. Cînd s-a dus la judecată, l-a chemat împăratul mai întîi pe boier.
  • Aşază-te pe scaun, la să-mi spui dumneata, cucoane, ce fuge mai tare?
  • înălţate împărate, am un ogar, care prinde iepurele din fugă. Eu cred că mai tare ca dînsul nu fuge nimeni pe lume.
—  Nu-i drept, cucoane, făcu împăratul. Apoi îl întrebă pe cioban şi acesta răspunse:
—  De, înălţate împărate, ţi-oi spune şi eu ca un om păcătos: gîndul fuge mai tare. Eu stau aici, iar gîndul fuge acasă la copii, că mor de foame.
—  Aşa-i.
Acum întrebă pe boier:
—  Ce este mai gras pe lume?
—  Am eu un porc în coştereaţă, de trei ani de zile, are peste douăzeci de puduri şi o slănină de o palmă de groasă.
—  Nu-i drept ce zici tu.
  • Ca pămîntul, care ne ţine pe noi, nimic nu-i mai gras, făcu ciobanul.
  • Aşa este, răspunse împăratul. Acum să-mi spui, cucoane, ce-i mai dulce şi mai moale pe lume?
  • Am în prisacă un stup încărcat cu miere. Eu gîndesc că mai dulce ca mierea aceea nu-i nimic pe lume; şi mai moale decît pernele din pene de gîscă nu ştiu altceva.
—  Dă-te deoparte.
Acum era rîndul ciobanului să răspundă.
—  înălţate împărate, ca somnul de dulce nu-i nimic pe lume. Şi perna îi moale, dar mai bine dormi cînd pui mîna sub cap.
—  Ai dreptate. Du-te, boierule, acasă, că junca-i a ciobanului. Boierul se duce, iar pe cioban împăratul îl opreşte şi îl întreabă:
—  Cine te-a învăţat pe tine cuvintele acestea? Ciobanul, cinstit şi drept din fire, spuse adevărul:
—  Am o fată şi ea m-a învăţat ce să spun.
—  Cîţi ani are fata?
—  Şaptesprezece.
împăratul s-a gîndit s-o pună la încercare şi pe fată. Scoate un fuior de cînepă şi spune:
—     Du-i fuiorul acesta fetei şi spune-i să ţeasă dintr-însul îmbrăcăminte pentru toată oastea, că de nu, capul îi va sta unde-i stau picioarele.
Se duce ciobanul plîngînd acasă.
—  Ce-i, tată?
  • Am scăpat de una şi am intrat în alta. lată, ţi-am adus un fuior, ca să faci îmbrăcăminte pentru toată oastea împăratului.
—  Fac, tată, nu te scîrbi, culcă-te şi te odihneşte. Dimineaţa, cînd s-a sculat, fata i-a dat o surcică de la un trunchi.
—  Du-i împăratului surcica asta şi spune-i să-mi facă stative, vîrtelniţă şi toate celea cîte trebuiesc la ţesut, că eu n-am în ce-i lucra îmbrăcămintea pentru toată oastea.
Se duce ciobanul la curte.
—   Bună dimineaţa, înălţate împărate!
—   Mulţumesc. Ce este?
  • Ţi-am adus o surcică. A spus fata să-i faci dintr-însa stative, vîrtelniţă, suveică, sucală, vatale, rîşchitor şi toate cîte trebuiesc la ţesut.
Şi-i întinde surcica ceea mai-mai cît o unghie. împăratul atunci se gîndi s-o mai ispitească o dată. Aduce zece ouă fierte şi le dă ciobanului.
  • Na ouăle acestea, să-i spui fetei să le pună sub cloşcă să scoată pui dintr-însele.
—   l-oi spune.
—  Dacă n-a scoate, unde îi stau picioarele, capul are să-i steie. Se duce ciobanul mîhnit acasă.
—  Dacă ştiam aşa, draga tatei, mă lepădăm şi de juncă, şi de toate celea. Nu-mi trebuia să mă judec, că uite ce a spus împăratul şi iată ce mi-a dat.
Fata a luat ouăle cele fierte, a dat la fraţi, a dat la surori.
—  Mîncaţi, că-s de la împărat.
Apoi fata a luat doi pumni de grăunţe, le-a pus la fiert şi au fiert grăunţele de cu seară şi pînă dimineaţă. Dimineaţa, le pune într-o legătură şi zice:
—  Na, tată, du-te şi du grăunţele acestea la împărat. Să-i spui să le semene, să crească păpuşoi, să facem păsat la pui. Şi cînd ţi-a spune: „D-apoi că-s fierte, moşule, grăunţele acestea!", tu să-i răspunzi: „A spus fata că şi ouăle pe care le-ai dat dumneata au fost fierte".
Se duce ciobanul cu grăunţele:
—  Luminate împărate, ţi-am adus sămînţă. A spus fata mea să semeni, să creşti păpuşoi, să faci păsat la pui!
Se uită împăratul şi se miră:
—  Moşule, îs fierte grăunţele acestea, cum au să răsară?
—  Apoi şi fata mea a spus: cum au să iasă pui din ouă fierte?
Împăratul a înţeles că fata ciobanului îi iscusită tare şi-i adîncă în cuget.
L-a trimis pe cioban să-şi caute de treabă, iar în urmă l-a rînduit pe un boier din divan, aşa ca să nu-l ştie nimeni, să afle, să ispitească ce fel de fată are ciobanul, de a îndeplinit aşa de bine toate poruncile lui.
Se duce boierul, preschimbat ca oricare drumeţ, bate la uşă, nu răspunde nimeni. Ce să facă? Deschide uşa şi intră. Cînd colo, fata dezbrăcată pe cuptor, numai în cămaşă.
—  Să nu vă fie cu bănat, cuconaşule, casa noastră îi fără urechi.
—  Şi cum stai tu acasă, n-ai fraţi, n-ai mamă?
—  Ba am frate.
—  Şi unde-i?
—  îi dus să schimbe numele la nişte grăunţe.
—  Mult o să zăbovească?
—  Dacă va veni pe de-a dreptul, are să zăbovească, iar dacă va înconjura, va veni mai repede.
Aici a cam încurcat-o boiernaşul de la divan.
—  Ei bine, da' mamă-ta unde-i?
—  îi dusă la vecini să facă din două babe o nevastă.
Acum mai ducă-te capul de înţelege ce a vrut să spună. Nu-i ieşea boiernaşului de la divan s-o întrebe pe fata ciobanului, să-i tîlcuiască cele vorbite. Şi-a bătut singur capul, s-a gîndit, s-a tot gîndit, da' nicidecum n-a putut-o scoate la liman. Cu toată ruşinea, o întrebă pe fată. Alta nu avea ce face, căci trebuia să-i ducă împăratului vorbă răzvidită şi înţeleasă.
—  Ştii tu, dragă fată, tîlcul vorbelor pe care le-ai spus?
—  Eu socot că, dacă nu-i cîine la casă, îi casă fără urechi; oricare poate, pe neprins de veste, să deschidă uşa şi să intre, răspunde fata.
—  Aşa-i! Da' cum, adică, frate-tău schimbă numele la grăunţe?
Şi de ce va zăbovi, venind pe de-a dreptul, iar pe înconjurate va veni mai repede?
  • El îi dus la moară, să macine nişte păpuşoi. în drum e deschisă cîrciuma şi, dacă va trece pe lîngă dînsa, o să aibă zăbavă mare, iar dacă o va înconjura, va veni repede acasă.
  • Bun. Da' ştiu ca mamă-ta n-o fi fiind mare farmazoană să facă din două babe o nevastă.
 
—  Vorba este că ea face din două cămăşi vechi una nouă.
—  Aşa da! Ei, dară mai rămîi cu bine.
—  Mergi sănătos.
Vine logofătul şi-i spune împăratului că-i o zgîtie de fată frumoasă şi înţeleaptă, care vorbeşte numai în tîlcuri.
Împăratului i s-a mişcat inima din loc. Dă poruncă ciobanului să spună fetei să vină la curte nici călare, nici pe cărare, nici pe drum, nici pe alăturea cu drumul, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici cu dar, nici fără dar.
—  Dacă va veni, după cum am poruncit, o iau de mireasă. Iar de nu va veni, unde îi stau picioarele, îi va sta capul.
Vine moşneagul acasă plîngînd. Fata ascultă porunca împăratului şi spune:
—  Tată, adă-mi un voloc şi un iepure viu. Şi n-ai nici o grijă, unde m-oi duce, voi scoate în capăt cu bine.
Tata i-a adus fetei cele cerute şi ea s-a înfăşurat în voloc, a încălecat pe o prăjină, a strîns iepurele, a prins şi doi hulubi şi i-a luat cu dînsa, şi s-a pornit la curtea împăratului.
Acolo, la curtea împăratului, s-au repezit cîinii s-o rupă. Fata a dat drumul iepurelui şi cîinii s-au luat după iepure, iar ea a mers drept în pridvorul palatului.
—  Bună ziua, înălţate împărate.
—  Bine ai venit, fată frumoasă.
—  Poftim de primeşte dar de la mine.
Fata întinde mîinile să-i deie hulubii şi împăratul, cînd a vrut să-i ieie, ea le-a dat drumul şi au zburat. Vrasăzică, a venit nici cu dar, nici fără dar, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, căci venise călare pe o prăjină.
Văzînd agerimea şi destoinicia fetei, împăratul i-a spus:
—  Eu te iau să-mi fii mireasă, să fii împărăteasă.
  • Bine, înălţate împărate, dar să ne înţelegem din capul locului, unde nu-i face tu dreptate, s-o fac eu.
  • Bun cuvînt. Rămînem aşâ înţeleşi şi judecăţile să le fac toate întîi eu.
Au făcut nuntă şi au trăit traiul cel bun de pe draga lume.
Aşâ a trecut o lună, două, un an. La un an de zile, se găsesc trei oameni într-un sat: unul avea hamuri, altul avea căruţă şi unul avea o iapă. Se întovărăşesc toţi trei să meargă la moară. Unul a pus căruţa, unul hamurile şi unul iapa. S-au încărcat tustrei şi s-au dus să facă făină. Pe drum, cînd se întorceau de la moară, au stat la popas, au adormit şi, cînd s-au trezit, au văzut un mînz.
Acel cu căruţa face:
—  Bogdaproste că mi-a fătat căruţa un mînz, va creşte şi voi avea calul meu.
Cel cu hamurile sare şi el:
—  He-hei, că hîtru mai eşti! Hamurile mele au fătat mînzul. De acum am şi eu mînzul meu.
Omul cu iapa le spune:
—  Măi oameni buni, iapa l-a fătat!
—  Ba nu mai vorbi. Căruţa mea…
—  Ba chiar hamurile mele!
Au mers împricinaţii la curtea împăratului şi au cerut să le facă dreptate. Cînd colo, împăratul nu eră acasă. Cel cu iapa cade la mă rog.
—  Cinstită împărăteasă, iată cum şi iată cum, fă-ţi o pomană şi ne judecă, nu de alta, da' îmi piere mînzul.
împărăteasa, văzînd una ca aceasta, s-a apucat să-i judece. A spus să închidă mînzul într-un grajd şi să puie zăvorul.
—  Acum tu cu iapa du-te şi şezi acolo într-o parte. S-a dus acela unde i-a spus împărăteasa.
—  Iar tu du căruţa în cealaltă parte. Duce acela căruţa.
—  Du-te şi tu cu hamurile cam tot aşa de departe. Se duce şi acela cu hamurile.
—  Daţi drumul mînzului. La care dintre voi se va duce mînzul, al aceluia va fi.
Iapa de colo necheza cît şedea. Şi cum eră să nu necheze, dacă stătea mînzul închis? Cînd i-a dat drumul mînzului, el s-a dus fuga la iapă.
—  Vedeţi al cui e mînzul?
—  Vedem!
S-au dus toţi trei judecaţi gata. Cînd, pe drum, se întîlnesc cu împăratul.
—  De unde veniţi, măi oameni buni?
—  De la judecată.
—  Şi ce pricină aţi avut voi?
— Apoi iată, înălţate împărate, ce am avut şi iată ce s-a întîmplat. Cînd i-au spus totul, împăratul a stat pe gînduri.
—  Nu mă ajunge capul cum să vă judec. Cred că mînzul trebuia să fie al aceluia care l-a văzut întîi.
—  împărăteasa ne-a judecat altfel.
Auzind împăratul, s-a dus săgeată la palat, a chemat-o pe împărăteasă, mînios foc.
—  Ţi-am spus să nu judeci în locul meu?!
—  Mi-ai spus.
 
  • Şi cum de ai îndrăznit să calci cuvîntul? Să te duci de la palat. Hai!
  • Mă duc, chiar astăzi mă duc, răspunse împărăteasa, dar mai întîi, pînă n-am plecat, să facem o masă mare, să bem şi să ne veselim ca la despărţire.
—  Fie! Şi pe urmă pleacă sănătoasă unde ştii. Poţi să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte. Şi du-te de la mine.
—  Bine!
S-au aşezat ei pe chef şi un ospăţ ca acela! împărăteasa bea un pahar cu apă, iar împăratul un pahar cu vin şi, pînă la urmă, s-a făcut împăratul ţăndări de beat.
Atunci împărăteasa dă poruncă vizitiului să înhame caii la trăsură. Şi cînd au fost înhămaţi patru cai la rădvan, l-a luat pe împărat, l-a aşezat pe scaun şi spuse:
—  Dă, vizitiule, bici cailor şi porneşte la drum.
—  încotro, împărăteasă?
—  Mergi înainte, pînă cînd ţi-oi spune eu să stai.
Vizitiul ascultă vorba împărătesei şi face după cum îi spune. Cum eră să nu se supuie?
Au mers ei cît au mers şi iată că se deşteaptă împăratul şi întreabă mirat:
—  încotro mergem?
—  La mine, luminate împărate!
—  Păi, ce ţi-am spus eu ţie?
—  Da ce mi-ai spus?
—  Ţi-am spus să-ţi iei ce ţi-i mai drag de la curte şi să te duci!
—  Aşâ am şi făcut!
—  Cum aşa?
—  Tu îmi eşti mai drag şi mai scump ca orice pe lume, pe tine te-am luat şi cu tine mă duc.
împăratul a oprit rădvanul şi a cuvîntat:
—  M-ai dovedit şi aici. Hai să ne întoarcem la palat şi de astăzi înainte judecă şi fă tu dreptate cum ştii.
S-a întors împăratul înapoi la curte şi au trăit amîndoi în bună înţelegere. Toate judecăţile, care au fost după aceea, s-au făcut cu dreptate, încît toţi vorbeau că fata cea înţeleaptă a ciobanului a ridicat dreptatea în scaunul domnesc. Şi i-a mers vestea şi povestea împărăţiei celeia de împărăţie a judecăţilor drepte.
Ş-am încălecat pe-o şa
Şi v-am spus povestea aşa.

IONEL FĂT-FRUMOS

A fost odată o femeie săracă şi avea un băiat. îmbla băiatul prin pădurea din apropierea casei lor şi aducea la gospodă­rie tot ce găsea — ba o jivină, ba ciuperci, ba lemne de foc. Mă-sa eră tare mulţumită de băiat.
Dar într-o zi a adus Ionel al ei un cal din pădure. Mă-sa i-a poruncit să ducă calul înapoi, de unde l-a luat, dar băiatul nici n-a vrut să audă, spunînd, că vita le-a prinde bine la gospodărie.
A doua zi Ionel a adus din pădure o puşcă, a treia zi o sabie, a patra zi — un buzdugan şi o cămeşă, a cincea zi — o pereche de desagi cu pîine coaptă. Cît nu l-a probozit mă-sa să ducă lucrurile acestea înapoi, dar băiatul nici nu vrea s-o asculte, spunînd, că a avea nevoie de dînsele.
Şi iată, că-ntr-o bună zi Ionel îşi ie calul, puşca, sabia, buzduganul, cămeşa şi o porneşte la drum. A mers el cît a mers şi a ajuns la o pădu­re, unde se lupta un zmău cu un leu.
Leul, cînd l-a văzut pe Ionel, a început să-l roage:
—  Ioane Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă rece şi mă stropeşte, să mîntui cîinele ăsta de zmău, pentru că-s şepte ani de zile, de cînd mă lupt cu dînsul şi nici el, da' nici eu nu dovedesc.
Dar zmăul îl roagă şi el pe Ionel:
—  Ionele Făt-Frumos, adă-mi o gură de apă şi mă stropeşte, să mîn­
 
