Omul sărac și zmeii

Era odată un om tare sărac cu numele Lazăr. Atât de nevoiaș era că pe lângă casa plină cu copii, nu avea decât o pereche de ciubote după el. Într-o zi, încălță ciubotele și se puse la soare să se încălzească nițel. Cum stătea el așa în bătaia soarelui, cîteva gâze s-au adunat în jurul lui. Atunci el scoate o Citește mai departe →

CREMENE VOINICUL

Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.
Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:
  • Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.
  • Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.
  • Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.
Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din
talpa pragului pînă în capul pămîntului a fost brazda răsturnată şi calea fetei arătată. Lucrul băietanilor mergea mai cu spor, mă rog, se gîndeau că acuşi le-a veni surioara cu mîncare nici rece, nici fierbinte şi or face o masă în arătură. Da' mîncarea de la deal nu-i ca aceea de acasă, e mult mai gustoasă. Cînd mi te aşezi în boarea vîntului pe jilăveala pămîntului, atunci şi pofta e mai mare.
Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.
Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.
Nu departe de pămînciorul lor eră moşia unui zmău, alb ca iarna de bătrîn şi posomorît ca o toamnă prea tîrzie. lată că pocitura de zmău ştia de pornirea fetei şi şi-a pus în gînd s-o aibă pe lîngă curţile lui de slugă. Şi dacă s-a gîndit, s-a şi pornit la drum, şi, cam de pe la creasta dealului, a luat brazda la astupat, pe unde o astupa, pe unde cu nările o sufla, pe unde cu gura o mînca, iar cînd a ajuns la marginea satului, a dat jos din spinare un plug cu cormană de aramă şi a tras o brazdă adîncă ţără­nească pînă la moşia lui.
Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.
Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.
în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asu­pra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.
Cum apa cea mare apucă cîte un lemn şi-l duce tot la vale, cătîndu-i loc de putrezire, aşa brazda zmăului îl ducea pe băiat nu la viaţă, da' la moarte. Şi cine să-l abată din drum? Ba mersul lui eră tot mai grăbit, căci vedea urma tot mai proaspătă a călcaturilor surioarei. A pus băiatul piciorul la capătul brazdei şi s-a pomenit pe moşia zmăului. Nu departe înainte era o grădină mare cu copaci tot unul şi unul, de părea o apă. Iar în mijlocul grădinii se înălţa un palat cu aur aurit, cu piatră rară împodo­bit, ce ardea în bătaia soarelui.
Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.
—  Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.
—  Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,
Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.
—  Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.
Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:
—  Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Si ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buz­dugan, l-a aruncat pe băietan.
A trecut cît a trecut.
Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.
Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:
—  Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:
—  Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.
—  Soră, surioară, Hai şi tu acasă,
Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.
—  Stai, voinice, şi răspunde:
Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Şi ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.
Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.
Mamă-sa însă, cît trăia, tot aştepta să vie măcar unul. Şi iată odată, mergînd pe lîngă o fîntînă, s-a oprit să beie oleacă de apă, şi, după ce a băut, s-a aşezat pe colacul de cremene al fîntînii să se odihnească şi de la aceea a purces femeia îngreunată. Nu zăbavă, a născut un băiat.
Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.
Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:
—   la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.
Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.
—   Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:
—   N-ai, Cremene, pe nimeni.
Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.
Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l pu­teau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:
—  Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.
Şi a dormit trei zîle şi trei nopţi. A patra zi, cînd a prins a vui, mamă-sa l-a trezit. El a eşit în faţa casei şi a prins buzduganul pe genunchi. Se uită el la dînsul, se tunchise într-o parte. „Mai trebuie fiert", se gîndeşte el, şi iar îl duce la fierar. Da' în răstimp o cheamă pe mamă-sa şi prinde a-i spune:
—  Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moş­neag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.
Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!
Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă fecio­rului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.
Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:
—  Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?
—  Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:
—  Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.
Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.
—  Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.
A eşit mama de sub casă, a pus făină într-o covăţică şi, cît a frămîntat, a plîns. Dacă i-a copt, s-a pornit şi el în lungul brazdei, pe urma fraţilor. A mers şi a mers cale lungă, ca să ajungă, a ocolit în drum şi prăpastia, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns la grădină.
Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a stri­gat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,
Nu te băga în grădină,
Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău,
Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:
—  Cine ţi-a dat turta aceasta?
—  Mama mi-a dat-o.
—  Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?
—  Atunci iese că tu eşti sora mea.
Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.
  • Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.
  • Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.
—  Surioară draga, hai să fugim.
—  De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.
—  Da' ce semne are zmăul?
—  Cînd se întîlneşte cu străinul, îl întreabă: „Ce vrei, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?" De răspunde acela „la luptă să ne luăm", apoi el strigă la o sabie, pe care o poartă la şold: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară şi ia-l de pe picioare!" Aşâ i-a secerat pe cei doi fraţi şi i-a aruncat în groapa făcută de buzduganul lui. Iar de zice cineva „la masă să stăm", atunci zmăul îl duce la palat, îl aşază la masă, îi pune dinainte trei juncani prăjiţi, vin, pîine, şi se aşază la mîncat. Şi aşâ obicei are că ciolanele, de pe care a ros carnea, le bate de capul meseanului, pînă le rupe şi le suge măduva.
Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecu­şoară, capul de pe umeri zboară-i!"
Şi cum îi spunea fata semnele zmăului, s-a ridicat într-o parte un nour mare şi fioros, a prins a tuna şi a fulgera, iar din grosul nourului, ca un fulger, venea asupra lor buzduganul zmăului.
Cremene Voinicul l-a prins într-o mînă, l-a rotit pe după cap şi l-a azvîrlit de unde a venit. Nourul şi mai tare s-a înfiorat şi din grosul lui a tunat glasul zmăului:
—  Grei oaspeţi mă aşteaptă!
Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde tre­cea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.
—  Ce vrei, voinice?
La luptă să ne apucăm Ori la masă să ne aşezăm? Cremene răspunde:
—  întîi masa să luăm, Apoi să ne luptăm.
