Credințe, vrăji, tradiții și obiceiuri de Sfântul Andrei
Tradiții și obiceiuri de Bobotează
- Sfântul Ioan Botezătorul
Sfântul Arhanghel Mihail și Gavriil – 8/21 noiembrie
Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil se sărbătoresc în fiecare an pe data de 8/21 noiembrie.
Ei sunt conducătorii cetelor de îngeri, având aripi și purtând săbii, ca simbol al biruinței, și sunt călăuze ale sufletelor oamenilor atunci când aceștia mor pentru a-i conduce pe lumea cealaltă, în Rai sau în iad, în funcție de viața fiecărui om în parte.
Fiind considerată o sărbătoare pentru cinstirea morților, după slujba de la biserica se dau de pomană colaci "Arhangheli", cu lumânări, mere și nuci dar și se organizează praznice extinse cu ofrande alimentare care se aduceau celor morți și celor vii. Tot în această zi se spune că este bine ca fiecare om să aprindă o lumânare, pentru că această lumânare ar fi lumina de veci pe lumea de dincolo
În această perioada se folosesc obiceiuri pastorale, deoarece Sfinții Mihail și Gavriil au fost adoptați de ciobani drept patroni și ocrotitori ai turmelor de oi, iar în unele zone pastorale se celebra "Nunta oilor”. Stăpânii oilor fac în acestă zi o turtă mare din faina de porumb numită turta arieților. În dimineața de 8/21 noiembrie turta este aruncată în sus în tarlaua oilor. Dacă turta cade cu fața în sus se spune că este semn bun, de bucurie în rândul ciobanilor, considerându-se că toate oile vor avea miei, iar dacă turta cade cu fața în jos este mare supărare fiind semn al sărăciei, al nefertilității.
Un alt obicei de sărbătoarea Sfântului Arhanghel Mihail și Gavriil este și mersul în ospeție a finilor la nașii de cununie. Se obișnuia ca finii să dăruie nașilor colăcei, urmând ca la sărbătoarea Crăciunului să vină cu colaci.
Vezi și: "Legenda Sfântului Arhanghel Mihail"
Sfantul Andrei, fiind originar din Betsaida, inainte de a fi Apostol al Domnului era ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul.
Dupa multe peregrinari, el se stabileste in Peloponezul grecesc, in orasul Patras, langa Corint, unde moare din ordinul guvernatorului roman Aegeas in anul 60 in timpul Imparatului Nero.
Sfântul Nicolae – 6_19 decembrie
Sărbătorile religioase de iarnă încep cu Sărbătoarea Sfântului Nicolae, la 6/19 decembrie. Este încă Postul Naşterii Domnului, dar e praznic mare. Biserica Ortodoxă din toată lumea aduce cinstire unuia dintre cei mai populari sfinţi din calendar – Sfântul Nicolae, mare făcător de minuni. Mulţi îi poartă numele şi îl au de patron spiritual.
Sfântul Nicolae a trăit în sec III d. Hr., pe vremea împăraţilor tirani Diocleţian şi Maxi-milian. El a fost arhiepiscop al Mirei, capitala Lichiei, provincie din Asia Mică.
După ce Sfântul Împărat Constantin cel Mare a anunţat încetarea prigoanei asupra Bisericii, Sfântul Nicolae a apărat credinţa creştină de învăţăturile greşite. La primul Sinod al Bisericii Ortodoxe, cel de laNiceea, din anul 325, Sfântul Nicolae şi alţi teologi îl combat pe episcopul Arie şi învăţătura greşită a acestuia. Viitorul sfânt i-a dat lui Arie o palmă în plină adunare. De la acea palmă a Sfântului Nicolae se crede că vine obiceiul ca în ajunul praznicului (5/18 decembrie) celor care au greşit să li se dea câte o nuieluşă în loc de cadou, semn că merită „o bătaie". Bătrânii considerau că această nuieluşă trebuie să fie de măr. Dacă, pusă în apă, crenguţa înfloreşte până la Crăciun, înseamnă că Sfântul Nicolae a mijlocit pentru iertarea celui cărui i-a dăruit flori dalbe. Iată de ce în colindele populare se cântă despre flori de măr în plină iarnă.
Este binecunoscută o istorioară adevărată şi foarte dureroasă. Intr-o zi Sfântul Nicolae a aflat despre un tată din cetatea Mira care, deoarece nu avea zestre suficientă să-şi mărite cu cinste fetele, era gata să le dea spre desfrânare. Noaptea, pe ascuns, Sfântul a strecurat trei legături cu galbeni în casa sărmanului tată, izbăvindu-1 pe el şi pe fetele lui de păcat. Tradiţia de a lăsa în ghetuţele copiilor daruri de la Moş Nicolae se crede că este în legătură cu această istorioară.