tui cu jivina de leu. Paisprezece ani de cînd m-am pornit de la părinţi, şi lor poate li-i jale şi se gîndesc, că-s mort. Dacă mă scapi, ţi-oi da, ce-i vrea.
Leapădă Ionel Făt-Frumos calul, aleargă la izvor, ie o gură de apă rece şi vine de-l stropeşte pe zmău. Şi-a adunat atunci zmăul puterile, l-a trîntit pe leu la pămînt şi l-a omorît. Apoi zmăul i-a poruncit lui Ionel să se suie pe spatele lui şi să meargă pîn-la dînsul acasă.
Au mers ei şepte ani de zile şi la urmă au ajuns la casa zmăului. Cînd au ajuns la poartă, tatăl zmăului, crezînd, că feciorul îi aduce ceva de mîncare, a sărit să-l mănînce pe Ion Făt-Frumos. Dar feciorul-său a stri­gat la dînsul:
—  Stăi, tată, nu-l mînca! Omul m-a scăpat de moarte şi trebuie să-l răsplătim cu ceva.
îl cheamă feciorul zmăului pe Ionel la o parte şi-i zice:
—  Să ceri de la tata oglinda lui de flăcău. Dar să iai bine seama, că el are nouă oglinzi la fel şi te-a pune de două ori s-o alegi dintre celelalte, care-s aşezate una peste alta. întîi el are s-o pună deasupra, dar pe urmă – a şasea.
Tatăl zmăului l-a întrebat pe Ionel Făt-Frumos cu ce să-l mulţumeas­că, că i-a scăpat feciorul de la moarte. Dar Ion Făt-Frumos a spus, să-i dea oglinda de pe cînd eră zmăul flăcău.
—  Mai aşteaptă oleacă, şi ţi-oi da-o, — i-a răspuns zmăul. După asta s-a dus în altă odaie, a aşezat oglinzile una peste alta, apoi l-a chemat pe Ionel Făt-Frumos să şi-o aleagă. Ionel a făcut, cum l-a învăţat zmăul cel tînăr: a pus mîna pe cea de deasupra şi taman a nimerit. Atunci zmă­ul cel bătrîn i-a zis lui Ionel să se mai ducă, să vadă curtea, da' oglinda s-o lase pe masă.
Cînd Ionel a ieşit afară, alt fecior al zmăului a aşezat în vremea asta oglinzile aminterlea. După ce a mai îmbiat Ionel pe afară, zmăul cel bă­trîn l-a chemat din nou în casă şi l-a pus să-şi aleagă oglinda, pe care o vrea. Ionel s-a ţinut şi de data asta de sfatul zmăului cel tînăr, a luat oglinda şi a pus-o în buzunar. Cînd a văzut zmăul cel bătrîn, că Ionel şi de data asta a găsit oglinda, i-a zis să mai meargă odată să vadă, ce este prin ogradă.
Da' Ionel i-a răspuns, că n-are vreme şi trebuie să plece cît mai de­grabă acasă, pentru că a lăsat-o pe mama sa fără nici un ban şi fără de mîncare.
Şi-a luat Ionel sabia, puşca, buzduganul, cămeşa şi s-a pornit spre casă. în drum a întîlnit el nişte băieţi, care tîrîiau un motănaş de o aţă, legată de gît. Lui Ionel i s-a făcut milă şi i-a întrebat, cît vreau ei pe motan să i-l vîndă lui. Copiii au cerut douăzeci de galbeni.
Ionel a scos banii, le-a plătit şi s-a pornit mai departe. Dar nici nu ştia că motanul cumpărat eră năzdrăvan.
Ionel, tot mergînd prin pădure, a dat de o curte. A descălecat el de pe cal şi a intrat înăuntru. Acolo nu eră nici ţîpenie de om. S-a gîndit atunci Ionel în gîndul lui, să trăiască mai bine în curtea asta şi s-a culcat să se odihnească.
A două zi dimineaţa s-a sculat, a luat calul, puşca şi sabia şi s-a pornit prin pădure la vînat. A vînat el cît a vînat, iar spre seară s-a întors acasă, şi-a făcut mîncare, a ospătat şi s-a culcat.
A treia zi s-a dus din nou la vînat, şi de data asta a văzut o femeie, care strîngea rămurele de copaci şi le punea sub o piatră. La urmă s-a vîrît şi ea singură sub piatră şi n-a mai ieşit.
Văzînd Ionel, că femeia nu mai iese, s-a gîndit să vadă, ce-i sub pia­tră. S-a apropiat el de piatră, a ridicat-o şi a văzut sub dînsa o groapă, în care stătea o femeie cu fiica ei.
Fiica eră aşa de frumoasă, că Ionel a îndrăgit-o pe loc şi a rugat-o să-i fie nevastă.
Fata i-a răspune, că nu poate s-o lepede pe mă-sa singură. Atunci Ionel a rugat să meargă şi bătrîna cu dînşii.
S-au pornit ei trustrei la curtea din pădure. Peste cîteva zile Ionel a început să îmbie din nou la vînat, dar pe soacră şi nevastă le lăsa acasă. Cînd se culca, el punea întotdeauna oglinda sub căpătîi ori sub aşternut, dar cînd se ducea de acasă o lua cu dînsul. într-o dimineaţă s-a sculat cam tîrziu, s-a grăbit să se ducă la vînat şi a uitat oglinda sub aşternut.
Oglinda avea un bumb, pe care, dacă puneai mîna, veneau îndată doisprezece oameni. Dînd de oglindă, nevasta lui Ionel a pus mîna din greşeală pe bumb şi au venit îndată cei doisprezece oameni. Cum au venit, au şi întrebat-o:
— Ce vrei, stăpîno!
Nevasta s-a speriat şi a zis, că nu vrea nimica. N-a dovedit ea bine să spună cuvintele acestea şi curtea s-a prefăcut în scrum, iar puşca, sabia şi calul lui Ionel au dispărut, ca pe o gură de
lup.
în vremea asta Ionel dormea în pădure. Cînd s-a trezit, a văzut că a rămas fără de nimic. Sta lîngă dînsul numai motănaşul. Şi-a adus el aminte de oglindă, a început s-o caute în buzunar, şi, văzînd, că a rămas şi fără oglindă, a început a se văicăra:
—  Vai de mine, ce să mă fac eu făr-de oglindă! Atunci motănaşul îi spune:
—   Oglinda ai uitat-o acasă sub aşternut şi au găsit-o soacra ta şi nevasta. Nevastă-ta a pus mîna pe bumb, au venit cei 12 oameni, au întrebat-o ce vrea, iar ea zicînd, că nu vrea nimica, s-a făcut scrum din curte şi din toată averea ta. Fata şi cu mă-sa au fugit la zmău şi au luat cu dînsele oglinda. Dar tu nu te mîhni, că le-om găsi noi. Sui pe mine şi hai să mergem.
Au ajuns ei la curtea zmăului şi motănaşul l-a pus la cale pe Ionel să se tocmească argat la făcut mîncare zmeilor. A mers Ionel drept la zmău, şi-a spus rugămintea, cum îl povăţuise motănaşul, şi zmăul s-a învoit să-l primească.
Zmeii vînau toată ziua, iar seara aduceau vînatul acasă şi-l dădeau lui Ionel, să gătească de mîncare. într-o zi, după ce Ionel i-a hrănit pe toţi, fata i-a zis mamă-săi:
—  Mamă, argatul, care face mîncare, îi bărbatul meu. Oare n-a venit el după oglindă?
Dar mă-sa o liniştea:
—  Lasă, fata mea, că disară vor veni zmeii şi le-om spune să-l omoa­re.
în mijlocul ogrăzii zmeilor erâ o groapă plină cu fel de fel de jivini. Cum numai au venit zmeii seara de la vînat, mama fetei s-a dus într-o răsuflare la dînşii şi le-a spus toată taina despre Ionel. Zmeii l-au poftit atunci pe Ionel să meargă să se primble prin ogradă şi să vadă ce bogăţii mai au ei.
Ionel s-a pornit cu dînşii şi a luat şi motănaşul cu sine. L-au dus zmeii cu muzică pîn-la groapa cu jivini, au ridicat capacul şi i-au poruncit să se uite înăuntru. A dat numai el să se uite, iar zmeii i-au şi făcut o blean-dă şi a căzut Ionel cu tot cu motănaş în groapă. Cînd s-a trezit Ionel la fundul gropii, jivinile, fiind flămînde, au sărit la dînsul să-l mănînce, dar motănaşul a început să le zgîrie şi să le gîtuie. Văzînd jivinile străşnicia motănaşului, au fugit toate speriate prin borti şi s-au pus la pîndă. Dar un şoarece şi o broască din gura unei borti l-au întrebat pe Ionel, ce să-i dea, ca să nu le mănînce motănaşul. Ionel le-a spus, să-i aducă oglinda de la zmei şi le-a da de mîncare toată viaţa. Atunci şoarecele l-a mai rugat pe Ionel să le dee şi un şarpe să meargă cu dînşii. Ionel a chemat îndată un şarpe şi i-a poruncit, să aducă oglinda împreună cu broasca şi cu şoarecele.
Au ieşit jivinile din groapă şi s-au pornit cale lungă, ca să ajungă pîn-la zmei. Afară amurgea. Nevasta lui Ionel cu mamă-sa se mai porăiau prin casă şi se găteau să se culce.
Jivinile au intrat repede în casă şi s-au împrăştiat care încotro: şarpele s-a ascuns sub pat, broasca a sărit pe pat, dar şoarecele s-a căţărat pe o poliţă, unde erâ oglinda şi pîinea, şi a început să roadă la pîine. Auzind, cum roade şoarecele la pîine, fata i-a spus mamă-săi să-l caute şi să-l alunge din casă, dar mamă-sa i-a făcut sămn să mai îngăduie oleacă, pîn-ce a mîntui de aşternut patul. Săturîndu-se de pîine, şoarecele a dat din coadă, oglinda a căzut de pe poliţă pe pat. Atunci şarpele îndată a sărit la femei şi le-a învălătucit picioarele cu aşa putere, că ele nici nu se puteau mişca din loc. în vremea asta broasca a luat oglinda, a ţîşnit prin crăpătura uşii afară şi-l aştepta pe şoarece, că singură n-o putea duce.
A mai aşteptat oleacă, hop că iese şi şoarecele, au luat repede oglinda şi i-au dus-o lui Ionel. Ionel, cum a luat oglinda, a pus mîna pe bumb. îndată au venit cei doisprezece oameni şi l-au întrebat:
—  Ce vrei, stăpîne?
  • Vreau să daţi jivinilor din groapă atîta mîncare, ca să le ajungă pe toată viaţa, iar eu vreau să es de-aici tot aşâ, cum am întrat — adică cu muzică, — le-a spus Ionel.
Aşâ şi s-a făcut, cum a poruncit Ionel.
A început să cînte muzica de tremura pămîntul. Zmeii taman erau la vînat. Auzind muzica, ei au venit într-un suflet acasă şi au început să le întrebe pe femei, ce s-a întîmplat. Femeile le-au spus toată întîmplaria, cum le-a împletit şarpele picioarele şi cum au fugit broasca şi şoarecele cu oglinda. Dîndu-le în cap, că jivinile i-au dus oglinda lui Ionel, zmeii s-au pornit în grabă spre groapă. Dar Ionel cum i-a văzut, a înţeles, că zmeii au venit să se apuce cu dînsul la luptă. într-adevăr, ei s-au năpustit asupra lui Ionel să-l omoare, dar Ionel Făt-Frumos cum îi trîntea, zmeii aşâ şi întrau în pămînt pîn-la gît.
După asta a scos Ionel Făt-Frumos sabia şi le-a tăiat capetele. Da' pe soacră-sa şi pe nevastă-sa le-a prefăcut în două vaci, le-a înjugat la plug şi le-a pus să are moşia.
A luat apoi Ionel Făt-Frumos motănaşul năzdrăvan şi s-a dus acasă.
M-am suit pe o roată
Şi v-am spus povestea toată.

CUM S-A LUPTAT POPA CU HOȚII

Într-un sat era un popă hrăpăreţ şi minciunos, după cum sînt de obicei toţi popii. Dacă vedea ceva în ograda altuia ce n-avea el, se punea pe capul omului şi pînă nu-i dădea şi lui, nu se lăsa. Ei, cînd cerea, încă calea-valea, dar cînd punea mîna fără să-ntrebe, asta nu mai era de iertat.

Aşa s-a întîmplat odată, cînd i s-a lipit de mînă ceasul unui geambaş de cai, pe cînd acesta ieşise să-şi vadă căluţii cumpăraţi. Popa a şters ceasul şi pe aici ţi-i drumul. însă după ce s-a mai dezmeticit geambaşul, a observat că ceasul nu-i. La început nici prin gînd să-i vină, că l-ar fi putut fura o faţă bisericească. După ce-a căutat peste tot şi a văzut că ceasul nu-i, a început să-l bănuiască pe părinţel.

«Oare n-a făcut părintele o şagă?!» — se întreba geambaşul în gînd, ca să nu păcătuiască. Dar un om mai îndrăzneţ îi zice:

— Măi omule, sfînt o fi el popa, lasă păcatul meu să fie, dar eu cred că numai el a luat ceasul. Altcineva nu putea. Hai după dînsul.

Zis şi făcut. Geambaşul şi cu cîrciumarul s-au suit într-o brişcă cu doi murgi, ce zburau ca vîntul, şi-au dispărut într-o clipă.

Pe o vale l-au ajuns pe popa: mergea în căruţă cîntînd, parcă uitase c-a furat ceasul geambaşului. De altfel, popa pusese de amu ceasul în

 

buzunar şi se gîndea ce-o să zică preoteasa, cînd l-a vedea. Aşa că cei doi l-au ajuns pe neprins de veste şi-au observat de odată lanţul spînzu-rat la buzunăraşul de la caftanul popii.

Geambaşul nici nu l-a mai întrebat nimic şi cum s-a apropiat, l-a şi luat la croit pe popă, că sărmanul, a sărit din căruţă şi-a pornit-o la fugă de-a dreptul prin cîmp. Dar geambaşul după el: dă-i şi dă-i, pînă a picat popa jos.