S-au dus la palat, zmăul a pus pe masă trei boi prăjiţi, un butoi cu vin şi a prins a înfuleca. După ce a ros un ciolan, îl apucă de un capăt şi trosc! de capul lui Cremene. D-apoi nu şi-a găsit el omul?!
Cremene roade şi el un os şi odată sfîr! între ochii zmăului, şi aşâ l-a lovit, că a văzut stele verzi.
Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sa­bia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.
Zmăul strigă la sabie, sabia – nimic. Văzînd el că nu-i lucru de şagă şi că masa nu-i ticneşte, a eşit din palat şi a spus:
—  Voinice, hai să ne luptăm la faţarea de aramă.
Şi s-au dus la faţarea de aramă, care erâ făcută de nouăzeci şi nouă de lei-paralei, în nouăzeci şi nouă de zîle şi nouăzeci şi nouă de nopţi. Acolo s-au luat la trîntă dreaptă, trîntă voinicească şi fără de pricină, că cine a birui, pe drept a birui.
Stîncile de se răsturnau, dealurile de se cufundau, copacii de se pră­văleau, de-n cer nourii tunau, apoi asta erâ de la lupta cea grea a cîinelui de zmău cu voinicul Cremene. S-au luptat şi s-au luptat, pînă oboseala i-a doborît pe amîndoi la pămînt. Din gura zmăului ieşea o pară vînătă, iar din gura lui Cremene – o pară verde. Stînd aşâ şi răsuflînd din greu, pe deasupra lor, în albastrul cerului, se rotea un şoim.
Zmăul, cum l-a văzut, a răcnit cît a putut:
—  Şoimule, şoimule, Du-te la Dunăre
Şi adă în cioc Un poloboc De apă rece, Setea de-mi stinge! Iar de nu mă-i asculta, în viaţă nu te-oi lăsa, Nu nurna' pe tine,
Dar pe tot neamul şoimesc
Şi tot neamul păsăresc. Şoimul, parcă nici nu l-a auzit, zboară, se roteşte. Cremene Voinicul ridică şi el glas cu rugăminte:
Şoim, şoimuşor,
la un ulcior,
Du-te la izvor
Şi adă apă,
De mă adapă,
Apoi mă stropeşte,
Inima de-mi răcoreşte,
Şi o să-ţi dau carne de zmău,
Să ai de mîncare
Ziua întreagă,
Cu tot neamul şoimesc,
Cu tot neamul păsăresc. Şoimul şi-a dat drumul la pămînt, s-a dus pe unde s-a dus, şi, nu mult la mijloc, vine purtînd în gheare un ulcior cu apă de izvor şi-i dă lui Cremene să beie, apoi îl stropeşte, îl răcoreşte.
Cremene pe loc şi-a întremat puterile, l-a înhăţat pe hîdul de zmău şi, cînd l-a trîntit, l-a făcut un lac de păcură. Atîta a fost traiul zmăului.
Cerul se înseninase,
Soarele se arătase,
Boarea vîntului
Purta mirosul cîmpului. Şi s-a pornit Cremene Voinicul la palat, iar cînd a ajuns acolo, a luat-o pe soră-sa de mînă şi a cuvîntat:
—  Haide acasă, că nu te-a mai opri în drum urgia de zmău. Fata s-a pornit, a mers şi a prins a plînge.
—  Of, frăţioare, nu mă pot porni la drum, lăsîndu-i fără ocrotire pe cei doi fraţi.
—  Şi unde-s ei?
—  îs în prăpastia asta. Zmăul le-a retezat picioarele şi i-a aruncat aici. Cremene şi-a dat drumul în prăpastie şi, fără zăbavă, a eşit cu cei
doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cre­mene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.
A mers şi a tot mers peste văi adînci, peste şiruri de munţi, peste rîuri late cu ape înspumate, şi la gura unei văi îi iese în cale o babă:
—  Bună ziua, mătuşă!
—  Bună cale, voinice! Da' încotro te-ai pornit?
—  M-am pornit să caut apă întrupătoare şi apă învietoare.
— Asta-i valea cu izvoare, dar nu ştiu de vei putea găsi apă învietoare şi apă întrupătoare, căci aici sunt zeci şi sute de izvoare, şi mai toate cu apă otrăvitoare.
Şede Cremene şi se gîndeşte. Apa ţîşneşte de aici, de dincolo, şi cine s-o cunoască care poartă leacul?
De gustat nu-i chip, că, dă, poţi să bei bună, da' poţi să bei rea şi-ţi iei grija de viaţă.
Merge Cremene pe valea ceea, se uită la izvoare şi dă de un pîlc de flori. Prinde a rupe flori şi cu un braţ de flori porneşte pe sub coasta de unde ţîşneau izvoarele. Cum ajungea la un izvor, punea cîte o floare. Şi tot a pus şi a pus – cînd a mîntuit florile, atunci s-au mîntuit şi izvoa­rele. S-a întors Cremene înapoi şi, cînd s-a uitat în izvoare, florile toate erau veştezite şi înnegrite. Numa' pe la mijloc a găsit două flori: una şi mai tare înflorită, iar cealaltă de acum în pămînt crescută. Cum avea cu dînsul două ulcioare, a luat dintr-un izvor un ulcior, din altul alt ulcior şi, ţinînd calea înapoi, a venit fără hodină şi popas. Aşezîndu-le celor doi fraţi picioarele retezate la loc, le-a stropit cu apă întrupătoare şi le-a întrupat, le-a stropit cu apă învietoare şi s-au sculat băieţii în picioare. Mare le erâ bucuria! S-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă şi tuspatru s-au pornit acasă.
Cum vine după o noapte întunecoasă şi friguroasă lumina zorilor şi căldura soarelui, aşâ a venit în sufletul mamei lor dragostea şi fericirea cînd şi-a văzut copiii acasă. După aceea, s-au aşezat pe trai, avea fieca­re casa lui, masa lui şi au tot trăit în linişte şi pace multă vreme şi poate mai trăiesc şi azi, de n-or fi murit.