In Europa din secolul al XH-lea ziua Sfântului Nicolae a devenit ziua darurilor şi a acţiunilor caritabile. în Germania, Franţa şi Olanda ziua de 6 decembrie se celebra ca o sărbătoare religioasă în care se ofereau cadouri copiilor şi săracilor. Când coloniştii olandezi au cucerit America, au adus cu ei un episcop care purta un costum roşu şi mergea călare pe un cal alb. Imaginea acelui episcop va evolua treptat în spaţiul american până la cea a unui bătrân spiriduş vesel.
Multe ţări şi-au păstrat propriile obiceiuri şi tradiţii de Sfântul Nicolae. In Olanda, episcopul navighează pe un vapor şi soseşte pe data de 6 decembrie. El are o carte mare care îi spune cum s-au purtat micuţii olandezi în timpul anului. Copiii cuminţi sunt răsplătiţi cu daruri, iar cei obraznici sunt „pedepsiţi" de asistentul său, Black Peter. Şi în Germania, Sfântul Nicolae călătoreşte tot cu un asistent. El vine cu un sac în spate şi o nuia în mână. Cei obraznici sunt „pedepsiţi" de asistent cu câteva lovituri de nuia.
Vezi și:
Moș Ajun – 24 decembrie_6 ianuarie
Ajunul Crăciunului apare personificat în chipul unui moş cumsecade, Moş Ajun, fratele mai mic al lui Moş Crăciun, despre care se spune că ar fi fost păstor. Acesta pare mai autohton decât Moş Crăciunul actual, de import occidental. Moldovenii încep să sărbătorească Crăciunul din seara de Ajun. în unele părţi se crede că în Ajun vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Pe masă se pun bucate şi pentru ei. Copiii umblă pe la case cu Moş Ajunul („Ne daţi ori nu ne daţi…?”) şi primesc de la gospodari mai ales nuci, dulciuri şi covrigi. E bine să se împartă bucate atât în amintirea morţilor, cât şi ca semn de belşug. De menţionat că dăruirea banilor nu ţine de tradiţie şi s-a încetăţenit relativ recent.
Moș Crăciun – 25 decembrie_7ianuarie
Moş Crăciun cu pletele dalbe, reprezentat astăzi îmbrăcat în costum roşu, cu sacul plin de jucării, deplasându-se într-o sanie trasă de reni, de cerbi sau de iepuraşi, nu ţine deloc de vechile tradiţii, ci este, de altfel, ca şi pomul de Crăciun, un împrumut târziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de secolul al XlX-lea. Alte popoare l-au rebotezat Moş Gerilă (uzând abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare), pentru a-i estompa pe cât era cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care s-a născut Iisus. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Maicii Domnului, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor, în faţa unei asemenea minuni. Revenindu-şi din accesul de mânie şi luminat de Sfânta Familie, Crăciun împarte daruri păstoreşti lapte, caş, urdă, smântână. De aici transfigurarea lui Moş Crăciun într-un sfânt, care aduce de ziua naşterii lui Iisus daruri copiilor, obicei care se suprapune cu amintirea darurilor pe care, după parabola biblică, le aduceau magii în staulul unde s-a născut Mesia. Cântecele de bucurie adresate de slugile lui Crăciun s-au transformat în colinde.
Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei străvechi, precreştin, dar care, în timp, a ajuns să facă, s-ar zice, casă bună cu creştinismul. Cântecele respective atrag binecuvântarea asupra oamenilor şi gospodăriilor, pentru tot anul care urmează. In vechime, colindele erau „specializate" (de preot, de păstor, de fată mare etc). O categorie importantă de colinde sunt strict legate de Crăciunul bisericesc, evocând închinarea magilor în Betleemul Iudeii sau panica şi viclenia lui Irod (Irozii), culminând cu tăierea pruncilor (cei 14000, pe care Biserica îi pomeneşte pe 29 decembrie). Scenariile sunt simple, cuceritoare în naivitatea lor. Cam în acelaşi timp, flăcăii umblă cu Capra sau cu Ursul, în cete pestriţe şi gălăgioase, iar copiii cu Steaua (Cine primeşte steaua cea frumoasă şi luminoasa…). Cântecele de stea cu care suntem familiarizaţi astăzi (mai ales Steaua sus răsare) sunt de origine cultă. Pluguşorui şi Sorcova sunt legate de înnoirea anului, neavând nici o legătură cu ciclul religios al Crăciunului. Din păcate, toate par a fi pe cale de dispariţie sau. în orice caz, iremediabil compromise de transformarea lor într-o formă de cerşetorie (extinsa stupid şi penibil cam de pe la Sf. Nicolae şi până la Sf. Vasile).
