CUM S-A LUPTAT POPA CU HOȚII

Într-un sat era un popă hrăpăreţ şi minciunos, după cum sînt de obicei toţi popii. Dacă vedea ceva în ograda altuia ce n-avea el, se punea pe capul omului şi pînă nu-i dădea şi lui, nu se lăsa. Ei, cînd cerea, încă calea-valea, dar cînd punea mîna fără să-ntrebe, asta nu mai era de iertat.

Aşa s-a întîmplat odată, cînd i s-a lipit de mînă ceasul unui geambaş de cai, pe cînd acesta ieşise să-şi vadă căluţii cumpăraţi. Popa a şters ceasul şi pe aici ţi-i drumul. însă după ce s-a mai dezmeticit geambaşul, a observat că ceasul nu-i. La început nici prin gînd să-i vină, că l-ar fi putut fura o faţă bisericească. După ce-a căutat peste tot şi a văzut că ceasul nu-i, a început să-l bănuiască pe părinţel.

«Oare n-a făcut părintele o şagă?!» — se întreba geambaşul în gînd, ca să nu păcătuiască. Dar un om mai îndrăzneţ îi zice:

— Măi omule, sfînt o fi el popa, lasă păcatul meu să fie, dar eu cred că numai el a luat ceasul. Altcineva nu putea. Hai după dînsul.

Zis şi făcut. Geambaşul şi cu cîrciumarul s-au suit într-o brişcă cu doi murgi, ce zburau ca vîntul, şi-au dispărut într-o clipă.

Pe o vale l-au ajuns pe popa: mergea în căruţă cîntînd, parcă uitase c-a furat ceasul geambaşului. De altfel, popa pusese de amu ceasul în

 

buzunar şi se gîndea ce-o să zică preoteasa, cînd l-a vedea. Aşa că cei doi l-au ajuns pe neprins de veste şi-au observat de odată lanţul spînzu-rat la buzunăraşul de la caftanul popii.

Geambaşul nici nu l-a mai întrebat nimic şi cum s-a apropiat, l-a şi luat la croit pe popă, că sărmanul, a sărit din căruţă şi-a pornit-o la fugă de-a dreptul prin cîmp. Dar geambaşul după el: dă-i şi dă-i, pînă a picat popa jos.

După ce-a căzut jos, geambaşul s-a suit călare pe el şi l-a bătut cît i-a plăcut. îl zgîlţîia de păr, de barbă, l-a înghiontit cum a vrut şi, văzînd că popa e leşinat, i-a tras un picior în spate, a scuipat şi a plecat. Ce-i drept, ceasul n-a uitat să şi-l ia.

După ce s-a dezmeticit popa, s-a ridicat cîine-cîineşte şi s-a suit în căruţă. Cînd a ajuns acasă, preoteasa s-a speriat văzîndu-l în ce hal era. Tare l-a mai jelit ea pe părintelui, cînd acela i-a spus, că i-au ieşit nişte hoţi înainte, care l-au prădat, l-au bătut şi l-au schingiuit cum le-a plăcut.

— Norocul meu c-au fost numai doi şi-am putut să mă lupt cu dînşii, altfel m-ar fi omorît de tot. Am păţit şi eu drept ca cela:

Cînd mă apuca cu mina de chică,

Eu îi apucam cu dinţii de opincă.

Ei mă întindea de barbă,

Dar eu m-apucam cu dinţii de iarbă.

Nici eu n-oi pune briciul în barbă,

Dar… nici hoţii n-or dormi pe iarbă. Popa minţea, afurisea, doar că n-ar pricepe preoteasa adevărul întîmplării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *