Omul sărac și zmeii

Era odată un om tare sărac cu numele Lazăr. Atât de nevoiaș era că pe lângă casa plină cu copii, nu avea decât o pereche de ciubote după el. Într-o zi, încălță ciubotele și se puse la soare să se încălzească nițel. Cum stătea el așa în bătaia soarelui, cîteva gâze s-au adunat în jurul lui. Atunci el scoate o Citește mai departe →

CREMENE VOINICUL

Era odată o femeie. Şi avea femeia ceea doi băieţi şi o fată. Băieţii erau mai mari, iar fata eră mică.
Într-o primăvară, băieţii au ieşit la plug. Au arat cît au arat, le mai rămăsese o postată, dar postata ceea le părea mai grea decît toată arătura cît o făcuseră primăvara ceea. într-o dimineaţă, pun ei plugul, cotiga, tîngala în car şi, înainte de a porni, îi spun mamei:
  • Mamă, fă-ne ceva de mîncare şi trimite surioara să ne aducă la deal.
  • Of, dragii mamei, cum să vie ea, sărăcuţa, dacă dealul îi aşa de departe, iar ea îi mică, s-a rătăci şi nu-i mai găsi-o.
  • Nu s-a rătăci, mamă. Noi înjugăm boii la plug şi tragem o brazdă din faţa casei pînă în capul arăturii şi ea a tot veni pe brazdă pînă la deal.
Mama se apucă de făcut mîncare, iar băietanii, cu plugul în brazdă, îndemnînd cu „hăis" şi „cea", au prins pămîntul a răsturna. Şi iată, din
talpa pragului pînă în capul pămîntului a fost brazda răsturnată şi calea fetei arătată. Lucrul băietanilor mergea mai cu spor, mă rog, se gîndeau că acuşi le-a veni surioara cu mîncare nici rece, nici fierbinte şi or face o masă în arătură. Da' mîncarea de la deal nu-i ca aceea de acasă, e mult mai gustoasă. Cînd mi te aşezi în boarea vîntului pe jilăveala pămîntului, atunci şi pofta e mai mare.
Fraţilor li se scurgeau ochii în lungul brazdei şi, pe vreme ce trecea, tot mai tare o aşteptau.
Dar nu-i întotdeauna cum vrea omul, că, dacă dintr-o parte soarele te păleşte, în cealaltă umbra se îndeseşte.
Nu departe de pămînciorul lor eră moşia unui zmău, alb ca iarna de bătrîn şi posomorît ca o toamnă prea tîrzie. lată că pocitura de zmău ştia de pornirea fetei şi şi-a pus în gînd s-o aibă pe lîngă curţile lui de slugă. Şi dacă s-a gîndit, s-a şi pornit la drum, şi, cam de pe la creasta dealului, a luat brazda la astupat, pe unde o astupa, pe unde cu nările o sufla, pe unde cu gura o mînca, iar cînd a ajuns la marginea satului, a dat jos din spinare un plug cu cormană de aramă şi a tras o brazdă adîncă ţără­nească pînă la moşia lui.
Fata a eşit cu mîncarea din sat şi a mers tot pe brazdă, dar a ajuns nu la fraţi, ci la hîdul de zmău, care a înşfăcat-o şi a dus-o în palatul lui, a închis-o şi zi cu zi tot mai grele lucruri îi da, tot mai tare o chinuia.
Seara, băieţii s-au întors de la plug acasă şi mare le-a fost scîrba, şi a lor şi a mamei, cînd au aflat că surioara îi pornită, dar de ajuns n-a ajuns. Şedeau toţi şi se gîndeau în fel şi chip: încotro să fi apucat? De ici noaptea se lăsa şi grijile tot mai tare-i cuprindeau.
în zori de zi, băiatul cel mai mare a luat ce a luat şi s-a pornit la drum, poate i-a afla de veste. Şi a tot mers pe brazdă răsturnată, cu ochii asu­pra urmelor surioarei, care se cunoşteau, pe unde mai bine, pe unde mai rău, în ţărîna moale.
Cum apa cea mare apucă cîte un lemn şi-l duce tot la vale, cătîndu-i loc de putrezire, aşa brazda zmăului îl ducea pe băiat nu la viaţă, da' la moarte. Şi cine să-l abată din drum? Ba mersul lui eră tot mai grăbit, căci vedea urma tot mai proaspătă a călcaturilor surioarei. A pus băiatul piciorul la capătul brazdei şi s-a pomenit pe moşia zmăului. Nu departe înainte era o grădină mare cu copaci tot unul şi unul, de părea o apă. Iar în mijlocul grădinii se înălţa un palat cu aur aurit, cu piatră rară împodo­bit, ce ardea în bătaia soarelui.
Băiatul s-a pornit voiniceşte, cu multă îndrăzneală spre palat, dar cînd a intrat în grădină, un glas de fată i-a strigat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău, Te-a zăpsi clinele de zmău Şi te-a omorî, Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul s-a uitat şi a văzut în faţa lui pe soră-sa. Şi ea l-a cunoscut şi venea spre dînsul cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă-n pămînt.
—  Du-te, frate, acasă, că amuşi vine înfocatul de zmău şi, de te-a întîlni, te mîntuie de zîle.
—  Soră, surioară, Hai şi tu cu mine,
Că, de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins.
—  Haide, zice ea şi-l apucă de mînă, să fugă din grădină.
Dar n-au fugit doi-trei paşi şi în faţa lor a căzut buzduganul zmăului, mare, că nu se vedea loc de ocolit nici în dreapta, nici în stînga, apoi iată că a venit şi pocitura de zmău, urlînd şi întrebînd:
—  Ce vrei, voinice, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
la masă boiereşte. Atunci zmăul îşi aruncă ochii asupra săbiei, ce o purta la şold, şi strigă poruncitor:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Si ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a şuierat în vînt şi l-a secerat pe băiat de pe picioare. Apoi zmăul a apucat buzduganul şi, cînd l-a rotit, l-a azvîrlit peste palat, peste grădină, la hotarul moşiei. Iar în groapa cea mare, făcută de buz­dugan, l-a aruncat pe băietan.
A trecut cît a trecut.
Grijile şi neliniştile şi, mai ales, lacrimile mamei l-au pornit şi pe al doilea frate tot pe acelaşi drum, pe urma brazdei răsturnate. A mers cît a mers, o bucată de zi, a ocolit groapa cea mare, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns în grădină.
Cînd a dat să păşească hatul, un glas de fată i-a strigat:
—  Om bun, om bun, Opreşte-te din drum, Nu te băga în grădină, Că-s pusă stăpînă!
Si de-i face vreun rău, Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Băiatul a întors capul şi şi-a văzut surioara. Ea tot l-a cunoscut şi, cu chipul mîhnit, cu lacrimi pînă în pămînt, s-a apropiat de dînsul şi i-a spus:
—  Of, frăţioare, du-te, că amuşi a veni cîinele de zmău şi, de te-a întîl-ni, de zîle te-a mîntui.
—  Soră, surioară, Hai şi tu acasă,
Că de cînd te-ai rătăcit, Soarele s-a stins, Jalea ne-a cuprins. Făcuse numa' doi-trei paşi şi s-a trezit în faţă cu înfocatul zmău.
—  Stai, voinice, şi răspunde:
Vrei să ne luptăm Ori la masă să stăm? Băiatul îi taie drept în faţă:
—  Hai să ne apucăm La luptă voiniceşte, Nu să ne aşezăm
La masă boiereşte. Zmăul atunci porunceşte săbiei:
—  Sabie, săbioară, Sai din tecuşoară
Şi ia-l de pe picioare.