După ce-a căzut jos, geambaşul s-a suit călare pe el şi l-a bătut cît i-a plăcut. îl zgîlţîia de păr, de barbă, l-a înghiontit cum a vrut şi, văzînd că popa e leşinat, i-a tras un picior în spate, a scuipat şi a plecat. Ce-i drept, ceasul n-a uitat să şi-l ia.

După ce s-a dezmeticit popa, s-a ridicat cîine-cîineşte şi s-a suit în căruţă. Cînd a ajuns acasă, preoteasa s-a speriat văzîndu-l în ce hal era. Tare l-a mai jelit ea pe părintelui, cînd acela i-a spus, că i-au ieşit nişte hoţi înainte, care l-au prădat, l-au bătut şi l-au schingiuit cum le-a plăcut.

— Norocul meu c-au fost numai doi şi-am putut să mă lupt cu dînşii, altfel m-ar fi omorît de tot. Am păţit şi eu drept ca cela:

Cînd mă apuca cu mina de chică,

Eu îi apucam cu dinţii de opincă.

Ei mă întindea de barbă,

Dar eu m-apucam cu dinţii de iarbă.

Nici eu n-oi pune briciul în barbă,

Dar… nici hoţii n-or dormi pe iarbă. Popa minţea, afurisea, doar că n-ar pricepe preoteasa adevărul întîmplării.