BUSUIOC FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSINZEANA-SORA SOARELUI

A fost odată ca niciodată, un om şi o femeie şi aveau o fată, ca un revărsat de zori de frumoasă, harnică de n-o afla locul, şi zburdalnică ca o adiere de vînt. Cine se întîmpla de-i vedea lucrul mîi-nilor, focul ochilor, rumeneala obrajilor, şi le scria pe inimă pentru toată viaţa, iar celor de însurat prinsese a le ţîcîi ini­ma după dînsa.
Într-o bună zi a luat ea două cofe şi s-a dus la fîntînă să aducă apă. împluse cofele, îi veni ei să stea aşa oleacă pe colacul fîntînii.
Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărci­nată.
Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.
De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.
— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.
Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.
Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.
Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.
lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.
Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.
A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.
Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a por­nit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.
Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, tros­nind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,
Avînd pe cap – piele de ţap,
Pe trup – piele de lup,
Le mîini – piele de clini,
Pe faţă – piele de raţă,
In picioare – opinci de arici,
Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.
Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:
— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se ros­togolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!
Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu muce­gai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.
La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:
—   De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.
S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.
  • lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
  • Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.
Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.
Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.
însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.
Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.
Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fu­sese zmăul.
Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.
—   Să te încerci din luptă.
  • Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
  • Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.
Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.
Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:
—  Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.
Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.
Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:
  • Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi de­parte de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
  • Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busu­ioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.
—   Bună seara la stăpîni şi la casă!
  • Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luce­ferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
  • Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
  • Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşter­nut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.
La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:
—   N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?
  • De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.
Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzea­na la frate-său şi a prins a-l întreba:
—   Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?
  • Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.
Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.
  • Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
  • Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.
Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.
în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.
Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.
După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:
—   Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.
—   Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.
Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:
—   Of, valeu, valeu!
Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:
  • Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
  • Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţu­roaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
  • Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
  • Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.
—   Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.
Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.
—   Bucuroşi de oaspeţi?
—   Bucuroşi, cu dragă inimă.
Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.
  • Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
  • De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi în­treba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.
A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se raze­le de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.
Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:
  • Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
  • Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.
—   Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?
—   Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de
amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.
Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.
Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.
Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.
De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala por­cilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,
pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.
Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.
Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroa­să, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.
S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:
—   Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.
Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bu­cată şi cînd se rumeni bine i-o dete.
—   Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.
Pe urmă a prins a geme şi a se văita:
  • Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
  • Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.
Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.
—   Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?
—   De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi
strînsese şi el picioarele de pe drumuri.
  • Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
  • Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.
A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutre­murat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas
Mările ocolind, Hotarele numărînd.
Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi fru­museţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.
Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.
Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.
Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi ve­nise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:
—   Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!
Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.
—   la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.
Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.
—   Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.
—   Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?
Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.
A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.
Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:
—   Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!
Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.
Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:
—   Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.
Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.
Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.
A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.
—  He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemă­narea lui de mai înainte.
Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie în­cheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.
Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:
—  Of, că mult am mai dormit.
—  E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.
Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind lap­tele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.
Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.
Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?
Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.
Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.
Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.
Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.
în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.
După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme. 

PETREA VOINICUL ȘI SUGUR-MUGUR

De unde pînă unde, a fost odată o femeie, care avea un băieţel, într-o primăvară, s-a dus femeia cu băieţelul tocmai la Codrul Roşu după zbîrciogi, după nicoreţi şi ici găseşte unul, dincolo altul, şi, de bucuria ciupercilor, pierde mama băiatul. Dacă s-a rătăcit băiatul, prinde a plînge. Plînge o zi, plînge două, dă peste dînsul un moşneag:
—  Ce plîngi, măi băiete?
Iaca cum şi iaca ce, moşule,. – suspină băiatul (şi-i spune întîmplarea, cum a fost).
—  Cum te cheamă pe tine?
—  Petrea mă cheamă.
Îl ia moşneagul în braţe şi-l duce acasă.
  • Măi babă, ţi-am adus un băiat! la şi mulge capra cea roşie să-l hrănim.
  • Bine că l-ai adus, ne-a fi fecior şi a avea şi pe noi cine ne stăpîni la bătrîneţe, s-a bucurat baba şi îndată a muls capra, a fiert lapte şi cînd a băut băiatul lapte de la capra cea roşie, s-a făcut ca de douăzeci de ani.
—  Acum mă duc eu cu caprele, făcu băiatul.
—  Dragul tatei, caprele noastre pasc singure.
—  Totuna o să mă duc şi eu cu dînsele.
îşi face o bîtculiţă, fierbe un ulcior cu lapte de la capra cea roşie şi porneşte.
  • Dragul tatei, spune moşul, dacă te duci cu caprele, să nu te duci pe moşia lupului.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
Da' băiatul, dacă s-a pornit, a nimerit drept pe moşia lupului, unde era o cîmpie cu iarba de aramă, cu copacii de aramă. Cînd a trecut hotarul, a şi venit lupul cu o falcă în cer şi una în pămînt.
  • E-he, Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
  • Tu, lupule, dacă o să încerci să mănînci capra, o să-ţi jupoi ţie pielea.
Lupul, nici una, nici două, se repede la capră, iar Petrea îl apucă de un picior, îi jupoaie pielea şi-i dă drumul să fugă.
Seara, baba şi moşneagul îl aşteptau cu bucatele pe masă, cu vin roşu pe fereastră. Petrea a venit cu pielea lupului acasă, a intrat în tindă şi a aruncat-o pe grindă.
Baba a văzut şi i-a spus moşneagului.
—  Măi moşnege, băiatul nostru a adus pielea lupului.
  • Nu mai este ea pielea lupului, cred că a jupuiat vreun hazman şi i-a aruncat pielea pe grindă.
A doua zi, baba se scoală de dimineaţă şi trage pielea jos.
  • Ţi-am spus eu că băiatul a adus pielea lupului. El ne-a izbăvit de lup şi a cîştigat pădurea de aramă.
  • De-i aşa, o dată băiat avem noi, făcu moşneagul şi, cînd l-a pornit cu caprele, i-a dat de grijă:
—  Să te duci pes' tot locul, numai pe moşia ursului să nu te duci.
—  Bine, tată, nu m-oi duce.
A luat Petrea caprele şi a umblat pe toate cîmpiile, pe toate păşunile şi a ajuns la o pajişte de argint, unde iarba în vîrf mărgărint făcea şi nimeni n-o mai cosea. Cînd a trecut Petrea pe pajiştea ceea, numai ce vede că vine un urs cu o falcă în cer şi una în pămînt.