Sabia a sărit, a vîjîit şi i-a secerat picioarele mai sus de genunchi. Apoi zmăul s-a plecat şi l-a aruncat în groapa cea mare cu tot cu picioare.
Jalea era mare, dar s-a făcut şi mai mare. Surioara, neagră de scîrbă şi jale, în toată ziua se ducea pe furiş cu o legăturică în mînă, cu lacrimi de sînge, şi le arunca de mîncare fraţilor în groapă.
Mamă-sa însă, cît trăia, tot aştepta să vie măcar unul. Şi iată odată, mergînd pe lîngă o fîntînă, s-a oprit să beie oleacă de apă, şi, după ce a băut, s-a aşezat pe colacul de cremene al fîntînii să se odihnească şi de la aceea a purces femeia îngreunată. Nu zăbavă, a născut un băiat.
Şi creştea băiatul cela văzînd cu ochii. Cît creştea unul de ceilalţi într-un an, el creştea într-o zi. l-a pus numele Cremene Voinicul, după colacul cel de piatră. După vreo săptămînă-două, el se juca pe afară cu băieţi de zece-doisprezece ani. Eră voinic, nevoie mare.
Odată, văzîndu-l nişte oameni cît de voinic era faţă de ceilalţi băieţi, vorbeau între dînşii:
—   la acesta de s-ar porni, i-ar găsi numaidecît pe cei doi fraţi şi pe surioara pierdută.
Cremene a auzit vorbele oamenilor şi s-a pornit în fugă acasă.
—   Mamă, eu mai am fraţi şi surori? Mama s-a mîhnit şi i-a răspuns:
—   N-ai, Cremene, pe nimeni.
Dar cînd părintele copilu-şi amăgeşte, mult se tînguieşte. Cremene a văzut tînguirea asta şi mai tare credea în spusele oamenilor, într-o zi, umblînd la vînătoare, a văzut o stîncă de fier. „Ce bună ar mai fi de un buzdugan!" se gîndeşte el şi se apucă de o duce la fierar.
Fierarul i-a făcut aşâ un buzdugan, că doisprezece oameni nu-l pu­teau pune în car. Cremene l-a luat, l-a dus acasă şi, cînd l-a aruncat, s-a dus buzduganul, că nu l-a mai văzut. Apoi a intrat în casă şi i-a spus mîne-sa:
—  Mamă, eu mă culc să mă odihnesc, da' mata, cînd îi auzi vîjîind buzduganul, să mă trezeşti.
Şi a dormit trei zîle şi trei nopţi. A patra zi, cînd a prins a vui, mamă-sa l-a trezit. El a eşit în faţa casei şi a prins buzduganul pe genunchi. Se uită el la dînsul, se tunchise într-o parte. „Mai trebuie fiert", se gîndeşte el, şi iar îl duce la fierar. Da' în răstimp o cheamă pe mamă-sa şi prinde a-i spune:
—  Mamă, cît am dormit, aşâ vis am visat, că parcă a venit un moş­neag şi mi-a spus ca să te vîri sub talpa casei şi de acolo să-mi dai o turtă coaptă, şi puterile mele s-orîntrei.
Ce nu fac părinţii ca să le fie copiii mai voinici şi mai frumoşi!
Cremene Voinicul apucă casa de sub prispă, o ridică în sus, iar mamă-sa cu o turtă în mînă se bagă sub talpa casei şi vrea să-i întindă fecio­rului turta. El stăpîneşte casa în mînă şi prinde a o lăsa peste dînsa tot mai tare şi mai tare.
Biata femeie, văzînd că i se curmă răsuflarea, a răcnit:
—  Cremene, Cremene, ce te-ai apucat să faci?
—  Spune, mamă, am fraţi, am surori? Mamă-sa prinse a plînge:
—  Ai, dragul meu, şi fraţi, şi surori.
Şi atunci i-a povestit cu de-amănuntul cum s-au dus tustrei şi nu s-au mai întors.
—  Ei, dacă am, frămîntă-mi cu lacrimi de-a matale turtă de drum, să mă pornesc în lume, să le dau de urmă.
A eşit mama de sub casă, a pus făină într-o covăţică şi, cît a frămîntat, a plîns. Dacă i-a copt, s-a pornit şi el în lungul brazdei, pe urma fraţilor. A mers şi a mers cale lungă, ca să ajungă, a ocolit în drum şi prăpastia, făcută de buzduganul zmăului, şi a ajuns la grădină.
Cînd a dat să păşească pe hotarul grădinii, un glas de fată i-a stri­gat:
— Om bun, om bun, Opreşte-te din drum,
Nu te băga în grădină,
Că-s pusă stăpînă!
Şi de-i face vreun rău,
Te-a zăpsi cîinele de zmău
Şi te-a omorî,
Şi pe tine, şi pe mine. Cremene s-a oprit şi, cînd a văzut fata ceea aşa de ofilită, plînsă şi slabă, i s-a făcut jale de dînsa şi, scoţînd o bucată de turtă, i-a dat să mănînce. Fata a muşcat, a cunoscut că-i turtă de acasă şi l-a întrebat pe drumeţ:
—  Cine ţi-a dat turta aceasta?
—  Mama mi-a dat-o.
—  Spune drept, asta-i turtă coaptă de mamă-mea?
—  Atunci iese că tu eşti sora mea.
Şi Cremene a prins a-i spune despre mama, care a pornit de acasă pe cei trei copii, o fiică şi doi feciori în floarea vieţii lor, unul pe altul să se găsească, cu toţii să se întîlnească şi să vie acasă.
  • Şi cum s-au pornit, îi spune Cremene Voinicul, nici veste n-a mai venit. Le ştie biata doar ziua pornirii, iar a venirii – nimeni n-o ştie.
  • Eu sunt fata care m-am pornit de acasă pe brazdă răsturnată şi din urma mea au venit şi fraţii. De întîlnit ne-am întîlnit, iar acasă nu ne-am putut întoarce din pricina zmăului.
—  Surioară draga, hai să fugim.
—  De eşti tu frate adevărat, întoarce-te în grabă acasă şi poartă-i de grijă mamei, că pe noi nu ştiu de-a fi chip să ne vadă vreodată. Cînd puneam gînd să fug, nu făceam nici trei paşi şi zmăul eră în calea mea, mă bătea şi mă întorcea înapoi.
—  Da' ce semne are zmăul?
—  Cînd se întîlneşte cu străinul, îl întreabă: „Ce vrei, la luptă să ne luăm ori la masă să stăm?" De răspunde acela „la luptă să ne luăm", apoi el strigă la o sabie, pe care o poartă la şold: „Sabie, săbioară, sai din tecuşoară şi ia-l de pe picioare!" Aşâ i-a secerat pe cei doi fraţi şi i-a aruncat în groapa făcută de buzduganul lui. Iar de zice cineva „la masă să stăm", atunci zmăul îl duce la palat, îl aşază la masă, îi pune dinainte trei juncani prăjiţi, vin, pîine, şi se aşază la mîncat. Şi aşâ obicei are că ciolanele, de pe care a ros carnea, le bate de capul meseanului, pînă le rupe şi le suge măduva.
Dacă este cîte unul mai tare şi scapă de la bătaia ceea, apoi tot fără de zîle rămîne, că el la urma mesei zice: „Sabie, săbioară, sai din tecu­şoară, capul de pe umeri zboară-i!"