VOINIC DIN LUME FĂRĂ NUME

A fost, cică, un om, care avea trei fete. Trăiau ei bine şi mai bine, cît era vreme de pace. Dar iată că, într-o bună zi, s-a pornit un război mare. împăratul a scris cărţi şi a trimis prin părţi şi răvaşe prin oraşe, a pus buciumele şi au buciumat trei zile, a trimis crainicii să strîngă lumea să meargă la bătălie. Şi l-a ajuns rîndul şi pe omul acela cu trei fete. Se pregăteşte el să meargă la oaste. Fata cea mai mare îl vede gătindu-se de drum şi-l întreabă:
—   Unde te duci, tată?
—   Mă duc la bătălie, draga tatei. N-am avut noroc să am şi vreun băiat, că se ducea acum în locul meu.
—   Tată, mă duc eu.
—   E, draga mea, fetele-s de stat pe lîngă casă.
—   Ba, îndată mă gătesc şi mă pornesc.
Se îmbracă ea în haine de oştean, pune sabia la şold, încalecă pe cal, îşi ia rămas-bun şi porneşte.
Tată-său ce face? îmbracă nişte piei, nişte haine urîte, se face o matahală groaznică şi pe de altă parte îi iese înainte la un pod.
Calul s-a speriat şi a început să fornăie, da' fata, nici una, nici două, hai înapoi acasă. Tată-său, nevăzut şi neştiut, pe de altă parte a venit înaintea ei acasă şi o întreabă:
—   Ce, draga tatei, ai fost de amu?
  • Mi-a ieşit o matahală înainte, s-a speriat calul şi m-am întors înapoi.
Iar începe tatăl lor să se gătească să meargă la bătălie. Se apropie fata cea mijlocie şi-l întreabă:
—   Unde te găteşti să te duci, tată?
  • La bătălie, unde în altă parte, că, iată, n-am avut noroc şi de un băiat, să meargă acum la oaste.
—   Dă că mă duc eu, tată…
—   Ei, dacă nu s-a dus cea mai mare, te-i duce tu…
—   Stai că mă duc, mă pornesc îndată.
Se îmbracă ea în haine moscăleşti, a pus sabia la şold, s-a suit călare, şi-a luat ziua bună de la toţi şi s-a pornit.
Tată-său, pe de altă parte, ajunge la pod, se preface în matahală şi îi iese înainte.
Calul fetei a început a fornăi, a sări în două picioare şi tot se da înapoi. Fata se sperie şi ea, întoarce calul şi-l ia la jnăpăit cu puha, să fugă cît mai repede spre casă.
Tată-său, pe altă parte, ajunge mai degrabă acasă şi o întreabă:
—   Ei, ce-i, draga tatei, de amu ai fost la oaste?
—   Mi-a ieşit o matahală înainte şi calul a întors înapoi.
—   Ei, parcă am ştiut că aşa o să fie.
începe el a se găti a treia oară. Cînd colo, îl vede fata cea mai mică.
—   Tată, da' unde te găteşti mata să te duci?
  • Mă duc la bătălie, draga tatei, că, iaca, n-am avut noroc măcar de un băiat, că se ducea în locul meu…
—   Mă duc eu, tată, la bătălie.
—   Dacă nu s-au dus cele două mai mari, parcă tu ai să te duci?…
  • Atîta lucru îţi cer, tată, şi eu – să mă laşi să plec. De ce nu vrei să-mi faci şi mie pe voie?
Şi ba o vorbă, ba alta, l-a înduplecat pe bietul tată şi l-a făcut să-i deie drumul.
S-a apucat fata să se pregătească de drum. A căutat în pod sabia, hainele moscăleşti, şaua, cu care umblase bătrînul lor, le-a coborît jos, le-a scuturat de colb, le-a curăţit, apoi s-a dus la tabun să-şi aleagă un cal. Fata a luat o tavă de jăratic şi a pus-o între cai, dar caii nici nu se uitau la jăratic, numai unul slab ca vai de el a venit şi a început să mănînce. Fata l-a alungat, iar calul a vorbit:
—   Nu mă alunga, ia-mă pe mine, că eu ţi-s călăuză.
Atunci ea i-a aruncat frîul în cap şi a pus şaua. Calul îi spune:
—   Stăpînă, dă-mi drumul să mă plimb împrejurul casei, să scutur părul de cal bătrîn şi să am păr de mînz tînăr de trei ani.
I-a dat drumul calului să se plimbe şi, cînd s-a întors, a vorbit aşa:
—   Acuma dă-mi drumul să mă duc în codru, să-mi pasc trei zile ierbile şi să-mi beau apele:
Ş-apoi voi fi cal de călărie,
Pentru tine de voinicie,
Ce-ai să gîndeşti,
Aceea ai să izbîndeşti. Fata i-a dat drumul calului şi acela s-a dus în codru, şi trei zile şi trei nopţi a păscut iarbă din poiene şi a băut apă din cişmele, şi a patra zi a venit un cal de mînca nouri şi întreabă:
—   Cum vrei să mergem, ca gîndul ori ca vîntul?
  • Dacă vom merge ca gîndul, ne prăpădim. Să mergem mai bine ca vîntul, tremurînd pămîntul.
Şi-a luat ea ziua bună de la toţi, s-a suit călare şi s-a pornit calul în trap mare la drum.
Tată-său iară pe de altă parte s-a dus la pod, s-a făcut o momîie groaznică şi i-a ieşit înainte.
Calul a început a fornăi, da' ea l-a plesnit cu biciul:
—   De-e, cal! Ce, te temi şi de muşte?
Calul a mers înainte, da' ea a scos sabia să lovească… Tată-său a strigat:
—   Stai, draga tatei, că acesta-s eu!
—   D-apoi de ce stai aici?
  • Am vrut să te ispitesc, te temi ori nu! Acum văd că tu ai să te duci.
S-au cuprins ca înainte de drum, şi-au luat ziua bună şi el s-a dus acasă, iar ea – la bătălie.
A mers ea cît a mers şi a văzut întuneric de armată, care stătea faţă în faţă gata să împroaşte cu suliţele, să taie cu săbiile, să lovească cu buzduganele. Ea s-a repezit cu calul asupra duşmanului, a tăiat în patru părţi cu sabia şi i-a cioplit, şi i-a ciopîrţit, că puţini tare ce-au rămas, numai de-au dus vestea.
Amu a întrebat împăratul, au întrebat oştenii, cine-i viteazul acesta, care a răpus singur duşmanul. A dat poruncă să-l cheme să-l mulţumească, să-l încarce cu daruri scumpe, dar ea n-a stat la astfel de măriri, s-a dus şi dusă a fost.
în urmă a tot mers vorba despre acest oştean, despre acest voinic şi, fiindcă nu i-a ştiut numele, i-a spus Voinic-din-Lume-fără-Nume.
A mers ea aşâ pe locuri neumblate şi aude un răcnet mare. Cînd se apropie, vede un zmău, care mînca un cerb. Şi ţipau şi unul, şi altul: cerbul – că îl mînca, zmăul urla că din pricina coarnelor nu-l putea înghiţi, dar nici nu-l lepăda.
Cerbul strigă:
—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, ucide zmăul acesta, că mare dar ti-oi da!
Da' zmăul strigă:
—   Voinic-din-Lume-fără-Nume, taie coarnele cerbului, ca să-l pot mînca, că mare ti-a fi binefacerea.
Ea a întrebat calul ce să facă. Calul i-a spus:
—   Scoate sabia şi taie zmăul la încheietura gurii, că acolo e puterea lui, şi a scăpa şi cerbul, şi zmăul, că de nu, o să piară amîndoi stînd aşa.
Fata ce a făcut? A rotit sabia voiniceşte şi, cînd a tras o dată, l-a despicat pe zmău în două pînă la coadă. Cerbul a ieşit şi s-a dus la apă să se spele.
Zmăul, aşâ tăiat, cum se afla, sărea în slava cerului, pară de foc slobozea şi s-a dus drept la zmeoaica cea bătrînă. Şi ea, cum l-a văzut, l-a dat cu apă închegătoare şi l-a făcut la loc, l-a dat cu apă învietoare şi s-a făcut zmăul aşâ ca mai înainte.
Cînd a aflat zmeoaica de Voinic-din-Lume-fără-Nume, l-a trimis îndată pe feciorul ei să-l aducă, să-l vadă cît e de mare şi ce putere are.
A ieşit feciorul zmeoaicei îmbrăcat, înarmat, călare pe cal şi, nu zăbavă vreme, îl întîlneşte pe Voinic-din-Lume-fără-Nume şi vine cu el acasă.
Cum a ajuns acasă, zmeoaica l-a şi cunoscut că voinicul acesta e fată, şi zice:
—   Dragul mamei, voinicul cu care ai venit e fată, dar ca să afli mai bine de e fată ori nu, du-o prin dughene, tot pe la haine femeieşti şi, dacă s-a uita, apoi să ştii că e fată.
Da' calul ştia şi i-a spus fetei să nu se uite prin dughene la hainele cele femeieşti.
Se duc ei, umblă tot pe la haine femeieşti din dugheană în dugheană. Fata ocărăşte:
—   Cîine de zmău, ce mă porţi tu pe la rochii? Du-mă la haine bărbăteşti, ostăşeşti.
Vine zmăul acasă, înciudat pe mamă-sa.
—  Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul!
—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Pînă ce oi mai face eu de mîncat, tu cheamă-l la Nistru să se scalde şi, dacă n-a vrea să meargă, apoi e femeie.
Se duce zmăul şi îi spune:
—   Hai, voinice, şi ne-om scălda la Nistru. Calul i-a spus fetei:
—   Cînd te-i duce la Nistru, să mă iei şi pe mine, că zmăul are să te îmbie să te scalzi, el nu se încrede că eşti fată. El are să-ţi zică să te dezbraci, tu fă-te că te dezbraci, da' eu atunci oi începe a zburda, şi tu să porneşti, adică să prinzi calul, şi aşâ vei scăpa.
Se duc ei la Nistru. Şi încep: unul zice că acela să se dezbrace mai întîi, da' cela – celălalt.
Ei, s-a dezbrăcat zmăul şi a intrat în apă. A început a se dezbrăca şi ea, cînd colo, s-a pornit calul la zburdat.
—   Mă duc să prind calul!
A alergat ea, a alergat şi de-acum zmăul n-o mai vedea, lese zmăul din apă şi vine acasă supărat:
—Adică îmi eşti mamă, da' gîndeşti să-mi mănînci capul, şi-i spune cum a fost.
—   îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul ei. Acum mai fă şi aceasta ce ţi-oi spune. Zi-i să doarmă la noi şi ia o stiblă de busuioc şi pune-i sub aşternut. Dacă busuiocul va fi ud, îi bărbat, dacă va fi veşted, îi fată.
Calul a ştiut vorbele zmeoaicei şi i-a spus fetei:
—   Cere peste noapte o cofă cu apă şi, cînd te-i scula, să uzi busuiocul.
Vine zmăul şi-i spune să doarmă peste noapte la dînşii.
—   Ei, voi dormi, dar să-mi daţi o cofă cu apă, că tare des beau noaptea.
Zmăul a pus o stiblă de busuioc sub aşternut şi a adus o cofă cu apă.
S-a culcat ea şi, cînd s-a sculat dimineaţa, a găsit busuiocul veşted. Ea îl apucă, îl înmoaie în cofă, îl pune la loc şi iese din casă.
Zmăul repede se duce şi, cînd colo, găseşte busuiocul ud. Se duce la zmeoaica cu ocară:
  • Se cheamă că îmi eşti mamă, da' gîndeşti capul să-mi mănînci — şi îi arată busuiocul ud.
  • îi fată, dragul mamei, da' multă minte are, dacă o fi fiind din capul
ei.
Voinicul-din-Lume-fără-Nume a încălecat pe cal, şi-a luat ziua bună şi s-a pornit spre casă.
După ce s-a dus, zmeoaica i-a spus feciorului să pregătească un car de furci de tors şi să pornească în lume. Dacă a afla-o şi s-a urca în car să-şi aleagă furcă de tors, să ştie că e fată şi n-o să mai poată coborî.
Zmăul a încărcat un car de furci de tors, care de care mai bune,
mai frumoase, şi s-a pornit la drum. Mai printr-un sat, mai prin altul, ducîndu-se el, ajunge şi la casa omului cu cele trei fete. întreabă sora cea mai mare:
—   Ce ai în car?
—   Furci de tors! Furci de tors!
—   Scoate, să le vedem.
—   Suie în car şi alege-ţi pe plac.
S-a uitat fata cea mai mare şi a răspuns:
—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.
N-a trecut mult şi a venit fata cea mijlocie şi întreabă şi ea:
—   Ce ai în car?
—   Furci de tors! Furci de tors!
—   Arată, să le văd.
—   Suie în car şi alege-ţi.
Se uită fata cea mijlocie şi zice:
—   Nu-s bune nici caier de pus, nici de tors pe fus.
La urmă a venit cea de a treia soră şi a întrebat şi ea ce duce de vînzare în car.
—   Furci de tors!
—   Dă să le văd.
—   Suie în car şi alege.
Fata s-a suit să-şi aleagă furcă, iar zmăul a şi pornit spre casă. Tata, mama, surorile ei au alergat şi, cînd s-au uitat, au văzut-o ridicată în înaltul cerului. Au strigat toţi în urma ei:
—   Tu să nu grăieşti nouă zile acolo!
Ea însă n-a auzit şi i s-a părut că nouă ani să nu vorbească. Au ajuns la zmău acasă. Vorbesc la dînsa, ea nu vorbeşte, o zi, două, trei, nu scoate un cuvînt. într-o zi, îi spune zmeoaica:
—   Ce mută ai adus în casă? De frumoasă îi frumoasă, da' glas n-are.
Feciorul răspunde:
—   Poate se ruşinează, a vorbi mai pe urmă.
Mai după aceea, zmeoaica, văzînd-o că tot tace, i-a spus feciorului:
—   Dragul mamei, lasă că eu am s-o trimit în ospeţie şi înapoi n-are să mai vie.
După un timp, au început ei să se pregătească de nuntă. Fata înţelegea totul, dar de vorbit nu vorbea, într-o zi, zmeoaica îi spune:
—   Trebuie să mergi la Baba-Cloanţa să aduci sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, ca să cernem pentru nuntă.
Şi-a luat fata trei turte de hrană şi s-a pornit în lume. A auzit din urmă că zmeoaica a spus:
—  încotro o trimitem noi, înapoi nu se mai întoarce.
Şi dacă s-a pornit ea, a mers şi a tot mers, drumărind multă lume-împărăţie, prin păduri înverzite, prin lunci înflorite şi a ajuns la o casă. Bate la poartă, lese Sfînta Vineri cu un cîinişor şi zice:
—   Dacă eşti om bun, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti om rău, depărtează-te, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.
—  Om bun, om bun, maică!
A intrat în casă şi fata îi spune:
—   Maică bătrînă, nu ştii încotro drumul abate la Baba-Cloanţa, că m-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cernem de nuntă.
—   Nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Na basmaua aceasta, strînge-o, la vreme de neputinţă ţi-a fi de folosinţă.
l-a arătat maica drumul şi s-a pornit fata mai departe. Şi merge, şi merge cale lungă, şi vreme multă, şi ajunge la Sfînta Sîmbătă. Bate la poartă, iese Sfînta Sîmbătă cu un cîinişor şi-i spune:
—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că am căţeluşa aceasta cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi, cînd oi slobozi-o, praf şi pulbere te face.
—   Fată bună, fată bună, maică!
A intrat în casă şi începe fata a spune:
  • M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa să aduc sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, să cearnă făină pentru nuntă.
  • Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, ci te-a trimis să te prăpădească. Na peria aceasta, la vreme de neputinţă ţi-a fi şi ea de folosinţă.
Şi i-a dat o perie şi i-a arătat drumul înainte. Merge ea, merge şi ajunge la Sfînta Duminică. Bate la poartă şi iese Sfînta Duminică cu un cîinişor şi tot aşâ vorbeşte:
—   Dacă eşti fată bună, apropie-te de chilioara noastră; dacă eşti fată rea, depărtează-te de chilioara noastră, că oi slobozi această căţeluşă cu trupul de fier, cu dinţii de oţel şi praf şi pulbere te-a face.
—   Fată bună, fată bună, maică!
A intrat în casă şi Sfînta Duminică o mai întreabă ce umblă, ce a venit.
—   M-a trimis zmeoaica la Baba-Cloanţa după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să ne gătim de nuntă.
—   Draga mătuşii, la cale grea te-a trimis. Zmeoaica nu te-a trimis să te folosească, da' te-a trimis să te prăpădească. Mătuşa o să te ajute. Na cutia aceasta, strînge-o, că la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă.
îi dă o cutie şi îi arată drumul cum să ajungă la Baba-Cloanţa. Fata i-a mulţumit şi a mers înainte peste păduri fără măsuri, peste ape late şi-nspumate şi a ajuns la casa unde trăia Baba-Cloanţa. Cînd s-a apropiat, a auzit cum baba bătea darabana în casă. A deschis uşa şi baba, cînd a văzut-o, a sărit în sus de bucurie.
—   Fetiţă dragă, cine te-a trimis la mine?
  • M-a trimis zmeoaica după sită deasă de mătasă şi după sită rară de negară, să cernem făină pentru colaci, să ne gătim de nuntă.
Ea zice:
—   Hai, intră la mătuşa în casă şi mătuşa amuşi are să-ţi deie sitele.
Intră fata în casă şi se aşază la masă. Baba-Cloanţa îi zice:
—   Pînă m-oi duce eu în altă cămară după sită deasă de mătasă şi sită rară de negară, tu ia şi bate darabana.
Da' ea nu s-a dus să aducă sitele, s-a dus să-şi ascută dinţii, ca s-o mănînce. Şi ca s-o ţină pe loc, a pus-o să bată darabana, ca să ştie cînd fata a vrea să fugă, dacă s-a pricepe.
Cum sta fata la masă, aude prin casă umblînd un şoricel. Şoricelul a chiţcăit şi a vorbit:
—   Ţi, ţi, ţi, fată frumoasă, ia-ţi sitele din cui şi du-te acasă, că Baba-Cloanţa îşi ascute dinţii în cealaltă cămară şi vine la tine să te mănînce.
Fata bate înainte darabana. Şoarecele îi zice:
—   Lasă că eu oi bate darabana, ia sitele şi fugi acasă. Fata a luat sitele şi pe aici ţi-i drumul, fuge şi tot fuge. Şoarecele bătea darabana înainte. Baba-Cloanţa auzea darabana
şi-şi ascuţea dinţii în voie.
Cînd vine ea în casă, fata nu-i şi sitele nu-s, da' şoarecele azvîrle darabana şi ţuşti! în bortă.
Baba-Cloanţa, de ciudă mare, prinde a săpa. Sapă, sapă şi ajunge la pereţi, roade pereţii. A gătit cocioaba ei de ros, a stricat-o din vîrf pînă în talpă şi n-a mai dat de şoarece.
S-a pornit Baba-Cloanţa în fuga mare după fată. Şi aşâ fugea, de rupea pămîntul şi tot striga din urma ei:
—   Stai, fată frumoasă, dă sita de mătasă!…
Aleargă baba, aleargă, cît-cît de-amu s-o ajungă. Cînd se uită fata în urmă, da' Baba-Cloanţa numai mîna să puie pe dînsa, s-o prindă.
Fata a azvîrlit peria în urmă şi s-a făcut din perie o pădure deasă şi întunecoasă. Baba-Cloanţa s-o treacă nu putea, s-o ocolească, zăbovea – haide, s-a apucat de ros pădurea.
A ros ea cît a ros şi a făcut o cărăruşă, cît a putut trece, şi iarăşi s-a luat după fată. Mergea Baba-Cloanţa înfocată şi ocăra:
—   Stai, fată, de bunăvoie, dă sita de mătasă!…
Fata fugea, nu credea. Iară de-amu cît-cît s-o ajungă. Ea scoate basmaua şi o aruncă în urmă. Din basma s-a făcut o apă mare, că nu i se vedeau malurile.
Baba-Cloanţa nu putea nici s-o treacă, nici s-o înconjoare. Se apucă de sorbit. Sorbeşte, sorbeşte, face un drum pentru dînsa şi trece.
Dacă a trecut, s-a pornit în fugă mare mai departe după fată.
Ocărăşte baba şi strigă:
—   Stai, fată, de bunăvoie, că numai sitele ţi-oi lua şi pe tine nu te-oi mînca!
Fata fuge înainte. Iară de-amu cît-cît, cît-cît s-o ajungă. Fata mai azvîrle şi cutia înapoi. Şi s-a făcut din cutie un munte înalt pînă în slăvile cerului, nici să-l treacă, nici să-l înconjoare Baba-Cloanţa.
S-a apucat Baba-Cloanţa de ros piatră şi rodea de-i pocneau fălcile. De-amu babei îi rămăsese numai un colţ în gură. Roade ea piatra, roade. Rămăsese de-amu din munte o lespede subţire ca sticla şi baba n-a mai avut cu ce roade lespedea de piatră şi s-a întors înapoi fără dinţi.
Fata a fugit şi a tot fugit şi a ajuns acasă la zmeoaica. Ei s-au mirat că ea a scăpat de Baba-Cloanţa, ba încă şi cu sitele amîndouă.
Cine s-a dus pînă atunci la Baba-Cloanţa n-a scăpat cu zile.
în vremea asta, zmăul se pregătea de nuntă cu altă mireasă.
El tăia un ţap, iar femeia pregătea în casă găluşte.
Fata intră şi vede mireasa zmăului, unsă de funingine, neagră de cenuşă, porăindu-se sub vatră cu oalele. Ea s-a oprit în uşă şi a strigat:
—   Cîţi, mîţă, din cotruţă!
De la cuvintele acestea mireasa zmăului s-a prefăcut în mîţă, a sărit şi s-a dus.
Zmăul, cînd a auzit că a vorbit, a lăsat ţapul şi cu mîinile pline de sînge s-a repezit, a cuprins-o de gît şi i-a zis:
—   Rîndunica mea, rîndunică, amu te cunosc, că tu eşti Voinicul-din-Lume-fără-Nume.
Fata s-a smuncit din mîinile lui, s-a prefăcut în rîndunică şi a zburat prin fereastră.
Zmăul s-a repezit s-o prindă, a apucat-o cu două degete de coadă şi i-a smuls penele din mijloc.
De atunci, rîndunica e roşie la gît şi are coada despicată. Şi a rămas zmăul singur şi mai mult nu umblă după însurat. Iar mîţa şi cu rîndunica nu se împacă, fiindcă au fost odată amîndouă logodnicele zmăului.
Şi am încălecat pe o şa Şi am spus povestea aşa.