Imaginea populară a lui Moş Crăciun este bazată pe tradiţii şi obiceiuri legate de Sfântul Nicolae. Moş Nicolae a fost iniţial arhetipul lui Moş Crăciun. Potrivit unei tradiţii din Olanda secolului XVII, regăsită şi pe un tablou din acea vreme, Sf. Nicolae este descendent al spiritelor şi spiriduşilor care însoţeau cortegiul lui Hellequin, vânătorul sălbatic care răpea copii şi conducea cortegii le morţii în nopţile de iarnă. Acest Sfânt Nicolae sui generis, urmaş al spiriduşilor, este cel care a „emigrat" în America, probabil pe navele olandezilor şi ale populaţiilor nordice, care au găsit acolo o altă patrie, mai primitoare.
Europenii sunt cei care l-au adus pe Sfântul Nicolae în America, în secolul XV. In timpul primei sale expediţii, Columb a numit unul dintre porturile din Haiti Sfântul Nicolae; iar spaniolii i-au zis localităţii cunoscute mai târziu ca Jackson (Florida) „Bacul Sfanţului Nicolae". Olandezii emigraţi în America la începutul secolului XVII şi-au adus cu ei şi pe Sfântul Nicolae, statuia acestuia aflându-se la prora vasului, purtând o pălărie cu boruri mari şi o pipă lungă, olandeză. Sinter Klaas-xxl olandez a devenit repede pentru majoritatea americanilor Santa Claus (Moş Crăciun). Oraşul fondat de olandezi, New Amsterdam, avea să devină în secolul XVIII binecunoscutul New York, dar, în acest timp, mitul Sfântului Nicolae începea să se piardă, nereuşind niciodată să revină la forma iniţială, cunoscută încă din secolul VI.
Sfântul Nicolae în America s-a transformat dintr-un ierarh al Bisericii într-un spiriduş vesel. Prima poveste despre acest sfânt ce călătoreşte într-o caleaşca şi aduce cadouri copiilor apare în cartea lui Washington Irving, Istoria New York-ului, în 1809. Odată cu apariţia cărţii O vizită a Sfântului Nicolae a lui Clement Clarke Moore în 1823, a apărut şi descrierea noului Sfânt Nicolae american: un spiriduş dolofan şi vesel, care coboară pe hornul casei şi zboară în sania lui trasă de opt reni.
Thomas Nast, originar din Germania, a activat în Statele Unite şi a devenit unul dintre cel mai celebri caricaturişti politici. El a realizat, în 1862, prima imagine a lui Moş Crăciun, aşa cum este el cunoscut în prezent, pentru revista Harper s Weekly. S-a inspirat dintr-un personaj mitic german, denumit Pelznickel (Nicolae cel Bărbos), care se credea că vine pe la copiii răi în timp ce aceştia dormeau. Tot ce se ştie acum despre Moş Crăciun, de la sania trasă de reni până la atelierul de jucării în care lucrează spiriduşii şi care este situat la Polul Nord, provine din desenele lui Nast, inspirate de legenda lui Pelznickel.
In 1865, o mare parte din statele americane impun prin lege sărbătoarea de Crăciun, în secolul trecut, la sfârşitul anilor '20, Santa Claus devine pentru toţi încarnarea generozităţii naţionale şi un mijloc de promovare comercială fără precedent.
De-a lungul anilor, înfăţişarea lui Santa Claus s-a tot schimbat, el fiind îmbrăcat în diverse culori (negru, verde sau albastru), având cizme largi, pantaloni în dungi sau vestă cu nasturi mai i şi strălucitori, cu sau faiă blăniţa de vulpe.
Imaginea definitivă a noului Santa Claus a devenit cunoscută o dată cu reclama creată de Haddon Sundblum pentru compania Coca-Cola, în anul 1931. Santa Claus era îmbrăcat în costum de culoare roşie cu blăniţă albă pe margini, cizme negre şi o căciulă roşie, pufoasă.