—  Petre, o să-ţi mănînc capra cea roşie, care te-a crescut pe tine.
—  Dacă o să îndrăzneşti s-o mănînci, eu o să te jupoi de viu. Ursul nici că s-a uitat la vorbele băiatului, s-a repezit asupra caprei.
Petrea l-a înşfăcat de un picior şi, cînd a tras, a jupuit pielea de pe urs şi i-a dat drumul viu.
Seara, a pus Petrea pielea pe băţ şi a venit acasă.
După ce a muls caprele, după ce a mîncat, a pus pielea ursului pe grindă şi s-a culcat.
Baba vede pielea şi-i spune moşneagului:
—  Moşnege, băiatul nostru a ucis şi ursul.
—  Aferim voinic, acesta n-o să se teamă nici de Muma-Pădurii.
A doua zi dimineaţă, cînd s-a pornit Petrea cu caprele la păşune, moşul i-a dat de grijă:
  • Să nu cumva să te duci la Codrii Vineţi, că acolo trăieşte Muma-Pădurii.
  • N-o să mă duc, tată, n-o să mă duc, a spus Petrea şi s-a pornit cu caprele pe locuri umblate, pe locuri neumblate, pînă a ajuns
la un hotar de împărăţie,
da' cuvîntul să ne ţie,
să vă spun povestea toată,
că am oaspeţi la poartă,
cu pui fripţi, cu plăcinte rotunde
şi c-un ulcior de vin pe nu ştiu unde… Tocmai acela eră hotarul împărăţiei la Muma-Pădurii. Petrea şi-a adus aminte de vorbele moşneagului şi s-a oprit.
—  la să-l ascult eu pe tata, să nu paţ vreo nevoie, se gîndi Petrea, şi drept se gîndi, căci cine a spune că-i mai bine cînd te aşteaptă răul decît binele, să nu-l crezi niciodată.
Cum stătea Petrea la hotar, numai ce vine o scorpie bătrînă uscată ca toaca – duşman împeliţat – şi cînd l-a văzut pe Petrea cu caprele tocmai la hotar, s-a făcut catran şi a zis în sinea ei:
Cine, naiba, te-a adus,
Ori grele păcate a mele,
Ori zile sfîrşite a tale,
Ori grele păcate a tăie,
Ori zile sfîrşite a mele, şi se gîndi atunci să-l trimită la dealul de sticlă nici numele să nu-i mai vină. Şi pe loc se prefăcu hîjul de babă bună la cuvînt şi-i vorbi lui Petrea aşa:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, da' de ar avea-o pe Ileana Cosîn-zeana şi mai bine i-ar şedea.
Cînd a vorbit aşa, parcă i-a mutat inima din loc lui Petrea. A doua zi, a venit el tot pe acolo. Scorpia de babă iar a ieşit la hotar şi, ca să-l facă să nu mai vină cu caprele, a zis:
—  Frumos băiat şi bine-i şade, dar şi mai bine i-ar sta de ar avea-o pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floare-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede.
Petrea vine acasă şi vorbeşte către moşneag şi către babă:
—  Iaca, tată şi mamă, ce mi-a spus azi o femeie.
  • E-he, dragul meu, ce ţi-a spus, rău ţi-a priit. Aceea a fost Muma-Pădurii, ea vrea să te prăpădească. Unde ai să te duci tu s-o găseşti pe Ileana Cosînzeana? Stai şi te însoară, găsim noi o fată şi frumoasă, şi harnică.
A doua zi, Petrea nu s-a mai dus cu caprele la păşune, stătea scîrbit, posomorît şi, într-o bună dimineaţă, le zise moşneagului şi babei:
—  Mă duc măcar şi la capătul lumii, în fundul pămîntului s-o caut pe Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică.
A plîns moşneagul, a plîns baba, dar, pînă la urmă, i-au făcut pe voie. S-a pornit Petrea la drum şi a mers
multă lume-împărăţie, da'cuvîntul să ne ţie, că povestea e poveste, – înainte mult mai este. Mergînd aşa, a văzut o stîncă prăvălită, iar sub stîncă nimerise un şarpe şi se chinuia, şi se văicăra, de i-ai fi plîns de milă. Cum îl văzu pe drumeţ, şarpele vorbi în grai omenesc:
—  Ridică, om bun, stîncă de pe mine, ajută-mă să ies, că mare ţi-a fi binefacerea şi răsplata – pe măsură.
Drumeţul a săltat stîncă, şarpele a ieşit şi, cînd s-a uitat, a văzut scris în piatră: „Petre, dacă vei merge la împăratul Negru şi îl vei scoate pe Sugur-Mugur de la închisoare, el o să-ţi ajute s-o iei pe Ileana Cosînzeana de mireasă".
S-a pornit Petrea-voinicul înainte, a ajuns la curţile lui Negru-împărat, a bătut la poartă şi a întrebat:
—  Nu vă trebuiesc argaţi?
—  Ne trebuiesc, cum nu, tocmai am lipsă de slugi.
S-a împăcat el să argăţească şi a lucrat un an de zile numai cu o pîine, de a rămas veşca dintr-însul.
Cînd s-a împlinit anul, cum le fusese tocmeala, Petrea se duse la împărat să-şi ceară simbria.
— Şi ce vrei de la mine? l-a întrebat împăratul.
—  Să mi-l slobozi pe Sugur-Mugur de la închisoare, împăratul a poruncit să-l deie la proaşcă.
—  Pentru aceasta ai lucrat tu un an de zile? Pentru un făcător de rele şi un nelegiuit? Să munceşti încă un an de zile.
A mai muncit un an de zile şi iar a venit.
—   Ce să-ţi dau? l-a întrebat Negru-împărat.
—   Pe Sugur-Mugur.
—  Nici nu ştiu, îi viu ori nu, el are douăzeci de ani de cînd şede întemniţat cu un pahar de apă şi o felie de pîine. De atunci a crescut pădure pe dînsul.
—  Dacă n-a mai fi în viaţă, măcar locul i-oi vedea.