DAFIN ȘI VESTRA

Spre partea locului unde soarele apune, aveau împărăția lor un împărat și o împărăteasă. Deamu la amîndoi li se ofilise floarea tinereții dar n-aveau nici un copil să le fie de spor şi ajutor la anii bătrîneţei. Scîrba apăsa amu asupra lor mai tare decît bătrîneţile. într-una din zîle cad amîndoi pe gînduri şi prind a plînge.
Plîng şi plîng cu hohote, că valul jelii lor a trecut hotarele împărăţiilor.
Dar iată că din lumea, care eră pe atunci, s-a aflat un bătrîn pustnic, ce
ştia leacurile din toate buruenile şi a venit el la curţile împărăteşti, izvorul
scîrbei să le îndulcească.
Loc şi cărare i-au făcut pîn-la înaltul tron, unde a îngenunchet şi i-a
întins împărătesei un strugure de viţă de vie, adus de pe o ruptură de
mal de la movilele de cristal şi cum l-a mîncat împărăteasa, a purces
însărcinată.
 
Alt soare îi încălzea inima împăratului. Amu se înviorase la trebi şi la viaţă, lată că într-o zi şi-a chemat oştenii, a strîns gonaşi şi s-a pornit la vînătoare. Doborînd cînd lupi, cînd vulpi, cînd iepuri, călcase bună bu­cată de loc, că hotarul împărăţiei rămăsese hăt departe în urma lor, dar nimeni nu luase acestea în samă şi, coborîndu-se pe coasta unei stînci, se pomenesc într-o cetate nantă, largă şi pustie, fac cu toţii tîrcoale ce­tăţii celea, nimic nu întîlnesc alta decît piatră.
—  Hai înapoi!, – porunceşte împăratul.
Dar, cînd s-au apropiet de panta de piatră, n-au găsit loc de suit. Stîn-ca se rupsese părete drept în jos. Prind cu toţii a se vîrcoli, încolo, încoa­ce, ca păsările în laţ, şi nici că găsesc loc de eşire. Aşa trece o zî, trece şi alta, mîntuie de mîncat vînatul, altceva nu mai aveau nimic, da' de ici foamea tot mai greu se lăsa asupra lor. Aşa au stat o zi şi o noapte şi în zorii djmineţii au văzut plimbîndu-se pe zîdul cetăţii un drac cu luleaua în gură. îndată i-au dat de ştiut împăratului.
—  lan-te uită, Măria ta!
—  îi dracul. Ducă-se pe pustii, răutatea lumii.
O parte din oşteni se dau pe lîngă împărat şi-l pun să întrebe de drac:
  • întunecimea nemerniciei tale, spune, cu ce-am greşit, de ne-ai în­chis în cetatea această?
  • Nu eu v-am închis, ci voi sînguri aţi venit, – răspunde dracul de sus.
  • Atunci fie atît de nimerite făr'delegile tale de a face o eşire prin acest zid, să ne sîmţim în largul nostru.
 
—  Fac, ce-mi ceri, împărate, dacă mă dăruieşti cu un dar.
—  Ce anume?
—  Dăruieşte-mi, ce n-ai văzut şi ce n-ai auzit la curţile tale şi-ţi dau drumul într-o clipă.
Cade împăratul pe gînduri şi nu-şi poate da sama, la cît vin vorbele dracului, da' dorinţa de a scăpa de cercul zîdurilorîl rodea mai tare, decît pe toţi şi atunci îi răspunde:
—  Ei hai, dăruit să fie.
—  Fă firman, sămn celor dăruite, – porunceşte dracul.
A chemat împăratul unul cu carte, care a muşcat buricul degetului şi a scris cu sînge, că n-avea cerneală. Şi cum a primit dracul firmanul, zîdul cetăţii pe dată a întrat în pămînt. Bucuroşi s-au dus cu toţii acasă, iar cînd a ajuns împăratul la curţile sale, bucuria şi fericirea de pe pămînt toată întrase în inima lui. Născuse împărăteasa un băiat dolofan, care creştea văzînd cu ochii şi nume i-au pus Dafin. în cîteva zîle eră deamu de-a trebilor. Şi împăratul şi împărăteasa se uitau numa' la dînsul, cum se uită floarea răsăritei la faţa soarelui. Atîta bucurie aveau, cît n-avuse întreaga viaţa lor.
Însă cîteodată pe cît îs de frumoase florile primăverii, pe atît îs de nemiloase brumele şi îngheţurile. Tocmai amu a sosit la curtea împără­tească dracul şi nu le-a cerut alta, decît pe Dafin. împăratul şi împărătea­sa una că de groază, alta că pe neaşteptate, n-au mai avut cînd zice nu, că dracul l-a şi înşfăcat pe băiat şi, învîrtindu-se ca un vîrtej, s-a dus, de nu i-a mai ştiut nimeni de urmă. Nici Dafin, băiatul, nu şi-a mai dat sama încotro a fost dus şi pe ce pămînt i-a dat drumul jos. Acolo dracul a înce­put să-l puie la munci şi cîte nu-l ajungeau pe sărmanul Dafin! Foame, nesomn, chinuri şi nevoi. Dar răbda băiatul, căci nu putea eşi din pasul şi din vrerea dracului. Avea Dafin ce avea, dar în temei avea dragostea de a cunoaşte meşteşugurile toate. Uşor a învăţat şi fel-de-fel de limbi, pînă şi limbile păsărilor, animalelor şi cîte şi mai cîte.
Odată s-a dus dracul pe alte tărîmuri şi, rămînînd Dafin sîngur, a lu­crat ce a lucrat şi, făcîndu-i-se sete de apă, s-a dus la izvor. Acolo s-a aşezat la răcoarea umbrei unui plop, a băut, a mîncat, s-a mai odihnit şi iată trei păsări vin din zbor pe vîrful copacului şi, văzîndu-l pe voinic, una din ele a prins a vorbi către celelalte:
—  la uitaţi-vă, surioarelor, unde odihneşte un voinic de peste hotarul împărăţiei dracului, la acesta de-ar şti de necazul lui Harap, s-ar duce, l-ar ierta, şi ar scăpa sărmanul bătrîn de osînda diavolului, că o sută opt-zăci de ani scoate apă din fîntîna nesăcată şi o tot toarnă în vale, unde de o bucată de vreme se scaldă preafrumoasa Vestra, furată şi vrăjită de drac, pentru a fi diavolisită şi a fi pornită pe drumul fărdelegilor.
Dafin a înţăles glasul păsării, s-a scîrbit de fărdelegile diavoleşti, lăsa­te pe pămînt, şi, sărind de colo, de sub copac, a întrebat:
  • Cam pe ce locuri şi în care parte a pămîntului se chinuieşte Ha­rap?
  • Mergi valea în jos, trei zîle şi trei nopţi şi-l vei găsi, – i-au răspuns păsările.
S-a pornit Dafin la drum şi mergea tot valea fără popas, fără odihnă şi în zorii zîlei a patra a ajuns la un iaz mare, că puterea ochilor nu-i putea bate marginile. Hăt departe, sub o poală de deal, se vedea o fîntînă şi un om, care ba ridica în sus, ba cobora în jos o cumpănă cît toate zîlele. Cînd s-a apropiet de dînsul, l-a văzut, că aşa eră de bătrîn, de se uscase pielea pe dînsul.
—   Spor la lucru, bătrîne!
—   Mulţămescu-ţi dumitale.
 