Şi cum îi spunea fata semnele zmăului, s-a ridicat într-o parte un nour mare şi fioros, a prins a tuna şi a fulgera, iar din grosul nourului, ca un fulger, venea asupra lor buzduganul zmăului.
Cremene Voinicul l-a prins într-o mînă, l-a rotit pe după cap şi l-a azvîrlit de unde a venit. Nourul şi mai tare s-a înfiorat şi din grosul lui a tunat glasul zmăului:
—  Grei oaspeţi mă aşteaptă!
Şi tot atunci de la creasta dealului s-a pornit un vîrtej, că pe unde tre­cea, pămîntul spulbera, şi din vîrtejul cela a eşit zmăul.
—  Ce vrei, voinice?
La luptă să ne apucăm Ori la masă să ne aşezăm? Cremene răspunde:
—  întîi masa să luăm, Apoi să ne luptăm.
S-au dus la palat, zmăul a pus pe masă trei boi prăjiţi, un butoi cu vin şi a prins a înfuleca. După ce a ros un ciolan, îl apucă de un capăt şi trosc! de capul lui Cremene. D-apoi nu şi-a găsit el omul?!
Cremene roade şi el un os şi odată sfîr! între ochii zmăului, şi aşâ l-a lovit, că a văzut stele verzi.
Cît zmăul s-a frecat la ochi, Cremene, pe din dos, zmac!\\ scoate sa­bia din teacă, o pune la genunchi şi o rupe în două, în patru şi o trînteşte de o stîncă şi o face praf şi pulbere.
Zmăul strigă la sabie, sabia – nimic. Văzînd el că nu-i lucru de şagă şi că masa nu-i ticneşte, a eşit din palat şi a spus:
—  Voinice, hai să ne luptăm la faţarea de aramă.
Şi s-au dus la faţarea de aramă, care erâ făcută de nouăzeci şi nouă de lei-paralei, în nouăzeci şi nouă de zîle şi nouăzeci şi nouă de nopţi. Acolo s-au luat la trîntă dreaptă, trîntă voinicească şi fără de pricină, că cine a birui, pe drept a birui.
Stîncile de se răsturnau, dealurile de se cufundau, copacii de se pră­văleau, de-n cer nourii tunau, apoi asta erâ de la lupta cea grea a cîinelui de zmău cu voinicul Cremene. S-au luptat şi s-au luptat, pînă oboseala i-a doborît pe amîndoi la pămînt. Din gura zmăului ieşea o pară vînătă, iar din gura lui Cremene – o pară verde. Stînd aşâ şi răsuflînd din greu, pe deasupra lor, în albastrul cerului, se rotea un şoim.
Zmăul, cum l-a văzut, a răcnit cît a putut:
—  Şoimule, şoimule, Du-te la Dunăre
Şi adă în cioc Un poloboc De apă rece, Setea de-mi stinge! Iar de nu mă-i asculta, în viaţă nu te-oi lăsa, Nu nurna' pe tine,
Dar pe tot neamul şoimesc
Şi tot neamul păsăresc. Şoimul, parcă nici nu l-a auzit, zboară, se roteşte. Cremene Voinicul ridică şi el glas cu rugăminte:
Şoim, şoimuşor,
la un ulcior,
Du-te la izvor
Şi adă apă,
De mă adapă,
Apoi mă stropeşte,
Inima de-mi răcoreşte,
Şi o să-ţi dau carne de zmău,
Să ai de mîncare
Ziua întreagă,
Cu tot neamul şoimesc,
Cu tot neamul păsăresc. Şoimul şi-a dat drumul la pămînt, s-a dus pe unde s-a dus, şi, nu mult la mijloc, vine purtînd în gheare un ulcior cu apă de izvor şi-i dă lui Cremene să beie, apoi îl stropeşte, îl răcoreşte.
Cremene pe loc şi-a întremat puterile, l-a înhăţat pe hîdul de zmău şi, cînd l-a trîntit, l-a făcut un lac de păcură. Atîta a fost traiul zmăului.
Cerul se înseninase,
Soarele se arătase,
Boarea vîntului
Purta mirosul cîmpului. Şi s-a pornit Cremene Voinicul la palat, iar cînd a ajuns acolo, a luat-o pe soră-sa de mînă şi a cuvîntat:
—  Haide acasă, că nu te-a mai opri în drum urgia de zmău. Fata s-a pornit, a mers şi a prins a plînge.
—  Of, frăţioare, nu mă pot porni la drum, lăsîndu-i fără ocrotire pe cei doi fraţi.
—  Şi unde-s ei?
—  îs în prăpastia asta. Zmăul le-a retezat picioarele şi i-a aruncat aici. Cremene şi-a dat drumul în prăpastie şi, fără zăbavă, a eşit cu cei
doi fraţi în braţe. Sărmanii, îşi ţineau în mîini picioarele retezate şi erau amîndoi galbeni şi slabi, de-i bătea vîntul. Şi dacă i-a scos, a făcut Cre­mene ochii roată peste cîmpurile toate şi a pornit înspre soare-răsare.
A mers şi a tot mers peste văi adînci, peste şiruri de munţi, peste rîuri late cu ape înspumate, şi la gura unei văi îi iese în cale o babă:
—  Bună ziua, mătuşă!
—  Bună cale, voinice! Da' încotro te-ai pornit?
—  M-am pornit să caut apă întrupătoare şi apă învietoare.
— Asta-i valea cu izvoare, dar nu ştiu de vei putea găsi apă învietoare şi apă întrupătoare, căci aici sunt zeci şi sute de izvoare, şi mai toate cu apă otrăvitoare.
Şede Cremene şi se gîndeşte. Apa ţîşneşte de aici, de dincolo, şi cine s-o cunoască care poartă leacul?
De gustat nu-i chip, că, dă, poţi să bei bună, da' poţi să bei rea şi-ţi iei grija de viaţă.
Merge Cremene pe valea ceea, se uită la izvoare şi dă de un pîlc de flori. Prinde a rupe flori şi cu un braţ de flori porneşte pe sub coasta de unde ţîşneau izvoarele. Cum ajungea la un izvor, punea cîte o floare. Şi tot a pus şi a pus – cînd a mîntuit florile, atunci s-au mîntuit şi izvoa­rele. S-a întors Cremene înapoi şi, cînd s-a uitat în izvoare, florile toate erau veştezite şi înnegrite. Numa' pe la mijloc a găsit două flori: una şi mai tare înflorită, iar cealaltă de acum în pămînt crescută. Cum avea cu dînsul două ulcioare, a luat dintr-un izvor un ulcior, din altul alt ulcior şi, ţinînd calea înapoi, a venit fără hodină şi popas. Aşezîndu-le celor doi fraţi picioarele retezate la loc, le-a stropit cu apă întrupătoare şi le-a întrupat, le-a stropit cu apă învietoare şi s-au sculat băieţii în picioare. Mare le erâ bucuria! S-au strîns în braţe, s-au sărutat pe faţă şi tuspatru s-au pornit acasă.
Cum vine după o noapte întunecoasă şi friguroasă lumina zorilor şi căldura soarelui, aşâ a venit în sufletul mamei lor dragostea şi fericirea cînd şi-a văzut copiii acasă. După aceea, s-au aşezat pe trai, avea fieca­re casa lui, masa lui şi au tot trăit în linişte şi pace multă vreme şi poate mai trăiesc şi azi, de n-or fi murit.