împăratul a dat poruncă să înjuge douăsprezece perechi de boi să aducă cheia de la temniţă. Petrea s-a mirat cînd a auzit de una ca aceasta şi a spus:
—  Lasă, împărate, că oi fi eu vrednic s-o aducşi singur.
Împăratul se băgă în toate răcorile.
S-a dus Petrea, a ridicat cheia, a descuiat singur închisoarea şi a strigat:
—   Sugur-Mugur, aici eşti? Sugur-Mugur, mai trăieşti?
Sugur-Mugur a răspuns:
—   Petre, Petre, mai sunt viu, da'numai sufletul îmi ţiu. De-o zi-două zăboveai, mort aicea mă găseai.
De mai zăboveai vr-o zi, eram bun de-a putrezi.
—  Ieşi, Sugur-Mugur, afară.
—  Nu pot.
Sugur-Mugur eră legat cu douăzeci şi cinci de lanţuri şi fiecare verigă avea cîte douăzeci şi cinci de puduri greutate. Petrea l-a dezlegat, l-a scos şi i-a spus:
—  Ştii că am muncit pentru tine?
—  Ştiu, dar mai bine făceai de nu munceai, că pe grele locuri trebuie să mă duc.
Cînd a ieşit Sugur-Mugur din închisoarea împăratului, era slab de tot, numai paingul dintr-însul. Bătrîneţile îi sărise în spate şi îl ramolise de istov.
Petrea atunci ce mi-a făcut? A întins o masă cu ialoviţe grase, cu buţi de vin. Sugur-Mugur a stat trei zile pe bere şi pe mîncare şi după trei zile a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, văile s-au răsturnat, apele s-au tulburat.
S-a aşezat Sugur-Mugur iar la masă şi a zis:
—  Petre, mai mîncăm trei zile şi trei nopţi, că mi-s slabe puterile. S-au aşezat ei iar la masă şi au mîncat boi fripţi, berbeci copţi, miei
traşi prin cîrlige şi au cinstit vin cu cofe de douăsprezece ocale.
La trei zile împlinite, Sugur-Mugur a ieşit afară şi, cînd a chiuit o dată, munţi cărunţi s-au detunat, stîncile s-au cufundat.
Iar s-a aşezat Sugur-Mugur la masa cu bucate şi cu vin şi a spus:
—  încă n-am puterile care le-am avut odată. Să mai bem şi să mîncăm trei zile.
După ce au mai trecut trei zile, a ieşit Sugur-Mugur afară şi, cînd a chiuit a treia oară, pămîntul s-a cutremurat, luna în sînge s-a închegat, livezi verzi s-au încurcat, dealurile s-au făcut şes şi pădurea loc de mers.
—  Acum, Petre, hai să ne pregătim de drum, că mi s-au întremat puterile.
De-acoleâ au mers la un grajd de piatră în pămînt adînc săpat şi au scos doi cai slabi, că şi o boare de vînt i-ar fi dat jos.
—  Ce să ne facem cu caii aceştia aşâ de răi? a întrebat Petrea. Sugur-Mugur le-a dat cîte un ciubăr de jăratic, caii au mîncat şi,
cînd s-au scuturat, s-a hurducat pămîntul sub dînşii şi s-au făcut doi tretini de cai cu coame cănite, frîie zugrăvite, copite costovite, să zbori la cer cu ei. Un cal eră negru ca corbul şi Sugur-Mugur i-a spus Negru-Nebunul, iar altul roib şi i-a spus Roibu-Viteazul.
—  Acum te du la Rădoiţă-ţiganul, care bate bine cu ciocanul, şi spune-i să potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri potcoava. Pînă vei veni tu, eu o să mă culc să dorm.
Petrea s-a pornit cu caii la potcovar, iar Sugur-Mugur s-a culcat pe pămînt, s-a învelit cu cerul şi a dormit somn voinicesc. Petrea a luat caii de cap şi s-a dus la Rădoiţă-ţiganul.
—  Bună ziua!
—  Ce-i, măi băiete?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
S-au împăcat să-i potcovească caii şi să aibă douăzeci şi cinci de puduri de fier potcoava. Fierarul s-a mirat:
—  Numai la unul Sugur-Mugur potcoveam eu în viaţa mea caii cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea i-a răspuns:
—  Tot pentru Sugur-Mugur îi potcoveşti.
—  Dacă-i aşâ, să mă laşi un an de zile.
A adus Rădoiţă-ţiganul fier curat şi strecurat şi a pus cîte douăzeci şi cinci de puduri de fier la fiecare potcoavă şi a bătut caiele groase, să ţie la piatră deasă.
După ce a potcovit caii, s-a dus la Sugur-Mugur, l-a trezit, au încălecat amîndoi – Petrea pe Roibu-Viteazul, Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul şi cînd s-au pornit, se hîţîiau paharele pe masă la Negru-împărat.
Au mers ei şi au mers cale lungă şi vreme multă şi au ajuns la un deal de piatră.
Pînă au trecut dealul cel de piatră au ros potcoavele toate. Sugur-Mugur l-a trimis cu caii la potcovar şi i-a spus să-i potcovească cu mama fierului şi cu mama oţelului.
Petrea s-a dus cu caii într-un codru la o fierărie.
—  Bună ziua, covali bun!
—  Mulţumesc dumitale, om călător. Ce-ai venit?
—  Am venit să-mi potcoveşti caii.
—  Ţi i-oi potcovi.
—  Cît o să-mi ceri?
—  Trei pungi de galbeni potcoava.
—  Trei pungi de galbeni ţi-oi da şi acum să-ţi spun ce potcoave să-mi faci.
—  Voia matale.
  • Să-mi pui potcoavele din mama fierului şi din mama oţelului şi să aibă fiecare potcoavă douăzeci şi cinci de puduri.
  • E-he-he, să fi ştiut că aşa eşti, atîta cît mai băteam mîna în viaţa mea. Numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci şi cinci de puduri. Mai viteaz şi mai voinic ca acela nu mi s-a dat ochii a vedea şi urechile a auzi, dacă-i mort, să putrezească, dacă-i viu, să vieţuiască.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, cînd a auzit, a înroşit fierul şi oţelul, l-a călit, l-a potrivit, a făcut potcoavele şi le-a bătut cîte douăzeci şi cinci de caiele să ţină la dealul de cremene.