Mai complexă şi mai contradictorie este istoria lui Moş Crăciun în Europa, în Marea Britanie, el a fost ignorat până la sfârşitul secolului XIX. în Franţa Moş Crăciun a sosit oficial din Statele Unite abia la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi odată cu Planul Marshall, deşi personaje care îi semănau îşi făcuseră deja apariţia câteva decenii mai devreme. în Italia, istoria lui Moş Crăciun este tot atât de recentă, acesta devenind ulterior simbolul privilegiat al industriei dulciurilor. Pomul de Crăciun împodobit şi-a făcut apariţia în pieţele capitalelor europene în primele decenii ale secolului XX. Biserica Catolică a fost cea care s-a opus afirmării lui Santa Claus, iar în anii '50 ea a manifestat rezistenţă faţă de asimilarea unor mitologii populare străine de creştinism, tot aşa cum astăzi se opune, dar cu mai puţină convingere, sărbătorii păgâne de Halloween.
Moş Crăciun are datoria să îi facă fericiţi pe toţi copiii şi să aducă pacea in lume. Moşul trăieşte la Polul Nord, iar nevoile comerciale au făcut ca acestuia să i se inventeze şi o nevastă! Tot timpul anului Moşul, şi mai nou nevasta, se ocupă cu făcutul de jucării, cu ajutor de la spiriduşi. Pe parcursul anului el primeşte scrisori de la copii, cu ceea ce-şi doresc ca daruri de Crăciun. în Ajunul Crăciunului, Santa Claus îşi încarcă sania cu jucării şi zboară cu sania trasă de cei opt reni, oprindu-se la casa fiecărui copil; coboară pe hornul casei şi lasă cadourile, iar când are timp mănâncă prăjiturele şi bea lapte (eventual Coca-Cola), lăsate special pentru el de copii.
Marea afacere Moş Crăciun este vitală pentru mica localitate Korvantunturi şi pentru oraşul Rovaniemi, situate în Laponia finlandeză, care depind de turismul organizat în zonă cu această ocazie. In Korvantunturi este „adevăratul" cămin al lui Moş Crăciun, locul în care îndrăgitul prieten al copiilor adună cadourile, îşi face planuri şi întocmeşte proiecte pentru lunga sa călătorie prin lume. La început, a fost o simplă barac ă în afara localităţii Rovaniemi, pentru marcarea vizitei Primei Doamne a Statelor Unite, Eleonor Roosevelt, în anii 50, pentru ca în prezent să existe un adevărat orăşel construit în jurul legendei lui Moş Crăciun.
Moş Crăciun are nume diferite la diferite popoare, și ne trimite la tradiţii foarte vechi. Se pare că la origine a fost un zeu-strâmoş.
Poporul nostru are un respect deosebit pentru „moşi şi strămoşi, credinţă mai veche decât creştinismul. Un moş foarte important (şi el cu mască de bătrân) este Moş Crăciun. „Crăciun" înseamnă fie „Creaţie", fie numele buturugii sau crengilor care ard în noaptea de Crăciun. Acest obicei are legătură cu naşterea luminii, pentru că în jurul acestei date este solstiţiul de iarnă. Naşterea luminii era sărbătorită la toate popoarele vechi: perşi, iranieni, sirieni, romani (la aceştia din urmă în chiar ziua de 25 decembrie). Originea solară a acestui obicei se păstrează şi azi în lumânările sau beculeţele aprinse şi în colacii sau în covrigii rotunzi care se oferă de Crăciun. Pentru noi, moş Crăciun este bun şi generos, legătura cu vechea tradiţie păstrându-se doar în câteva elemente de cult solar şi cult al moşilor.
In ziua de ajun se ţine post strict. La miezul nopţii, ca şi la Sfintele Paşte, în biserici se oficiază serviciul divin, la care porneşte întreaga familie, revenind acasă, copiii află pomul de Crăciun, daruri.
Văzând iubitorul de oameni Dumnezeu că neamul omenesc este asuprit de diavol, S-a milostivit şi trimis pe Arhanghelul Său Gavriil să zică celei de Dumnezeu născătoare: „Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu Tine". Şi când Măria Fecioara a zis îngerului: „Iată, roaba Domnului sunt, facă-se mie după cuvântul tău", îndată Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, S-a zămislit în preacuratul ei pântece, prin puterea Duhului Sfânt. Iar dacă s-au împlinit nouă luni, a ieşit poruncă de la cezarul August să se facă recensământ, fiecare înscriindu-se în cetatea sa de naştere. Deci, a plecat şi Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu ca să se înscrie în Betleem, amândoi fiind din neamul lui David. Şi era vremea să nască Fecioara şi, nefiind sălaş, din pricina mulţimii oamenilor veniţi să se înscrie, au intrat într-o peşteră săracă. Şi acolo Fecioara a născut, fără de stricăciune, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi L-a înfăşat ca pe un prunc şi L-a pus în ieslea dobitoacelor, pe Ziditorul tuturor, Cel ce venise să ne mântuiască de păcatele noastre.