BUSUIOC FĂT-FRUMOS ȘI ILEANA COSINZEANA-SORA SOARELUI

A fost odată ca niciodată, un om şi o femeie şi aveau o fată, ca un revărsat de zori de frumoasă, harnică de n-o afla locul, şi zburdalnică ca o adiere de vînt. Cine se întîmpla de-i vedea lucrul mîi-nilor, focul ochilor, rumeneala obrajilor, şi le scria pe inimă pentru toată viaţa, iar celor de însurat prinsese a le ţîcîi ini­ma după dînsa.
Într-o bună zi a luat ea două cofe şi s-a dus la fîntînă să aducă apă. împluse cofele, îi veni ei să stea aşa oleacă pe colacul fîntînii.
Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărci­nată.
Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.
De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.
— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.
Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.
Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.
Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.
lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.
Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.
A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.
Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a por­nit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.
Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, tros­nind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,
Avînd pe cap – piele de ţap,
Pe trup – piele de lup,
Le mîini – piele de clini,
Pe faţă – piele de raţă,
In picioare – opinci de arici,
Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.
Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:
— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se ros­togolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!
Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu muce­gai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.
La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:
—   De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.
S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.
  • lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
  • Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.
Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.
Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.
însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.
Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.
Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fu­sese zmăul.
Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.
—   Să te încerci din luptă.
  • Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
  • Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.
Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.
Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:
—  Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.
Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.
Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:
  • Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi de­parte de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
  • Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busu­ioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.
—   Bună seara la stăpîni şi la casă!
  • Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luce­ferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
  • Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
  • Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşter­nut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.
La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:
—   N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?
  • De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.
Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzea­na la frate-său şi a prins a-l întreba:
—   Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?
  • Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.
Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.
  • Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
  • Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.
Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.
în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.
Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu
Peste hîrtoape,
Nenumărate, Peste păduri,
Fără măsuri.
Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.
După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:
—   Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.
—   Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.
Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:
—   Of, valeu, valeu!
Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:
  • Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
  • Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţu­roaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
  • Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
  • Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.
—   Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.
Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.
—   Bucuroşi de oaspeţi?
—   Bucuroşi, cu dragă inimă.
Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.
  • Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
  • De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi în­treba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.
A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se raze­le de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.
Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:
  • Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
  • Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.
—   Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?
—   Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de
amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.
Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.
Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.
Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.
De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala por­cilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,
pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.
Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.
Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroa­să, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.
S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:
—   Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.
Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bu­cată şi cînd se rumeni bine i-o dete.
—   Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.
Pe urmă a prins a geme şi a se văita:
  • Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
  • Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.
Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.
—   Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?
—   De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi
strînsese şi el picioarele de pe drumuri.
  • Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
  • Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.
A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutre­murat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas
Mările ocolind, Hotarele numărînd.
Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi fru­museţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.
Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.
Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.
Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi ve­nise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:
—   Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!
Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.
—   la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.
Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.
—   Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.
—   Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?
Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.
A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.
Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:
—   Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!
Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.
Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:
—   Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.
Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.
Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.
A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.
—  He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemă­narea lui de mai înainte.
Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie în­cheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.
Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:
—  Of, că mult am mai dormit.
—  E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.
Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind lap­tele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.
Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.
Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?
Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.
Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.
Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.
Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.
în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.
După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme. 

VESTITUL DUMBRE-NEGRE Şl FRATELE LUI

A fost cîndva un împărat. Şi împăratul cela avea o fată fără seamăn de frumoasă. Cînd i s-au împlinit patrusprezece ani, tată-său a dat poruncă să fie închisă în beci. La doi ani de zile s-au strîns toţi oamenii la împărat şi-l întreabă: — împărate, ai avut o fiică, unde-i ea? împăratul le-a răspuns, că este.
  • Da' unde-i, de nu se vede?
  • Fata mea-i pedepsită.
  • Dar de ce ai pedepsit-o?
  • Fiindcă-i prea frumoasă şi mă tem să nu ne dea de ruşine. Atunci unul din oameni a zis:
— Vai de mine, dar nu se poate să pedepseşti omul aşa fără pricină, trebuie să-i daţi numaidecît slobozire, să iasă la lume, că tare am vrea s-o vedem şi noi.
Atunci împăratul a slobozit-o. Şi s-a înfăţăşat fata înaintea tătîne-său şi înaintea mulţimii. Cînd a văzut ea atîţia oameni, s-a ruşinat şi n-a putut scoate o vorbă.
Vrînd să-şi răscumpere vina, împăratul i-a dat voie să-şi aleagă pe cine i-a place de bărbat. Fata şi-a ales tovarăş de viaţă un argat. Văzînd una ca asta împaratul s-a înciudat și a poruncit să fie ţinută numai în cămară şi nimănui să nu i se dea voie să între la dînsa, decît numai unei babe, care îi ducea schimburi şi mîncare. Peste vre-o douâ-trei luni baba se duce la împărat şi-i spune:
Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre
Împăratul s-a rușinat și plin de mînie a zis:
» De mai aud că-ţi scapă gura asemenea cuvinte nesocotite, să ştii c-am să-ţi tai capul. Au mai trecut vre-o trei luni şi baba se duce iar la împărat.
— Luminate împărate, fata măriei tale a căzut gre. împăratul i-a răspuns babei ca şi întîia dată.
Atunci ea n-a mai spus nici un cuvînt. Şi a răbdat baba pîn-a născut fata. Dar fata a născut un băiat aşa de frumos, că de ce te uitai, de ce te-ai mai fi uitat. Baba s-a dus din nou la împărat şi i-a zis:
— Luminate împărate, fata măriei tale a născut un băiat.
Cînd a auzit împăratul una ca asta, îndată a luat într-o mînă sabia şi în alta buzduganul şi s-a dus la fiică-sa s-o omoare. întrînd în iatac şi văzînd un băiat aşa de frumos, i s-a făcut jale şi a lăsat fata să trăias­că. După asta a chemat tot sfatul, ca s-o judece. Fiecare se gîndea, ce pedeapsă să-i dea. Unul zicea, s-o taie în bucăţele, altul zicea s-o ducă într-o pădure şi s-o lase acolo pradă fiarelor, al treilea — să-i facă jude­cata pe loc, adică s-o omoare. în vremea asta la poarta palatului a venit un moşneag să ceară pomană. Auzind despre asta, împăratul a trimis slugile să-l înfăţăşeze înaintea sa. Şi dacă l-au adus, a vorbit împăratul:
— Toţi sînteţi învăţaţi, dar iată mă puneţi la cale să fac moarte copilu­lui meu. Deatîta am găsit cu cale să întreb şi de sfatul omului ăsta străin şi să fac, ce a zice el, că voi nu mă sfătuiţi de bine.
Şi împăratul a prins a-i spune moşneagului tot păsul din fir a păr.
— Luminate împărate, eu ţi-aş da un sfat, dacă m-ai asculta, — a spus cerşetorul.
— Moşule, spune ce ai de spus.
—- Luminate împărate, dă poruncă să desfunde un poloboc mare de vin şi să pună fata într-însul. în poloboc să-i puie: o pîine, o lumînare aprinsă, un cuţît şi un ulcior cu apă. După asta să se înfunde polobocul iar cum a fost, şi să i se dea drumul pe mare.
Atunci împăratul îl întreabă:
— Şi ce are să fie, dacă i-oi da drumul pe mare?
— De-a fi greşit fata cu cineva, polobocul s-a afunda, iar de nu, s-a ţine pe apă şi a pluti, pîn-a ieşi la mal.
împăratul i-a mulţumit pentru sfat şi i-a dat cuvînt, că aşa a face. Şi a poruncit împăratul de au desfundat un poloboc, au pus într-însul fata şi toate celea, l-au înfundat înapoi şi i-au dat drumul pe apă.