După ce a potcovit caii, a venit Petrea la Sugur-Mugur, au încălecat şi au pornit mai departe la drum şi, într-un tîrziu, au ajuns la un deal de cremene. Acolo au dat bici cailor şi s-au dus ca vîntul.
Cînd loveau caii cu potcoavele, ardea cremenea nouăzeci de stînjeni în jos. După ce au trecut dealul de cremene, se rupsese potcoavele cailor toate şi copitele pe jumătate.
Sugur-Mugur l-a trimis iar cu caii la potcovar şi i-a spus să puie potcoave de diamant, şi fiecare potcoavă să aibă douăzeci şi cinci de puduri.
Petrea a luat caii, a intrat într-o pădure, a găsit o fierărie şi tot aşa s-au lovit din preţ, i-a plătit cît a cerut şi fierarul, cînd a aflat ce potcoave voia să-i facă, s-a mirat:
—  E-he-he, numai lui Sugur-Mugur îi potcoveam calul cu potcoave de douăzeci de puduri, dar tare de mult îi îngropat de Negru-împărat şi nu mai ştiu de e mort ori de e viu.
—  E viu, moşule, e viu.
Potcovarul, dacă a auzit aşa, a luat ciocanul, a bătut în nicovală şi au venit covali mulţi ca frunza, iuţi ca spuza, s-au apucat toţi şi au potcovit caii, după cum a zis.
Şi iar au luat ei lungul drumului şi au mers şi au tot mers zi de vară pînă-n seară fără pic de năduşeală, unde însera, nu înziua, unde înziua, nu însera. Acum, cît o fi mers ei – un an, doi, trei ori poate mai mult, cine ştie, – destul de spus că după un drum lung şi mai lung au văzut în zare un palat, cum nu s-a mai aflat, arcuit cu curcubeie, ghintuit cu mii de stele, de lumina noaptea ca în amiaza zilei.
Era palatul Ilenei Cosînzenei.
Mai după aceea, cînd au ajuns la poalele dealului, ce au văzut, n-au crezut, se ridica o pară de foc de la pămînt pînă la cer.
Petrea a întrebat:
—  De ce arde focul acesta de la pămînt la cer?
Acesta nu-i foc, e părul preafrumoasei Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică, ea nici nu întinereşte, nici nu îmbătrîneşte, tot de şaisprezece ani şede şi părul ei îi lung din cap pînă în picioare şi puterea în păr îi este.
Au strîns ei caii de frîu, le-au dat cîte două rînduri de pinteni şi au prins a sui dealul de sticlă – cînd au ajuns la culme, rosese potcoavele pe jumătate. Mergînd tot aşâ, s-au pomenit drept în poarta palatului. Au descălecat amîndoi, Sugur-Mugur i-a dat sabia lui Petre şi i-a spus:
—  Du-te în palat. Acolo o să vezi douăsprezece odăi, să le descui pe toate, că o să găseşti un măr de aur, să-l iei, să-l pui în sîn; după aceea să te apropii de Ileana Cosînzeana, cînd a dormi. Să-i iei inelul de pe deget şi, dacă vei face-o şi aceasta, să apuci sabia, să-i tai jumătate de păr şi atunci o să meargă după tine. Hai, du-te şi ia seama, de nu mă-i asculta, aici ni se înfundă cărările.
După ce spusese aceste, Sugur-Mugur mai şopti cîteva cuvinte năzdrăvăneşti, suflă o dată asupra lui Petrea şi-l făcu nevăzut.
A intrat Petrea neştiut şi nevăzut în palat, a tras zăvorul la cele douăsprezece odăi, a luat mărul de aur şi l-a pus în sîn. Ileana Cosînzeana a simţit şi a strigat la străji:
—  Săriţi cu toţii, prindeţi hoţul şi aduceţi-mi mărul, că de nu, capul nu vă mai stă unde vă stă.
S-au pornit paznicii şi-au căutattoată curtea şi palatul de-a mărunţelul şi nici muscă n-au aflat. Cînd se liniştise totul şi Ileana Cosînzeana adormise strîns şi mai strîns, Petrea intră în odaia unde dormiâ fata, luă inelul de pe degetul ei şi-l îmbrăcă pe al său, iar al său îl puse la ea pe deget şi acum, uitîndu-se la deget pe inelul fetei văzu scris: „Ileana Cosînzeana, din cosiţă floarea-i pică, rar voinic care-o ridică".
S-a trezit Ileana Cosînzeana şi a ridicat paznicii în picioare.
—  Săriţi cu toţii, că mi-au schimbat inelul. Paznicii s-au pornit cu tot adinsul în toate părţile, răscoleau ascunzişurile, ungherele, dar degeaba. Petrea umbla prin curte şi prin palat în voia cea bună.
Ileana Cosînzeana a alungat straja şi s-a pus ea de pază. Stînd şi păzind, cade jumătate de păr. Petrea a dat deodată cu sabia şi a tăiat părul în jumătate.
Ileana Cosînzeana, dacă a văzut aşâ, a zis:
—  Cine eşti tu, de-mi faci neputinţa aceasta, ieşi să te văd, că de-i fi om, mi-i fi tată, de-i fi femeie, mi-i fi mamă, de-i fi fată, mi-i fi soră, iar de-i fi flăcău, mi-i fi soţ o viaţă întreagă.
Petrea, auzind vorbele ei, s-a dus la Sugur-Mugur, şi acela a suflat iar asupra lui, i-a şoptit nişte cuvinte năzdrăvăneşti şi l-a făcut la loc.
Iar s-a întors Petrea înapoi şi Ileana Cosînzeana, cînd l-a văzut, l-a cuprins şi l-a sărutat.
—  De azi înainte, să ştii că-mi eşti soţ o viaţă întreagă.