Închinare magilor
Se afla pe vremea lui Moise un vrăjitor pe nume Valaam care prorocea multe şi a spus şi acestea: „Stea din Iacov va răsări şi va zdrobi stăpâniile lui Moab". Deci, având ceilalţi vrăjitori de după el asemenea proorocie, o spuneau, ca pe o predanie, la toţi înţelepţii şi împăraţii lor şi aşa a ajuns ea până la aceşti trei magi din vremea Evangheliei. Şi ei luau seama când avea să se vadă asemenea stea. Deci, văzând ei, ca nişte cititori în stele, că Steaua lui Hristos nu-şi făcea drumul precum celelalte stele, de la răsărit către apus, au aflat pe Hristos Domnul şi, căzând, I s-au închinat Lui şi I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă şi aşa, cu porunca îngerului, s-au întors în ţara lor, neabătându-se pe la Irod.
Irod întâiul, fiind de alt neam, împărat în Israel, era tare iubitor de stăpânire şi mult se temea de pierderea împărăţiei sale şi de Mesia, Cel făgăduit prin Prooroci împărat al iudeilor. Iar cei trei crai, când au venit şi au intrat în Ierusalim, întrebau cu îndrăzneală despre împăratul care se născuse, arătând că, prin stea, erau povăţuiţi să vină acolo. Atunci Irod, trezindu-se şi nedumerindu-se, a chemat pe cărturari şi i-a întrebat: „Unde zice Scriptura că se va naşte Hristos?". Iar ei i-au spus: „în Betleemul Iudeii". Deci, a chemat pe crai şi, cu vicleşug, le-a zis lor: „Mergând, cercetaţi despre prunc şi, dacă îl veţi afla, înştiinţaţi-mă şi pe mine, ca şi eu, mergând, să mă închin lui". Irod a zis aceasta ca să afle unde se află pruncul şi să-l ucidă. Şi Irod, văzând că magii s-au întors în ţara lor, nesocotindu-1, s-a mâniat şi a poruncit a se ucide toţi pruncii din Betîeem şi din toate hotarele lui, precum arată Evanghelistul, vrând a ucide şi pe Pruncul. Dar Irod s-a înşelat, luptându-se cu Dumnezeu şi cu cele proorocite despre Dânsul. Fiind trimis înger de la Domnul, Iosif, Pruncul şi Măria, mama Lui, au scăpat din mâna lui Irod şi au fugit în Egipt. Iar în tirania lui, Irod s-a făcut ucigaşul a paisprezece mii de prunci nevinovaţi, omorâţi de el pentru Hristos. Despre această tiranie a lui a aflat toată lumea, toată împărăţia Romei. Până şi cronografii greci, în scrierile lor, au arătat aceasta.
Pe pardoseala peşterii din Betleem, la locul unde S-a născut Mântuitorul şi a fost culcat în iesle, stă scris: „Aici s-a născut Iisus Hristos, Dumnezeu, Care S-a /acut om, pentru mântuirea lumii".
Cu adevărat, fiecare din noi putem zice:
,Îţi mulţumesc, Doamne, că Te-ai gândit şi la mine şi la mântuirea mea şi a fiecăruia din noi, în ziua când Te-ai născut prunc şi Te-ai făcut om, în peştera din Betleem".
(După Proloagele. Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna decembrie)
Anul nou – 31 decembrie_13 ianuarie
Şirul sărbatorilor de iarnă continuă cu Anul Nou, care soseşte la 1 ianuarie, iar în noaptea de Anul Nou se sârbatoreşte Revelionul. Pomul sau bradul împodobit este un simbol al acestor sărbători. În popor, bradul mereu verde este cel mai iubit copac. Cu mii de ani în urmă, omul primitiv cioplea imaginea bradului în piatră sau o zgâria pe unelte. Acest simbol îl găsim şi azi ţesut pe covoare, cusut pe hainele populare, cioplit pe stâlpii caselor sau pe unelte, desenat pe obiecte din lut. Astăzi şi noi cinstim bradul, împodobindu-1 de Anul Nou.
Originea acestui obicei este foarte veche. Bradul era un zeu care avea grijă de om. Când se năştea un copil, părinţii îi alegeau un brad din pădure şi se duceau la el cu daruri, spunând: Rogu-mă, brad, ţie să-l primeşti pe … (urmează numele copilului) Făt să-ţi fie Rupt din tine
Şi cât trăieşti să-1 ocroteşti De toate cele rele.