Și a plutit polobocul șaisprezece ani de zile. Într-o zi băiatul o întreabă ăe mama sa:
Mamă, da unde-i tata?
— Nu ştiu.
— Dar cum m-ai fâcut pe lume? Bunelul tău, văzînd câ-s prea frumoasă, m-a închis într-un beci. Cînd m-a scos de-acolo, mi-a dat voie să aleg pe cine mi-a place de bărbat. Eu l-am ales pe unul din argaţii noştri. El şi este tatăl-tău. Băiatul atunci o întreabă:
—  Dar de ce ne aflăm aici?
—  Drept pedeapsă, fătul meu.
  • Mamă, dar unde sîntem?
  • Sîntem pe apă.
—  Dar cîţi ani îs deatunci?
— Să tot fie şasesprezece.
Băiatul a cerut de la mă-sa cuţîtul să spargă polobocul la fund, ca să vadă, dacă malul îi aproape ori ba. Mă-sa zice:
  • Nu trebuie, că pe gaura ce-i face-o, a întră apă şi ne-om prăpădi.
  • Să n-ai teamă, că mi-oi tăia degetul cel mic şi voi face cep. Băiatul a luat cuţîtul, a spart fundul şi s-a uitat împrejur. Malul erâ
aproape. Dac-a văzut, că-i aşa, s-a apropiat cu capul într-un fund şi cu picioarele în alt fund şi a desfăcut polobocul. Apoi a sărit în apă, a luat-o pe mă-sa şi au ieşit la mal. După ce au ieşit la mal, băiatul a pus doajele de la poloboc în picioare şi a făcut o colibă.
Şi trăiau ei pe mal, băiatul prindea peşte şi-i ducea mă-sei.
La vre-o trei zile a venit la dînşii o bătrînică şi a zis:
  • Bună ziua, fată de împărat. Fata i-a mulţumit.
  • Da' mare băiat ai.
  • Mare, — i-a răspuns fata.
  • Da' cum îl cheamă?
  • N-are nume.
  • Dacă vreai, eu i-oi pune nume.
  • Fie, — a zis fata de-mpărat.
Şi bătrîna i-a pus nume Dumbre-Negre. După asta s-a dus şi i-a adus lui finu-său un cal şi o suliţă şi i-a vorbit aşa:
—   Fătul meu, a venit vremea să-ţi arăţi vitejia, că doar ştiu, că nu-i prinde peşte pîn-te-i trece de zile.
Şi i-a spus nănaşa-sa, că locul, unde se află Dumbre-Negre cu mamă-sa îi împărăţia celor douăzeci şi patru de zmei şi c-a fi vai ş-amar de-or simţi zmeii, că le-au călcat hotarul. Deatîta ar fi mai nimerit să plece, iar de nu, s-o lase pe mamâ-sa să meargă la dînsa acasă, iar el să se ducă  
să stîrpească neamul zmeesc. Și de-a birui, și-a lua mama, ș-or trăi din belșug.
Vâzînd Dumbre-Negre, câ n-are încotro, şi nefiind din acei slabi de înger, şi-a luat pe loc rămas bun, a dat pinteni calului şi pe aici i-a fost drumul. A mers el cît a mers şi a văzut nişte palate măreţe. Aestea erau
Cînd a ajuns el la curtea zmeilor, n-a văzut pe nimeni acolo. A aş­teptat el cît a aşteptat şi iată, câ-ndesarâ vin şi zmeii de la vînat. Acasă rămăsese numai unul, care le pregătea de mîncare, dar şi acesta era ascuns şi băiatul nu l-a văzut. Cînd zmeii s-au pus la masă, Dumbre-Negre a intrat în casă şi a zis:
— Bună seara, douăzeci şi patru de zmei. Mîncaţi ce-ţi mînca şi hai de ne-om lupta.
Zmeii l-au poftit la masă, dacă are de acasă.
După ce au mîncat de s-au săturat, zmeii au sărit la Dumbre-Negre.
Dumbre-Negre a strigat:
— Mie aşa nu-mi place. Staţi toţi în casă şi ieşiţi prin cahlă cîte unul.
Vreau pe rînd,
Că-s om de cuvînt,
Şi vreau să mă gîndesc
Şi cu toţi să mă întîlnesc.
Zmeii s-au învoit să iasă cîte unul. Care cum scotea capul, Dumbre-Negre i-l tăia cu sabia. Şi aşa i-a amăgit băiatul şi le-a tăiat la toţi capul. A rămas numai acel de pregătea mîncarea.
Dacă a văzut Dumbre-Negre, că cel din urmă zmâu nu s-arată, a strigat la dînsul să iasă. Dar zmăul a răspuns, că dacă l-a tăia, n-are să afle, unde-i binele de la curţile zmeilor. Atunci Dumbre-Negre a strigat din nou să iasă şi i-a zis, că nu i-a face nimic. Zmăul a ieşit şi Dumbre-Negre l-a pus să-i arate, ce bogăţii au zmeii în curţile lor. Şi l-a dus zmăul pe Dumbre-Negre în ogradă la o grămadă de piatră. Cînd a rîsîpit Dumbre-Negre grămada, a găsit mai mult de două sute de chei, care erau de la toate lăcăţile, cu care erau încuiate beciurile cu bogăţii. Cînd a descuiat zmăul beciurile, au găsit acolo multe şi mari grămezi de aur. Atunci Dumbre-Negre a luat cheile, a încuiat toate beciurile, iar pe zmău l-a încercuit cu trei cercuri.
După asta l-a pus într-o cămară, pe care a încuiat-o c-o lăcată cît puri-cele, şi cu o cheie cît piciorul de purice, ca să nu se priceapă nimeni, ce-i acolo. Pe urmă s-a dus Dumbre-Negre de-a luat-o pe mă-sa şi a dus-o la curţile zmeilor.
Ajuns aici i-a dat toate cheile şi i-a zis:
-— Na, măicuţă, păstrează-le şi te foloseşte, dar unde-i cea cît piciorul de purice şi lăcata cît puricele să nu îmbli, că-i treaba mea, ce-am încuiat
acolo.
Dumbre-Negre a plecat la vînat, iar mă-sa a rămas acasaă
Abia de-a plecat, câ mă-sa a şi luat cheia cea cTt piciorul de purice şi a dat să descuie cămara, unde erâ închis zmâul. Auzind, câ cineva îmbla la lăcată, zmâul a strigat:
—   De-i fi parte femeiască, mi-i fi soră pîn-la moarte, Iar de-i fi parte bărbătească, mi-i fi frate pîn-la moarte, şi dacă-i fi bun să-mi dăruieşti o cană de vin şi o bucată de pîine, eu ţi-oi dărui o viaţă şi cu a ta vei avea două.
Ea i-a dat o cană de vin şi o bucată de pîine. Şi dacă a mîntuit de mîn-cat pîinea şi de băut vinul a şi plesnit unul din cercurile, cu care erâ strîns zmăul. Mai rămăsese două. Şi a prins zmăul a se ruga să-i mai aducă o cană de vin şi o bucată de pîine, zicînd, că de i-a da cele cerute, i-a dărui încă o viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre s-a lăsat înduplecată. După ce zmăul a băut şi a mîncat, a plesnit şi cel de-al doilea cerc. După asta zmăul a rugat să-i mai aducă o bucată de pîine şi o cană de vin, dar el i-a dărui şi a treia viaţă. Şi mama lui Dumbre-Negre i-a adus. Cum a mîntuit de mîncat şi băut, îndată a plesnit şi cel de-al treilea cerc. Şi zmăul, cum s-a văzut slobod, a luat-o în braţe, a sărutat-o pe faţă şi i-a dat lungire de viaţă. Ea, dacă a văzut, că-i aşâ de bine mulţumită, a zis:
—   Zmăule, zmăule, ce să fac, ca să-l prăpădesc pe feciorul meu şi să trăiesc cu tine.