  • Da' ce scoţi aşa cu osîrdie ciutură după ciutură, parcă ai vrea să săci fîntîna de apa izvorului?
  • Of, tinere, blăstămul diavolului a căzut asupra veţii mele. îs osîndit să scot apă din fîntînă, să curgă necontenit poteca şi să se mărească iazul. Da' sîngur cine eşti?
—  Îs străin, tătucule. Sînt luat de drac şi amu nu mă mai slujeşte mintea, cum să es din hotarele împărăţiei lui şi să scap şi eu la viaţă cu dulceaţă.
S-a aşezat moşneagul pe colacul fîntînii şi a prins a alege în fel şi chip gîndurile.
—  Apoi, – zice el, – de aici scăpare vei avea numa' cu Vestra – o tînără fată, adusă de drac de peste multe mări şi ţări, să fie făcută unealtă ră­utăţilor, şi ea pînă astăz are deamu puterea şi ştiinţa dracului, dar inima încă îi este curată. Du-te în ceilaltă parte a iazului, pîndeşte-o, cînd a veni să se scalde, ie-i veşmintele şi fugi, da' ferit-a sfîntul să te uiţi îna­poi, c-apoi gata, pierzi orice putere de a o stăpîni. De la mine veţi primi blagoslovire şi, de-ţi scăpa de drac, ve-ţi huzuri cît îţi trăi.
Parcă l-ar fi aruncat în binele pămîntului, aşa se bucura-se Dafin de vorbele bătrînului Harap. îndată s-a şi pornit pe malul iazului tac, tac, sărind de pe un picior pe altul şi, cam pe locul unde trebuia să vie Vestra la scăldat, s-a dat dos şi tăcea chitic.
Frumos e luceafărul, cînd prinde a se ridica pe albastrul cerului, da' mai frumoasă eră Vestra, cînd venea pe costişa dealului spre malul ia­zului. Cînd păşea tînăra fată, trupul ei juca, cum joacă frunza ierbilor în bătaia vîntului. La malul iazului s-a oprit, şi-a lăsat veşmintele, iar cînd s-a atins de apă, s-a prefăcut în lebedă albă ca zăpada şi a prins a se scălda, a bate din aripi şi a face fel-de-fel de ghiduşii de-ţi încremeneau ochii asupra ei. Dafin însă o lasă să-şi facă pe chef, iar pe din dos ha-măna străiţele şi… tiva! băiete. Fuge el, fuge, dar iată iese Vestra la mal şi… na-ţi-o bună, straiele nicăieri! Val-vîrtej mergeau fiorii de spaimă prin inima ei. Uitîndu-se în tuspatru părţile, îl vede pe Dafin şi atunci porneşte după dînsul şi, ca să-l oprească, prinde a cînta, din vorbă a-l dezmierda, Dafine încoace, Dafine încolo, iar Dafin mergea şi mergea mereu înainte şi nu sîmţea călcaturi pe pămînt, dar sîmţea călcaturi pe inima sa. Vestra mai tare se aprinde şi începe să sloboadă farmecul cîn-tecului din puterea inimii:
Dafine, Dafinaş
Fagure, făguraş,
Ales din flori,
în zile de sărbători.
Nu fugi de mine,
Nu fugi de bine,
Uită-te-napoi,
Să fim amîndoi.
Dafin ofta, Dafin lăcrăma de mare dor, – ce ar fi vrut să se uite înapoi, dar n-a făcut una ca aiasta. A mers pîn-la fîntîna lui Harap şi, cînd a pus acesta mîna pe umărul lui, a venit alături de Dafin şi Vestra. Moşneagul i-a întors fetei veştmintele, i-a aşezat pe tineri în genunchi, i-a blagoslovit
să le fie viaţa – viaţă şi traiul cu dulceaţă, apoi, scoţînd din cingătoarea brîului două inele, le-a pus pe mîini la amîndoi. Tinerii s-au sculat în pi­cioare, au mulţămit şi, amintindu-şi Dafin de spusele păsărilor, a zîs:
—  Apoi, tătucule, să fii iertat din partea mea de osînda diavolului.
Şi, cînd a zîs aceasta, parcă nici nu fusese cîndva în faţa lui Harap-bătrînul. într-o clipă şi fîntîna, şi cumpăna, şi el nu s-au mai văzut, doar ca sămne vălurau pe locurile lor nişte tufe de iarbă, psăne aşâ de demult trebuiau să se stingă de pe faţa pămîntului.
Rămîne Dafin logodit, dar Vestra prinde a se întrista şi spune:
—  Noi nu vom putea trece hotarul acestei împărăţii, pînă nu vom primi învoirea dracului. Tu sîngur du-te şi mă cere.
Se duce Dafin la curţile dracului şi pînă acolo trece hîrtoape, cotloane, stînci tot mai mari şi iată i se ridică în faţă o cetate neagră ca funinginea. Intră şi-l vede acolo pe cornorat.
—  Bună zîua, dracule.
—  Buna zîua, – răspunde întunecatul, apoi întreabă. — Da' ce nemer­nicii te poartă pe la curţile mele?
—  Vreu să ţi-o cer pe Vestra.
—  Eu pe Vestra ţi-o dau, de-i împlini poruncile mele, iar de te prinzi şi nu împlineşti, ie-ţi grija de la lumina zîlei.
—  Mă prind, întunecate, să-ţi îndeplinesc poruncile.
—  Vino atunci diseară.
Spre seară se duce Dafin la drac. Dracul a eşit afară, s-a dat în largul curţii şi, arătînd spre asfinţit, îl întreabă:
—  Ce vezi?
—  Marginea pămîntului, – răspunde Dafin.
—  Da' la amiază?
—  Tot aşa.
—  Ca să o ai pe Vestra, pînă mîine dimineaţă tot locul acesta să fie arat, semănat cu grîu, grîul crescut, strîns, pus în clăi, treierat, dus la moară, măcinat şi în răsăritul soarelui să-mi aduci pîine caldă de mîn-care.
După aşâ poruncă mai greu căzu spaima şi întristarea pe sufletul lui Dafin, decît cădea noaptea asupra asfinţitului. Cu inima în două s-a dus la Vestra şi a prins a bănui, cum că la peire l-a pornit, că cine s-a mai isca să împlinească aşâ poruncă.
—  Fii pe linişte şi nu te întrista, că un lucru de acesta a-l îndeplini îi floare la ureche.
Şi, uitîndu-se Vestra asupra dealurilor, a şuierat odată şi numa' iată au prins a se strînge din toate părţile draci mulţi, de nu-i ţînea pămîntul.
—  Pînă mîne dimineaţă să împliniţi aşâ poruncă, – le zice fata. — De la curtea preaîntunecatului spre asfinţit şi amiază tot pămîntul să fie arat,
cu grîu semănat, grîul crescut, secerat, trierat, măcinat şi mîne în răsări­tul soarelui să-mi aduceţi pîne caldă. Aţi înţăles?
—  Da! Da! – au răcnit dracii din toate părţile.
Şi cînd mi s-au înfipt în lucru, apoi lucrau, nu încurcau. Unii răsturnau brazdele, alţii boroneau, o ceată sămăna, alta se tîrîia pe brînci şi sufla căldură pe gură şi pe nări la rădăcina grîului şi creştea lanul de minune. Spre zîuă grîul era deamu copt şi dracii s-au pornit care la secerat, care la treierat, care la moară şi, cînd se geneau zorile, au dat pînea în cup-tior. în răsăritul soarelui pînea eră numa' bine coaptă şi Dafin, punînd pe un şervet o pîne mare, rotundă, i-a dus-o dracului.
—  întunecate, porunca îţi este îndeplinită, poftim pînea.
S-a amărît dracul, cînd s-a uitat spre asfinţit şi amiază, dar a luat pî­nea şi, ducîndu-se cu Dafin la o chilie cu arme, îi spune:
—  Alege-ţi de aici nişte arme, că altă poruncă o vei avea la vînătoare. Mîne după amiază să vii să vînezi în curtea palatului meu un iepure, la aminte, vînatul ai să-l faci numa' la curte. Ai întăles?
—  Inţăles, întunecate, – răspunde Dafin şi se duce rîzînd la Vestra.
—  Da' ce rîzi, – îl întreabă ea.
 