Şi ce a fost mai departe a fost o masă şi l-au poftit şi pe Sugur-Mugur şi după ce au ospătat, a alimiţat Ileana Cosînzeana asupra palatului şi l-a prefăcut în măr de aur, apoi au încălecat tustrei: Sugur-Mugur pe Negru-Nebunul, Petre pe Roibul-Viteazul, iar Ileana Cosînzeana pe un cal alb ca omătul şi s-au pornit înapoi spre casă.
Toată ziua mergeau, iar noaptea se odihneau. Tinerii se culcau şi dormeau, Sugur-Mugur însă stătea şi-i păzea. Au mers ei un an, au mers doi, bătrînul somn nu avea, cît era noaptea de mare îi priveghea. Cînd mai rămăsese vreo trei săptămîni de mers, ca să ajungă, trimite Petrea scrisoare la moşneag şi la babă să caute staroste să vină înaintea lor să-i logodească.
Seara, au poposit sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul îi păzea. Pe la o bucată de noapte, Sugur-Mugur aude în copac trei păsări, vorbind în grai omenesc. Una zicea:
— Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi,
Să se scoale mult voioşi;
Doarmă somnul cel dulce,
De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
— Ce folos că sunt tineri şi frumoşi, dacă peste trei zile o să-i întîlnească starostele cu o ploscă cu vin otrăvit – cum vor cinsti, vor muri pe loc.
A treia păsărică a zis:
— Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi.
Aşa. A mers scrisoarea pe unde a mqrs şi a nimerit la Muma-Pădurii, şi cum a aflat că vine Petrea acasă cu mireasa, a pregătit ea un staroste cu o ploscă cu vin otrăvit, să-l otrăvească, să nu ajungă acasă, căci ştia ea, dacă i-a ucis Petrea lupul şi ursul, zile bune n-o aşteaptă nici pe dînsa.
La două-trei zile le iese înainte un staroste legat cu două rînduri de şervete, jucînd cu plosca cu vin în mînă, să-i cinstească, să-i logodească.
Sugur-Mugur vorbi atunci:
— Petre, nu-i vreme de îngăduit şi de cinstit, da-i vremea de mers mai departe, dă plosca cea cu vin încoace şi hai să ţinem drumul înainte. Petrea i-a dat plosca cu vin, iar seara, cînd au poposit, Sugur-Mugur s-a făcut că scapă plosca jos şi, unde s-a vărsat vin, s-a făcut pămîntul spuză şi iarba tăciune.
Petrea, cînd a văzut aşa, a scos sabia şi i-a luat capul starostelui.
La două-trei zile, iar a trimis răvaş acasă la moşneag şi la babă, să-i trimită vornicei şi druşte să ajungă acasă cu alai.
Seara, au stat la popas tot sub un copac. Tinerii s-au culcat şi au adormit, iar bătrînul Sugur-Mugur a stat şi i-a păzit, un ochi n-a închis, cît a fost noaptea de mare. Pe la miezul nopţii, iar au venit trei păsări, s-au aşezat deasupra lor în copac şi bătrînul le-a auzit vorbind. Una a zis:
— Mîndri oameni şi frumoşi, Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.
A doua a răspuns:
—  Ce folos că sunt tineri şi frumoşi. Dintr-una au scăpat şi în alta au să intre. Mîine o să-i întîlnească vornicei şi druşte cu flori şi în flori o să fie puşi colţi de lup şi măsele de urs şi, cum o să le puie în piept, o să moară.
Cea de a treia pasăre a spus şi ea la urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu. Răvaşul trimis a mers pînă unde a mers şi a nimerit la Muma-
Pădurii. Cînd a citit ea că ei sunt vii şi vin să facă nuntă, a chemat nişte lei-părîngăi, i-a gătit, i-a sulemenit, le-a dat flori pentru mire şi pentru mireasă, iar în flori a înfipt colţi de lup şi măsele de urs, cum le-or pune în piept, să moară pe loc.
A doua zi, s-au pornit la drum, au mers cît au mers şi le-au ieşit în cale druşte şi vornicei, chiuind ca la nuntă. Cînd au întins florile să le puie Petrea cu Ileana Cosînzeana în piept, Sugur-Mugur a spus:
—   Obiceiul cere ca floarea în piept s-o pună nunul cel mare cu nuna înainte de cununie. Daţi florile acestea să le ţin eu, pînă vor veni nunii cu nunta.
Sugur-Mugur a luat florile şi, cînd le-a azvîrlit, s-a ponorît pămîntul unde au căzut, şi au crescut dintr-însele numai spini şi ciulini.
Petrea a înţeles că nu-i lucru curat, a pus mîna pe sabie, s-a luat după vornicei şi, pe care cum îl ajungea, capu-i reteza şi la corbi îl juruia. Au fugit leii-părîngăii ogăreşte şi numai unul a scăpat cu un pic de suflet şi i-a spus Mumei-Pădurii ce au păţit.
Petrea, Ileana Cosînzeana şi Sugur-Mugur au mers tot înainte şi, apucîndu-i noaptea, au stat de au poposit sub un copac. Cum au poposit, pe tineri i-a prins somnul şi au adormit, iar Sugur-Mugur s-a aşezat la capul lor şi îi priveghea. La aprinsul zorilor, iar au venit trei păsărele şi au început să vorbească în grai omenesc.
Una a spus:
Mîndri oameni şi frumoşi,
Doarmă, doarmă sănătoşi, Să se scoale mult voioşi; Doarmă somnul cel dulce, De la pămînt să se ridice.
Cea de a două păsăruică îi apucă vorba din gură:
—  Ei şi ce dacă-s tineri şi frumoşi? Nu ştiu ei ce-i aşteaptă. La noapte, o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
A treia păsărică a spus ia urmă:
—  Cel de a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă în creştetul capului.
Sugur-Mugur, auzind vorbele păsărilor, şi le-a scris pe inimă. Dimineaţa, s-au sculat toţi, au mers cît au mai mers şi s-au pomenit acasă.
—  Aoleu! zise baba şi moşneagul, cînd i-au văzut în prag.
—  Bine v-am găsit cu bucurie şi cu sănătate!