Zmăul i-a răspuns:
—   Tu fă-te bolnavă şi cînd a veni el şi te-a întreba, ce-i cu tine, tu să-i spui, că eşti bolnavă şi vreai lapte de lupoaică.
Cînd a venit feciorul şi a întrebat-o ce-i cu dînsa, ea i-a răspuns întoc­mai, cum o învăţase zmăul. Atunci Dumbre-Negre i-a spus:
—   Numai de ţi-ar fi de leac, mamă, că de adus ţi-oi aduce.
Şi zicînd acestea, s-a şi pornit la drum. A îmbiat el cît a îmbiat şi iată că în zori de zi întîlneşte o haită de lupi. între lupii ăştia erâ şi o lupoaică cu pui după dînsa.
Dumbre-Negre, cum a văzut-o, i-a zis:
—   Lupi şi lupoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa lupoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge, şi m-aş duce şi lupoaicei nimic nu i-aş face.
Lupoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—    Vin şi-i mulge, dacă zici, că nu mi-i pricinui nici un rău. Cînd băiatul mulgea, lupoaica i-a spus:
—   Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mâ-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său. Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de lup. După asta băiatul s-a dus la vînat.
 
Cum a plecat bâiatul, mă-sa l-a chemat pe zmău și i-a zis
Ce sâ fac amu, daca îmi vine feciorul? Spune-i șă-ţi aducă lapte de ursoaica și atunci te vei îndrepta
Cînd a întrebat-o Dumbre-Negre de nu i-i mai bine, ea i-a răspuns precum o învăţase zmâul.
Ce era să facă băiatul? S-a pornit din nou la drum. A îmbiat el toată noaptea şi în zori de zi a întîlnit nişte urşi. Printre dînşii era şi o ursoaică bâtrînâ cu vre-o cîţiva pui din urmă.
Băiatul, cum a văzut ursoaica, i-a zis:
—   Urşi şi ursoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa să mulg ursoaica un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi ursoaicei nimic nu i-aş face.
Ursoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—   Vin' de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar îi moartia ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! la cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Băiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.
Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de urs. După asta Dumbre-Negre s-a dus la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat iar pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă ca să scape de fecior.
Zmâul i-a răspuns:
—   Cînd ţi-a veni feciorul, spune-i, că ţi-i a mînca de lapte de leoaică, că leii îs mai grozavi decît urşii şi poate l-or mîntui de zile.
Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:
—    Tot ţi-i rău, mamă?
—    Tot, fătul meu. Dar am visat la amiază, că cineva mi-a dat un pahar de lapte de leoaică şi parcă mi-a trecut puţîn durerea.
S-a pornit Dumbre-Negre la drum şi noaptea-ntreagă a îmbiat prin păduri pîn-a dat în zori de nişte lei şi o leoaică cu pui mititei după dînsa. Cum a văzut leoaica, băiatul a prins a zice:
—   Lei şi leoaice am găsit. Cînd m-ar lăsa leoaica să mulg un pahar de lapte, aş mulge şi m-aş duce, şi leoaicei nimic nu i-aş face.
Leoaica, auzind una ca asta, îi răspunde:
—   Vin de ţi-i mulge, dar să ştii, că acesta nu-i leacul mă-tei, dar moar­tea ta. Ş-apoi iată ce te-oi sfătui eu, voinice! £ cu tine un pui de-al meu, că altfel nu ţi-or da crezare, ce fel de lapte ai adus.
Bâiatul i-a mulţumit şi s-a pornit în drumul său.
Ajungînd acasă, i-a dat mă-sei laptele şi i-a arătat puiul de leoaică. După asta s-a dus iar la vînat. Cum a plecat băiatul, mă-sa l-a chemat îndată pe zmău şi l-a întrebat ce să facă, ca sâ-şi piardă feciorul.
Atunci zmâul îi zice:
—   Dacă a veni, să-l trimeţi sâ aducă poamă de la via zmeilor, că acolo
i-i capătul.
Vine băiatul seara de la vînat ş-o întreabă:
—    Tot ţi-i rău, mamă?
Tot, fătul meu. Dar de mi-i duce strugure de poamă din via zmeilor mi-a fi mai bine.
Băiatul a oftat adînc și s-a dus la nănașa sa.
Cum a ajuns nănaşâ-sa a poruncit să-i dea drumul.
Sluga i-a deschis poarta, i-a luat calul şi l-a dat în grajd. Dar puilor de fiară, care erau cu Dumbre-Negre, le-a dat mîncare şi le-a zis să stea afară. Apoi l-a chemat pe finul său în casă şi l-a pus la masă. După ce l-a cinstit şi l-a ospătat, l-a poftit să se culce să se odihnească, iar dimi­neaţa, cînd s-a scula, vor vede ce să facă şi cum să dreagă.
Dac-au ajuns a doua zi, nânaşă-sa-i zice:
—   A trebui să iei calul meu, dar pe al tău să-i laşi la mine. îţi mai dău şi o căţeluşă cu trupul de fier şi cu dinţii de oţel. Cît a merge căţeua înainte, calul a merge după dînsa. Cînd căţeua s-a toloji şi calul a apuca trei guri de iarbă, să ştii că acolo-i via zmeilor.
Şi i-a mai spus nănaşâ-sa, că în vie nu poate întră nimeni, nici chiar pasărea.
—   Deaceea îţi dău doi desagi mititei şi o floare. Cînd îi mirosi-o, te vei preface într-un hulub alb şi-i zbura în vie. Te-i aşeza pe un butuc, la care frunzele vor fi mai late, ca nimeni să nu te-vadă. Tu să nu mănînci, dar să stai, să asculţi, că via îi năzdrăvană. în vie la tot butucul îs cîte doi zmei şi ei cum te-or simţi, vor striga: «Dumbre-Negre ne mănîncă poama».
Aşa s-a şi întîmplat. Cum au simţit zmeii, că este cineva în vie, au prins a blăstăma. Auzind vorbe de ocară, via s-a mîhnit, dar nimic n-a vorbit.
Dumbre-Negre a mîncat pîn-s-a săturat, şi-a împlut desagii, o desagă cu poamă neagră şi alta cu poamă albă, şi a zburat înapoi. De cum a lăsat via în urmă, s-a prefăcut iar în om şi s-a întors la nănaşă-sa. Cînd a ajuns la dînsa, ea i-a dat de băut, de mîncat şi iar l-a culcat.
Peste noapte nănaşă-sa i-a schimbat poama. Băiatul a luat poama* i-a dus-o mă-sei şi, după ce i-a dat-o, a plecat la vînat. Cum a plecat Dumbre-Negre la vînat, mă-sa iar l-a chemat pe zmău şi l-a întrebat, ce să facă de data asta.
Şi zmăul îi răspunde:
—   Cînd a veni, sâ-i spui să-ţi aducă apă, de unde se bat munţii capete.