  • Cum să nu rîd, dacă s-a prostit dracul, lată încă ce mai socoate el de poruncă, să-i vîneze un iepure şi acela în curte.
  • Nu rîde, Dafine, că aici îi de plîns. Acesta n-are să fie un iepure ca toţi iepurii, da' are să fie însăş dracul prefăcut. Tu mîne să nu te iei cu armele după dînsul, că nu l-îi prinde niciodată, dar să te aşezi la uşa palatului, să aştepţi. Eu m-oi face ogarcă, l-oi fugări şi l-oi scoate din tot ascunzişul. Cînd n-a mai avea încotro şi a da să între în palat, să-l în-şfaci şi să-l trînteşti cu capul de pragul palatului, cît te-or ţine puterile.
A doua zi după amiază s-a aşezat Dafin în dosul uşii palatului, iar ogarca a prins a fugări iepurele şi a-i da tîrcoale într-o parte, în alta şi mai-mai să puie gura pe dînsul. Văzînd urechilă, că nu-i de-a scăpării, hai spre palat şi, cînd să facă ţuşti pe uşă, Dafin hat! de ureci, apoi mi-l apucă de picioarele de dinapoi şi poc! poc!îl trînteşte cu capul de pragul palatului. Mamă, mamă, ce durere îi mai făcea! Ba cînd a prins a-i chi-sa creştetul capului de muchia pietrei, iepurele ţîpa, de nu-şi mai ţînea firea.
Ridicată de zgomot şi răcnet, a eşit din iatacul ei drăcoaica şi, cînd a văzut una ca aceasta, a fost deodată să-şi puie mînile în cap şi s-o aş­terne pe bocet, dar şi-a făcut chibzuinţă şi atunci întreabă răstit:
—  Stai, Dafine, ce-ai stîrnit tărăboiul ista?
  • Păi că m-a pus întunecatul, să-i prind un iepure şi, îndeplinindu-i, după cum vezi, porunca, vreu amu să-l ucid şi să-l duc la ceaun.
  • Lasă, nu-l ucide, dă-l la mine aşa viu, că sîngură l-oi cenătui şi l-oi pune la frigare.
—  Ei nu, trebuie să i-l dau chiar eu preîntunecatului.
—  Cum să i-l dai lui, dacă îi dus şi tocmai diseară are să vie. Hai dă-l încoace, că pînă diseară l-oi frige şi îi veni şi tu şi-i mînca.
Dafin îi dă iepurele şi se duce, ca un om, ce şi-a luat de o grijă, şi amu mai se odihnea, mai se plimba pînă soarele îndesară şi atunci se duce la palat, să mănînce friptură de iepure. Dracul, deamu prefăcut, îl primeşte, îl ospătează, se arată bucuros, da' de ici stătea cu capul legat, cu ochii vineţi şi, abia descleştînd gura, îi spune, că i-o dă pe Vestra, dar să vie mîne şi să şi-o aleagă dintre fetele lui.
  • Bine, – zice Dafin şi se duce bucuros, că în sfîrşit a scăpat de po­runcile diavoleşti.
—  Da' ce eşti aşâ bucuros? – îl întreabă Vestra, întîmpinîndu-l.
—  Cum să nu fiu bucuros, dacă mi-a spus să te eu şi să plec.
  • Vai, Dafine dragă, tu nu ştii, cît îi de grea porunca asta. Aici e de plîns, da' tu rîzi. Mîne te va pune să mă alegi din zăci şi sute de alde mine, toate aceiaş faţă, acelaş păr, acelaş strai, cum, dară, ai să mă cunoşti?
—  Da' măcar fie cît frunză şi iarbă, că te voi cunoaşte.
  • Nu vorbi aşâ, dar mai bine ascultă, ce ţi-oi spune. Mîne să te uiţi pe rînd în ochi la toate şi pe care îi vedea-o lăcrămînd, pe aceea s-o ei.
Aşâ le-a fost înţălegerea. A doua zî, cînd s-a dus Dafin să şi-o aleagă pe Vestra, l-a dus dracul într-o mulţime de fete, toate una ca una şi, la care îşi arunca privirea, erâ chipul şi asămănarea Vestrei. Se uită Dafin, se uită, n-o poate deosăbi şi pace. Şi cine, mă rog, ar fi deosăbit, cînd toate erau asămenea firelor de grîu dintr-un lan mare, ajuns în floarea spicului la bătaia vîntului. Dar vremea trece, spaima şi grijile tot mai tare îl cuprind, cînd deodată vede rînduri de lacrimi pe obraz de fată.
—  Asta-i, preaîntunecate! – strigă bucuros voinicul.
Dracul s-a făcut la faţă ca bogazîul şi, pricepînd sfatul şi înţălegerea lor, i-a luat pe amîndoi cu blende şi izbituri şi i-a dat într-o temniţă sub pămînt, închisă cu douăsprezăce rînduri de uşi de fier, zăvorîte toate şi încuete şi doar printr-o mică găurică se strecura o rază de lumină, ca un fir de aţă. Grea tristeţe şi jele se lăsase asupra lui Dafin, dar Vestra, pălind de pămînt inelul, s-au prefăcut amîndoi în două musculiţe mici, de-au putut zbura prin mica găurică afară. Şi dacă s-au văzut slobozi, au fugit şi au fugit peste văi şi coline, pînă iată în urmă a sîmţit dracul, că ei nu-s şi, făcînd ochii roată peste ţări şi depărtări, i-a văzut şi îndată a trimis gonaşi, să-i oprească din fugă şi să-i aducă înapoi.
S-au pornit gonaşii în fugă nebună, cu puterea blăstămului, cu iuţala fulgerului şi pe aproape de Dafin şi Vestra suflau, de le eşea foc din gură.
—  Of, vrăjmaş mă frige din spate, – zice Dafin. Vestra se uită şi cunoaşte.
—  Gonaşii ne ajung din urmă.
—  Ce să facem?
  • Nu-ţi fie teamă. Eu m-oi face o grădină mare, iar pe tine un grădinar bătrîn. Cînd vor ajunge încoace şi vor întreba, tu să le spui, că au trecut doi pe aici, dar demult, tare demult, pe cînd sădeai grădina aceasta.
Cum a terminat de vorbit, pe dată Vestra s-a prefăcut într-o grădină mare cu fel-de-fel de copaci, iar printre dînşii trebăluia Dafin în chip de grădinar bătrîn-prebătrîn.
Precum ar veni nişte vîrtejuri, aşa au venit gonaşii la grădină şi hul­pavi întreabă pe grădinar:
—  N-ai văzut doi tineri fugind?
  • Demult, tare demult i-am văzut. Tocmai pe cînd sădeam grădina aceasta, iar de atunci nimeni n-a mai trecut pe aici.
Auzind gonaşii de una ca aceasta, s-au mirat şi s-au întors înapoi:
  • Preîntunecate! – îi spun ei dracului, – am fost în partea, care ne-ai trimis, şi n-am întîlnit decît un bătrîn-prebătrîn, trebăluind în grădina lui.
—  Măi, aceea ei au fost, duceţi-vă şi prindeţi-i.
Iar se pornesc gonaşii la drum cu ciuda mai mare, cu graba mai mare şi, după lungă cale, se apropie de Dafin şi Vestra, care dădeau şi ei zor cu mersul.
—  Of, că tare mă mai frige din spate, – se vaicără Dafin. Vestra iar îşi aruncă privirile înapoi şi cunoaşte gonaşii.
  • Ne ajung din urmă. Să le răspunzi cum le-ai mai răspuns, însă amu nu vom fi grădină şi grădinar, dar un lan de grîu şi un moş bătrîn, ce stă de-a gata să înceapă săcerişul.
  • Bine, – zice Dafin, şi pe loc se pomeneşte bătrîn cu săcere în mînă lîngă un lan mare de grîu deamu copt, bun de pus în snop.
Cît a rupt nişte spice şi le-a frecat în palme, să vadă tăria boabelor, gonaşii au fost lîngă dînsul.
—  Spune, bătrîne, n-ai văzut fugind pe aici doi tineri?
  • l-am văzut, he-he, da' cînd i-am văzut, tocmai pe cînd sămănam grîul acesta, da' de atunci nimeni n-a mai trecut.
Gonaşii au holbat ochii. Aşa vorbe le-a strămurat inimile, şi s-au întors înapoi.
—  Preîntunecate, – zic ei cu plecăciune în faţa dracului, – nu-i chip a-i ajunge. Am întîlnit un moşneag la seceră şi el ne-a spus, că tocmai pe cînd sămănase el grîul, pe atunci văzuse trecînd doi tineri. Şi ne-am întors înapoi, că cine mai ştie unde s-or fi dus?
Dracului îi sărise inima din loc:
—  Da' căscăuni mai sînteţi!!! Aceia erau ei.
Cum s-ar ridica o furtună, aşa s-a ridicat dracul şi s-a pornit la goană. Şi mergea ca o grozăvie, că pe unde călca, vâlcele lăsa, cînd răsufla, pămîntul ardea. Lui Dafin îi păru, că potop se ridică din spate, dar Vestra a cunoscut, că-i pocitanea de drac şi, atingînd inelul de pămînt, l-a prefăcut pe Dafin într-un rîu adînc şi iat cu apa răpede, iar sîngură s-a făcut în chip de raţă, care înnota pe deasupra valurilor.
Dracul, cum a ajuns la rîu, s-a uitat la raţă şi, cunoscînd-o pe Vestra, a prins a trage aerul într-însul, de se pornise mare vînt şi furtună hăt de dincolo de rîu, că putea s-o aducă pe raţă drept la gura lui. Dar rîul şi-a ridicat valurile, n-o lăsa să se apropie, ci tot mai mult o mîna spre celalalt mal.
Mare a fost truda dracului, dar degeaba. Văzînd, că aşâ nu izbuteşte, s-a apucat de băut apă şi a băut şi a tot băut, pînă a crăpat.
Precum la nişte rătăciţi în negrul pădurilor li se limpezesc deodată urmele drumului, aşâ li se limpezise şi lui Dafin şi Vestra calea înainte.
Bucuroşi s-au pornit ei la drum şi au mers şi tot au mers peste mări şi ţări şi cu încetul se apropiau de împărăţia lui Dafin. Acolo bătrînul împă­rat şi împărăteasa căinau întruna scîrba, ce o aveau, şi soarta feciorului. Decum rămăsese sînguri, ochii lor nu mai oprise lacrimile, obrajii lor nu mai primise zîmbetele, inima lor nu mai ţinea oftatele, dar iată, că ei văd, ce nu credeau, că le-a mai fi dat să vadă. Dafin a venit. Dafin îi în palat, Dafin îi în faţa lor.
Parc-ar fi izbucnit soarele într-o noapte întunecoasă pe înnălţimea cerului, aşâ a izbucnit bucuria pe feţele bătrînilor – pe loc s-au pornit pe­trecerile şi nunta cu preafrumoasa Vestra, unde a fost poftită lume de pe lume, printre care m-am nimerit şi eu, dar n-am chefuit pîn-la sfîrşit, căci dacă am aflat povestea,
Am Încălecat pe o roată
Ş-am pornit în lumea toată,
Să-mprăştii vestea,
Să spun povestea
Despre Dafin şi Vestra.