Copilul avea grijă de brad şi în fiecare an, de Anul Nou, îi făcea daruri, pentru că era înfrăţit cu el. In alte zone, la naşterea copilului se sădea un brad, care să protejeze pruncul. Când tânărul se căsătorea, „Bradul de naştere" devenea „Bradul de nuntă" care e împodobit, iar crengi din el (sau chiar un brăduţ) erau purtate (, jucate") la casa mirelui şi a miresei. Bradul, ca simbol vechi, are şi alte semnificaţii. Ei este semn al puterii şi-1 regăsim pe monede şi peceţi domneşti (cea a lui Vlad Ţepeş, de exemplu).
Bradul mai este un simbol ai frumuseţii şi al voiniciei şi apare în expresii: „Frumos ca bradul", „Un brad de flăcău", „înalt ca bradul". Semnul bradului este foarte des întâlnit în ornamentarea porţilor, a obiectelor, a hainelor, a ouălor de Paşti, a covoarelor etc, fiind unul dintre cele mai importante simboluri ale poporului nostru,
Povestea bradului împodobit este veche şi vine la noi din Germania medievală. Anume nemţii, prin secolul XVI, de Sfântul Nicolae (Sanct Nicolaus), au împodobit primul brad. Mai târziu, bradul şi-a făcut loc la sărbătorile de iarnă ale tuturor popoarelor europene.
La noi, ca şi la alte popoare creştine de origine latină (italieni, francezi, spanioli, portughezi), ritualul împodobirii pomului de Anul Nou se trage încă de pe timpurile străvechi ale Imperiului Roman. Doar că erau împodobiţi pomi fructiferi, gata-gata să dea în floare sau, crescuţi în casă, la cald, deja înfloriţi. Să ne amintim că anticii sărbătoreau sosirea Anului Nou în luna… martie! Deci, strămoşii noştrî». fiind şi moştenitori ai unor ritualuri dacice similare, împodobeau, direct în curte sau în livadă, (ara a-1 tăia, un vişin, un cais, un piersic, un prun sau un par Uneoi i, în acest scop, erau crescuţi în ghiveci pomi speciali, îndeosebi vişini şi meri. Desigur, podoabele Pomului, modelate de către copii, simbolizau rodul Noului An, jucăriile", de obicei, imitând forma fructelor şi legumelor.
Tot în aceşti pomi de Anul Nou erau atârnate figurine de păsări şi animale, făcute din argilă. Anume din motivul că străbunii noştri împodobeau de revelion un pom fructifer, şi nu un arbust pur decorativ, îi zicem azi bradului Pom de Crăciun sau Pom de Anul Nou.
Pomul de Crăciun, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, decorat cu globuri în care se reflectă lumina scânteietoare a lumânărilor sau a instalaţiei electrice, nu a fost dintotdeauna împodobit astfel. Deşi în Europa originea sa precreştină nu mai este contestată de nimeni, părerile rămân totuşi împărţite: unii văd în el o reprezentare a „arborelui lumii", alţii îl consideră o referire directă la „arborele Paradisului" împodobit cu mere de un roşu-aprins, care amintesc de păcatele comise de primii oameni, înainte de alungarea lor din Rai. Până în secolul XV, crenguţele verzi cu care erau împodobite casele cu ocazia Crăciunului, ca şi darurile care le făceau oamenii unii altora, erau considerate tradiţii păgâne. Dar nu peste multă vreme în locul acestora va fi folosit un arbore întreg. Conform documentelor, în 1605, la Strasbourg a fost înălţat primul pom de Crăciun, într-o piaţă publică. Nu avea încă lumânări şi era împodobit cu mere roşii. în 1611, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesien împodobeşte primul brad aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. După 1878, decoraţiunile (globurile) de Crăciun din sticlă argintată de Turingia au tot mai mult succes, aşa că această tradiţie pur germană va cuceri întreaga lume, fiind adaptată pretutindeni – în Asia, Africa, America de Nord şi de Sud, Australia. La sfârşitul secolului XIX, în saloanele germane, sărbătoarea era de neconceput fără pomul de Crăciun, împodobit şi scânteietor. în 1776, prin intermediul soldaţilor germani care participau alături de englezi la Războiul pentru Independenţă al coloniilor engleze, tradiţia pomului de Crăciun ajunge în America de Nord, iar în 1880 „cucereşte" Casa Albă.