Cînd a venit feciorul, ea a luat şi i-a spus, precum o învăţase zmăul Băiatul a oftat şi s-a pornit iar la nănaşă-sa. Cum a ajuns la poartă
Calul a bătut cu copita do trei ori, şi sluga a ieşit de l-a dat drumul Bătrîna i-a poftit în casă, l-a put la masa, l-a cinstit, l-a hrănit şi l-a culcat, a doua zi dimineața, aflînd pentru ce a venit, nănaşă-sa i-a zis:
—   Bine, fătul meu, du-te de-i adă, dar calul sâ-l laşi la mine. Apoi nănaşă-sa i-a legat două şipuri de mîini şi i-a zis:
—        Dacă a bate vîntul în jos, să te ridici în sus şi, cum îi lua apă, să vii înapoi la mine.
S-a dus băiatul, a luat apă şi a venit la nănaşă-sa. Nănaşă-sa i-a schimbat apa, i-a pus apă din fîntînă şi l-a trimis s-o ducă mâ-sei de leac.
Şi iată i-a adus băiatul şi apă şi tot viu a rămas. Seara a venit zmăul, dar ea îl întreabă, ce să-i mai poruncească.
Zmăul a văzut, că băiatul a scăpat din toate viu, şi de-amu nu mai ştia, ce să născocească. Şi a zis zmăul:
—  Cum a veni băiatul acasă, să-i zici, că vreai sâ-i faci scâldâtoare şi cînd a fi în scăldătoare, eu voi veni singur şi l-oi tăia.
Mama lui Dumbre-Negre a făcut, cum a zis zmâul. îndată s-a sculat din pat şi s-a făcut sănătoasă. Cînd a venit băiatul, ea l-a întîlnit voioasa. Băiatul a văzut, că mă-sa s-a îndreptat şi s-a bucurat tare mult. Mă-sa a început a-i găti scăldătoare, aşâ cum a vorbit cu zmăul. Băiatul, văzînd, că mă-sa se porăie şi îmbla aşâ de repede, a întrebat:
—  Mamă, dar ce faci?
—  îţi gătesc scăldătoare în şepte oale şi o căldare, ca să te curăţ de toate răutăţile, de care te-ai atins.
După ce l-a pus în scăldătoare, mă-sa îl întreabă:
—    Dragul mamei, multă putere ai?
—    Dar de ce mă întrebi, mamă?
—  Te întreb deatîta, că mi-i de a mirare, cum de le faci tu pe toate. Tatăl tău, cînd erâ ca tine, îi legau degetele cu sîrmă şi el o rupea, la dă să vedem, dacă tu-i putea să rupi.
Mamă-sa i-a legat degetele cu sîrmă şi el a rupt-o, Apoi l-a mai legat odată, dar el o tot rupea. Dacă a văzut ea aşâ, l-a legat cu sîrma cea ca struna. Dumbre-Negre a crezut, că dacă sîrma îi subţire, mai repede a rupe-o. Dar cînd a tras, n-a putut-o rupe. Sîrma îi tăiase carnea şi cînd s-a văzut în sînge, a început a plînge.
Atunci mă-sa l-a chemat pe zmău.
Văzînd Dumbre-Negre, c-o să-l omoare, a zis:
—  înainte de moarte am o rugăminte. Tu, zmăule, leapădă sabia ta şi o ie pe a mea şi mă taie în bucăţi mici, ca de pus în ceaun. Bucăţile să le pui în desagi, iar desagii sâ-i pui pe cal să mă poarte mort, pe unde m-a purtat viu.
Zmăul aşâ a şi făcut. L-a tăiat, l-a pus în desagi, iar desagii i-a pus
pe cal.
Calul s-a dus drept la nânaşa-sa. Cînd a ajuns, a bâtut de trei ori cu copita-n poartă şi sluga l-a dat drumul în ogradă. Nănaşă-sa a luat desa­gii şi i-a dus în casa, iar pe cal l-a dat la grajd. Şi a început ea a se uita de ce-i carnea — de vita ori de om. Uitîndu-se, a găsit un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Dacă a văzut obrazul, şi-a chemat îndată toate surorile. Una alegea bucăţile de carne, alta le dregea, dar nănaşă-sa le aşeza şi le ungea cu apa, pe care a adus-o Dumbre-Negre, de unde se băteau munţii în capete. Bucăţile aşa de bine se lipeau una de alta, de parcă nici nu fosese tăiate. Au lucrat ele trei zile şi trei nopţi pîn-l-au văzut pe Dumbre-Negre închegat la loc. Cînd au mîntuit de aşezat bucăţile, au văzut, că lipsea un obraz de-al lui Dumbre-Negre. Nănaşă-sa a chemat toate păsările cerului şi le-a întrebat, care din ele a găsit un obraz de om. Toate au răspuns într-un glas, că n-au găsit. Mai la urmă iată că vine un ciocîrlan şchiop. Bătrîna îl întreabă şi pe dînsul, dacă n-a găsit un obraz de om. Atunci ciocîrlanul îi zice:
—   De găsit am găsit, numai că-i tare departe de-aici. Bătrîna i-a poruncit să-l aducă.
Ciocîrlanul a răspuns:
—  Nu pot sâ-l aduc, că-s şchiop. Trimite pe altcineva să-l aducă.
Bătrîna l-a trimis pe un hultan. Dac-a adus hultanul obrazul cela pier­dut, bătrîna l-a pus la loc şi l-a făcut pe Dumbre-Negre iar om ca toţi oa­menii. După asta i-a dat un pahar de apă vie şi el a înviat. Dacă a înviat, nănaşă-sa îl întreabă:
—   Mai ai puterea, pe care ai avut-o? Dumbre-Negre îi răspunde:
—   Nu mai am puterea, pe care am avut-o, şi de m-ar bate un vînt, m-ar da jos.
Atunci nănaşă-sa i-a dat o desagă de poamă, pe care a adus-o el din via zmeilor.
Dumbre-Negre a mîncat-o toată. După ce a mîncat poama, s-a făcut aşâ de voinic, că putea să întoarcă pămîntul.
Nănaşă-sa i-a dat să miroase o floare albă şi Dumbre-Negre s-a pre­făcut într-un hulub alb, aşâ cum a fost, cînd s-a dus după poamă. Dacă s-a prefăcut Dumbre-Negre în hulub, nănaşă-sa i-a zis:
—   Amu zboară la mamă-ta, numai să nu te laşi să te prindă, că ea te-a cunoaşte, te-a tăia, te-a frige şi atunci nu mai fac om din tine.
Atunci Dumbre-Negre o întreabă:
  • Da' ce să fac?
  • Sâ te laşi sâ te prindă zmăul, că mamă-ta are un băiat, făcut cu dînsul. îl cheamă Vasilică Busuioc. Băiatul are să plîngă, să i te dea lui. Zmăul te-a da băiatului şi are sâ iasă din casă, dar tu te vei dar de-a-dura de trei ori şi te vei face om. Dacă te vei face om, îi lua sabia într-o mînă şi buzduganul în alta şi-i face, ce-i vrea cu zmăul.
Dumbre-Negre s-a dus în casa la măsa în chip de hulub, a făcut aşa cum i-a spus nănașa-sa. S-a prefăcut in om, a luat buzduganul într-o mănă și sabia în alta. Cînd l-au văzut zmăul cu mamă-sa, au înlemnit pe loc
Dumbre-Negre a zis:
-Cîine de zmău ce să-ți fac amu?
-Fă ce știi.