D-apoi ce ţi-i bun, că nu apucase a se aşeza la masă, că a şi înnoptat şi, fiindcă erau obosiţi de un drum aşa de lung, s-au culcat să doarmă. Toţi dormeau, iar Sugur-Mugur a scos sabia şi o ascuţea. Pe la miezul nopţii, s-a pornit o furtună cu foc, de nu mai ştiai: cerul vuieşte ori pămîntul clocoteşte. Venea Muma-Pădurii cu doisprezece zmei, din gură văpăi lăsînd şi din coadă tot plesnind. Sugur-Mugur a ieşit cu sabia goală şi i-a tăiat pe toţi zmeii, pe rudă, pe sămînţă.
La urmă, a venit Muma-Pădurii cu foc încălţată, cu foc încinsă, cu foc aprinsă şi a luat-o la tăiat şi pe dînsa. Cînd trăgea cu sabia, sabia se topea. Şi a tot tăiat-o şi sabia s-a topit, de a rămas numai cît o sîmcea de cuţit şi tot se ţinea Muma Pădurii. Cînd s-a topit sabia lui Sugur-Mugur şi a lovit-o cu mănunchiul, a căzut urgia şi s-a făcut un lac de păcură.
Aşa.
Dacă i-a văzut răpuşi pe toţi, Sugur-Mugur a azvîrlit mănunchiul săbiei şi l-a ajuns pe Petrea la mînă şi l-a ţincoşat. Petrea a sărit din somn şi a strigat.
—  Sugur-Mugur, ce faci, vrei să mă mîntui de zile?
—  Nu, măi Petre, ia uită-te cîte capete de zmău am tăiat eu.
—  Cît ai tăiat – ai tăiat, aceasta încă nu-i nimic. Eu de la închisoare te-am scos, eu la închisoare am să te pun pentru asta.
Dacă văzu şi văzu Sugur-Mugur, spuse în cele din urmă adevărul, căci eră curat la suflet ca iarba după ploaie.
—  Acuma, zice el, cheamă-i pe moşneag şi pe babă şi pe Ileana
Cosînzeana să le spun patima toată, fiindcă nu mă crezi că n-am vrut să te tai, şi cînd o să mîntui de spus, o să mor!
—  Măcar să mori, da' să spui!
S-au adunat toţi şi a început Sugur-Mugur să spună povestea de la început, cum veneau ei de la dealul de sticlă, cum au poposit, iar noaptea, cînd Petrea cu Ileana Cosînzeana dormeau, el a auzit trei păsări vorbind; una spunea că aceşti doi tineri n-au pereche de frumoşi ce sunt, alta a spus că o să trimită Muma-Pădurii un staroste cu vin otrăvit, ca să-i otrăvească, cea de a treia pasăre a cuvîntat: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la genunchi". Şi cînd a spus aşâ, s-a făcut Sugur-Mugur stană de piatră pînă mai sus de genunchi. După cîteva zile, într-o noapte, iar au vorbit cele trei păsări în grai omenesc. Una spunea că nu-i nimic mai frumos pe lume decît aceste două tinere mlădiţe, a doua i-a răspuns ce folos că-s tinere şi frumoase, dacă a doua zi erau să moară de la florile de mire şi mireasă, căci le făcuse Muma-Pădurii şi le înfipse colţi de lup şi măsele de urs. Cea de a treia pasăre a spus la urmă: „Cine a auzi şi a spune să se facă stană de piatră pînă la brîu". După ce a spus vorbele acestea, Sugur-Mugur s-a făcut stană de piatră pînă la brîu.
—  Cu o noapte înainte de a ajunge acasă, iar am auzit trei păsări vorbind, una spunea că Petrea şi Ileana Cosînzeana mai au de trăit o zi, că a doua noapte o să vină Muma-Pădurii cu doisprezece zmei şi o să-i hăcuiască de-a bucăţica.
Şi cînd a mîntuit de spus ce a auzit de la cea de a treia păsărică, s-a făcut stană de piatră pînă în creştetul capului.
Petrea şi Ileana Cosînzeana s-au pus pe plîns, moşneagul şi baba se ugilise, trei zile în şir au jelit, li se uscase ochii de plîns şi nimic n-au izbutit, stătea stana de piatră neclintită.
A treia noapte, se culcă şi visează toţi un vis. Moşneagul s-a sculat înainte şi a spus:
—  lată ce vis am visat eu! Dacă am tăia capra cea roşie şi am unge stana de piatră cu sînge, s-ar face Sugur-Mugur cum a fost înainte!
Ileana Cosînzeana şi Petrea au spus într-un glas:
—  Şi noi am visat aşâ vis! S-au sfătuit ei cu toţii:
—  Hai să tăiem capra cea roşie, căci capre vom mai creşte noi, dar pe Sugur-Mugur n-are cine-l învia.
Au tăiat capra cea roşie, carnea au dat-o în cuptor s-o prăjească, iar cu sîngele s-au dus şi au uns stana de piatră. Atunci s-a desfăcut piatra, parcă ar fi fost de cenuşă, şi a înviat Sugur-Mugur.
—  Greu somn am dormit eu, vorbi el.
—  Dormeai somn şi mai greu dacă nu tăiam capra cea roşie, i-a răspuns Petrea.
—  Nu-i drept, capra cea roşie îi vie, duceţi-vă şi vă uitaţi.
Cînd au luat gurarul de la cuptor, n-au văzut jăratic, dar o pajişte şi capra cea roşie păştea iarbă verde şi doi iezi zburdau lîngă dînsa.
S-au bucurat cu toţii, cum nu se bucuraseră niciodată în viaţa lor. Ileana Cosînzeana a luat mărul cel de aur şi cînd i-a dat drumul jos, s-a făcut un palat, de nu-i sta altul împotrivă în întreaga lume.
Petrea scoase şi el mărul cel de aur din sîn şi, cînd l-a aruncat, s-a făcut o grădină cu tot felul de copaci într-însa, frumoasă, cît nu se poate spune.
De aici încolo a fost nunta. Au poftit lume de pe lume. în jurul palatului au întins mese mari, cîntau lăutari şi s-a pornit mare veselie şi voie bună, şi jocuri, şi cheful cel mare.