Cu regret, nu cunoaştem o dată exactă cu privire la împodobirea brazilor la noi. Se presupune doar că bradul şi alte conifere carpatine au luat locul pomului fructifer treptat, odată cu trecerea sărbătorii Anului Nou pe 1 ianuarie. Se ştie, însă, că, în secolele trecute, o podoabă obligatorie a pomului de Crăciun erau douăsprezece lumânări care simbolizau lunile anului. De ramurile bradului erau prinse mere, nuci, bomboane, biscuiţi, prăjituri, morcovi, ardei etc. – toate veritabile! Jucăriile de sticlă şi lumânările electrice le-au substituit pe cele adevărate abia pe la sfârşitul secolului XIX, când tradiţia împodobirii bradului de Anul Nou se încetăţeneşte definitiv nu numai în Europa, ci şi pe alte continente ale lumii.
De ce a fost ales anume bradul? în Europa continentală familia coniferelor, din care face parte bradul, constituie unica specie de arbori ce nu-şi lasă haina verde nici în plină iarnă. Astfel, permanenţa verdelui de brad este generatoare de multe sensuri simbolice, dintre care cel al optimismului şi perpetuării infinite a vieţii par a fi tocmai potrivite unei sărbători de revelion.
Există un şir de obiceiuri şi tradiţii de Anii I Nou. Pluguşorul sau Hăitura este un obicei agrar străvechi, practicat în ajunul Anului Nou. El este dedicat unui anumit public – stăpânilor casei, iar locul tradiţional al urărilor este faţa casei, înaintea geamurilor. Pluguşorul ca spectacol reprezintă o înscenare simbolică a aratului, iar textul lui descrie în versuri etapele consecutive ale producerii pâinii. La sfârşit interpreţii Pluguşorului urează stăpânilor casei roade bogate, belşug, sănătate, fericire în anul care începe.
Ca şi în cazul colindei, la case cu Pluguşorul merg copiii, în temei băieţii de 6-14 ani, grupându-se câte 2-8 persoane. De obicei, ei întreabă la fereastră: primiţi urătorii?", iar gazdele răspund: „Primim!". Declamarea textului e însoţită de sunete de clopoţei, de pocnete de bice, de sunete de „buhai", de strigăte în cor „hăi, hăi\ imitând îndemnarea boilor la arat.
In multe sate s-a păstrat frumosul obicei ca micii „hăitori" să poarte pe umere „pluguşoare". In timpul rostirii textului ei ţin „pluguşorul" în faţa geamului. Acest plug-miniatură reprezintă un băţ cu două crăcane la un capăt („coamele plugului"), de care mamele copiilor leagă, cu fire de borangic sau panglici roşii, câteva stible de busuioc şi alte flori (naturale sau din hârtie colorată). Băţul pluguşorului serveşte pentru a duce colacii primiţi în dar. Copiilor li se mai oferă covrigi, biscuiţi, nuci, mere, bomboane, bani. Spre seară încep a umbla „cu hăitul" băietanii, iar mai târziu (uneori până a doua zi dimineaţă) flăcăii. In trecut era obişnuit să umble cu hăitul şi bărbaţii în etate: se duceau, mai ales la rude, prieteni şi la cei cu numele Vasile. Pe alocuri, în seara de Anul Nou „hăiau" şi unele femei, împreună cu bărbaţii ori cu fetele mari.
„Hăitorii" flăcăi, spre deosebire de copii, se organizează în grupuri mari, ajungând în unele sate până la 30-40 de persoane. In afară de Pluguşor, ei organizează uneori în casa gospodarului pe care au venit să-1 ureze reprezentaţii cu măşti de diferite animale (capră, urs, cal ş.a.).
Grupurile acestea de urători se numesc, în cele mai multe locuri, cete. Ele încep să fie organizate cu vreo lună înainte de Anul Nou, mai mult pe la şezători. Pentru fiecare flăcău era o cinste de a fi membru al unei cete. In fruntea cetei era un conducător, numit hurtaş, care era ajutat uneori de un colăcar, adică persoana care strângea şi repartiza colacii. Conducătorul trebuia să dirijeze toate pregătirile cetei pentru sărbătoare. El se bucura de mare cinste atât din partea membrilor cetei, cât şi din partea oamenilor din sat. Primul intra în casa felicitată, dând mâna cu gazdele; primul lua loc în capul mesei (dacă era poftit). El primea darurile pentru felicitare, mulţumind gazdelor.
In mai multe sate flăcăii sunt însoţiţi şi de câte un muzicant: fluierist sau viorist, acordeonist, cimpoier (rar). Prin diferite sate, cu scop distractiv, „hăitorii"
sunt însoţiţi şi de personaje comice, cum ar fi „moşneagul", „baba", „ţiganul „boierul" „cucoana" s.a,
Uratul este însoţit adesea de înscenări din teatrul popular Capra, Ursul, Căluţul.
In prima zi a Anului Nou existau anumite interdicţii: nu era voie de dormit, altfel puteai să dormi anul împrejur; nu se dădeau bani cu împrumut, ca nu cumva să ajungi să duci lipsă de ei; nu era bine să te îmbolnăveşti, căci riscai să fii bolnav un an de zile.
Din cele mai vechi timpuri, în dimineaţa primei zile a anului, se practicau două obiceiuri: Semănatul şi Sorcova. La ambele participă, de obicei, copiii care urează o roadă bogată, un trai îmbelşugat şi fericit (ca şi în Pluguşor). Deosebindu-se prin textul folcloric şi prin aria de răspândire, ele sunt două obiceiuri diferite.
Datina Cu semănatul ori De-a semănatul simbolizează semănatul. Băieţii de 6-12 ani (uneori şi fetele de această vârstă), câte unul, dar de cele mai multe ori în grupuri de câte două, trei sau patru persoane, imită semănatul plugarilor -aruncă (prin casă şi prin ocolul vitelor) diferite boabe (grâu, secară, orz, ovăz, porumb, floarea soarelui, mălai, mazăre etc), dorind gazdelor roadă bogată, vite bune, sănătate şi fericire. Copiii îi seamănă, în primul, rând pe părinţii lor, apoi se duc pe la vecini, rude, prieteni, iar pe urmă şi pe la alte case. Gazda care primeşte „semănători" le oferă acestora nuci, mere, bomboane, colăcei, bani. Cu semănatul umblau şi flăcăii. Ei le „semănau" pe fetele lor „alese5'. După ce terminau „semănatul", flăcăii alegeau o pereche sau două dintre cei mai frumoşi colaci şi ii închinau fetei îndrăgite. Mama fetei trebuia să „cumpere"
aceşti colaci, plătind flăcăilor o sumă simbolică de bani. în unele localităţi se declamă numai textul „Semănatului", fără ca să se sune din clopoţei şi să se pocnească din bice.
Această datină cu caracter specific agrar se păstrează şi astăzi în localităţile republicii, bucurându-ne sufletul cu urarea: Să trăiţi, Să-nflorifi Ca (tigrii, Ca perii în mijlocul verii La anul şi la mulţi ani!
Cu Sorcova umblă în dimineaţa zilei de Anul Nou numai copiii de 5-13 ani (pe alocuri mai mult fetele decât băieţii), în grupuri, dar şi câte unul.
Sorcova este o ramură înmugurită sau chiar înflorită de oarecare pom fructifer, alteori o varga, împodobită cu flori artificiale, panglici de diferite culori.
La menţinerea Sorcovei contribuiau mult femeile-mame, ce păstrau obiceiurile vechi. Ele se duceau în dimineaţa zilei de Sfântul Apostol Andrei (1/13 decembrie) sau de Sfânta Prorocită Ana (9/22 decembrie) în grădină, rupeau mai multe rămurele din fiecare pom roditor, mai ales de meri, peri, vişini, zarzări, gutui, trandafiri, şi le puneau într-un vas cu apă. Până la Anul Nou ramurile înmugureau sau chiar înfloreau. Mugurii ori florile acestea erau destinate pentru „sorcovele" pe care le purtau copiii în dimineaţa zilei de Anul Nou.
Copiii pornesc cu Sorcova înainte de a se lumina de zi. întâi îi „sorcovesc" pe cei în vârstă din casă, după aceea pornesc pe la vecini, rude, prieteni. Unii copii îi „sorcovesc" şi pe vârstnicii întâlniţi în stradă, fie cunoscuţi, fie necunoscuţi. Ca şi la Semănat, cu Sorcova se umblă până la amiază.
Lovind uşurel, ritmic cu „sorcova" peste umărul celor felicitaţi, copiii le doresc belşug, sănătate, noroc.
Sărbătoarea Botezul Domnului sau Boboteaza încheie ciclul sărbătorilor de iarnă.
În această zi, la vîrsta de 30 ani, a fost botezat Iisus Hristos de către Ioan Botezătorul.
De Bobotează are loc sfințirea apei, cunoscută ca Agheasma mare și se desfășoară slujbe religioase. După slujbă, creștinii iau apă sfințită și odată ajunși acasă sfințesc cu agheasmă curtea, interiorul casei, animalele și pomii din grădină. Astfel sunt izgonite fortele raului și are loc purificarea mediului înconjurător.