Atunci Dumbre-Negre l-a chemat la luptă. Şi s-au luptat ei zi de vară pfnâ-n seară, iar cînd erâ în amurg Dumbre-Negre a înfipt sabia în zmău şi l-a doborît. Apoi a luat opinci de fier şi cîrji de oţel, de i le-a dat mâ-sei şi a trimis-o să îmbie, pe unde a îmbiat el, câutîndu-i leacuri.
Dumbre-Negre a petrecut-o şi a spus:
—  Du-te şi să vii, cînd s-or roade opincile şi cîrjele.
După asta Dumbre-Negre şi-a luat fratele şi s-a pornit la nănaşă-sa. Dac-au ajuns acolo, nănaşă-sa a făcut din calul lui Dumbre-Negre doi cai, tar din cei trei pui de fiară, pe care i le-au dăruit dihăniile lui Dum­bre-Negre, cînd îi căta mă-sei leacuri, a făcut şase pui. Apoi le-a dat la fiecare cîte-un cal şi cîte trei pui de fiară şi i-a trimis în lume să se hră­nească.
Au mers două zile şi două nopţi şi iată c-au ajuns la o răscruce. Şi au hotărît fraţii să se despartă.
înainte de a ajunge fiecare la drumul său, Dumbre-Negre i-a zis lui Vasilicâ:
—  Na-ţi inelul şi băsmăluţa mea, iar tu dă-mi-o pe a ta. De-a fi băs-măluţa mea în sînge, să ştii, că-s mort, iar de-a fi a ta în sînge, voi şti, câ ai murit.
Au vorbit ce au mai vorbit, şi s-au despărţit. Şi mergînd Dumbre-Ne­gre cale lungă să-i ajungă a nimerit într-o împărăţie, în care nu erâ apă. Şi iată c-a dat el peste un bordei, în care trăia o babă. Dumbre-Negre a rugat-o să-i facă ceva de mîncare. Baba i-a răspuns, că n-are cu ce să-i facă, fiindcă n-are apă. Şi i-a zis bătrîna:
—  La noi este o fîntînă, dar nu putem lua apă, că într-însa se găseşte un balaur.
Atunci Dumbre-Negre i-a zis:
—  Du-te şi adă o căldare de apă. Dacă balaurul te-a întreba, cine te-a trimis, să-i spui, că Dumbre-Negre.
Baba a luat căldarea şi s-a dus la fîntînă. Balaurul cum a auzit, că bătrîna dă să scoată apă, a întrebat-o: — Ce cauţi, babo? —- M-a trimis Dumbre-Negre să-i aduc o căldare de apă.
—  Poţi să-ţi iei şi două căldări, da' de mine nu spune, că-s aici.
Baba a scos o căldare de apă şi a băut-o pe toată într-atît era, sărma­na, de-nsătată. După asta s-a apucat de-a cărat toată noaptea apă de la fîntînă, nespunînd la nimeni nimic.
A doua zi dimineaţă împăratul trebuia s-o ducă pe argata lui cea mai
Frumoasă balaurului, ca să-i dea apă pentru nunta feciorului său. A trimis un țigan să ducă fata.
. Ţiganul a dus argata şl a lăsat-o la fîntînă.
Dumbre-Negre, cînd a vâzut-o aşâ de frumoasă, s-a dus îndată la dînsa la fîntînă. După ce a întrebat-o cine-i, a rugat-o sâ-l cate In cap, ca el a adormi oleacă. Câtîndu-i în cap, fetei i s-a făcut jale şi a început a plînge. Cînd plîngea, a picat o lacrimă fierbinte pe faţa lui Dumbre-Ne­gre. El s-a trezit şi i-a zis:
—    De ce plîngi, cînd eu am venit să te scap de moarte? Balaurul a scos capetele şi a vorbit:
—    Dumbre-Negre, du-te de la fîntînă, să-mi mănînc jurămîntul. Atunci Dumbre-Negre i-a tăiat balaurului capetele. Apoi a ridicat o
piatră şi le-a pus sub dînsa. După asta şi-a luat rămas bun de la fată şi a plecat în drumul său.
Cînd a venit ţiganul la fîntînă să ia apă, a găsit fata vie. Ţiganul, cum a văzut-o, i-a spus:
—    Dacă nu-i merge după mine, te vei mîntui de zile. Fata de frică i-a răspuns:
—    Voi merge, numai nu mă da la moarte.
Ţiganul a luat o sapă şi a tăiat limbile balaurului şi le-a pus în buzunar ca dovadă, că a biruit balaurul şi a scăpat fata de la moarte. Cînd l-a vă­zut împăratul pe ţigan cu fata, i-a făgăduit, că i-a da-o de soţie.
Cînd a prins a cînta muzica la nuntă, Dumbre-Negre a trimăs puii de fiară să vadă, cum îi nunta ţiganului. Fata cum i-a văzut, i-a cunoscut, că-s ai lui Dumbre-Negre, care pe drept cuvînt o scăpase de moarte. Ea îndată i-a chemat în casă şi le-a legat năframă, ca la toţi nuntaşii. După asta fata a zis:
—  împărate, a cui sînt puii ăştia, acela m-a scăpat de moarte.
împăratul îndată a trimis puii după stăpînul lor, ca să vină pîn-la pala­tul împărătesc. Cînd a intrat Dumbre-Negre în curte, i-au venit înainte cu muzică şi l-au poftit în casă.
Ţiganul, cum sta pe douăsprezece căpătîie, aşâ de tare a prins să tremure, că toate pernele au sărit de sub dînsul. Văzînd, că ţiganul spu­ne minciuni, împăratul a poruncit să-l lege de cozile a doi cai neînvăţaţi, sâ-l pună pe doi saci de nuci şi să-i dea drumul. Şi dacă i-au dat drumul, unde cade nuca, cade şi bucăţica dintr-însul.
După asta a poruncit de i-a făcut lui Dumbre-Negre şi argatei o nuntă nemaipomenit de frumoasă.
După nuntă Dumbre-Negre a plecat la vînat. Şi iată, că a treia zi-nde-sară a rătăcit şi a rămas sâ mîie-n codru. A împuşcat o capră sălbatică şi a făcut focul, ca sâ coacă carnea. Cînd făcea focul, a venit la dînsul Muma Pădurii.
 
Dumbre-Negre i-a zis să se dea jos din copac. Aşâ şi a făcut. Dacă s-a dat jos din copac Muma Pă­durii, a început să frigă o broască. Dumbre-Negre i-a zis:
—  Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!
Atunci Muma Pădurii s-a mîniat, l-a luat şi l-a stîlcit pîn-l-a omorît.
Cum a murit Dumbre-Negre, la Vasilică Busuioc s-a împlut buzunarul cu sînge, şi el a înţeles, că fratele lui îi mort. Atunci Vasilică Busuioc a lepădat toate şi a plecat la împărăţia, unde erâ Dumbre-Negre. Calul lui erâ totuna cu al lui Dumbre-Negre, şi puii de fiară totuna. Ş-apoi atît de bine se asămăna cu fratele lui, încît soţia lui Dumbre-Negre a crezut, câ-i bărbatul ei.
Văzîndu-I întors, ea l-a întrebat:
—    Unde ai fost asară, de n-ai venit, că eu te-am aşteptat?
—    M-am rătăcit şi n-am putut să vin.
Ea a pus masa, au mîncat, dar femeia tot nu l-a cunoscut, că nu-i bărbatul ei. Seara, cînd să se culce, el îi zice:
—  Pune sabia între noi şi să-mi dăi pace, că eu îs ostenit.
El s-a culcat mîhnit şi a adormit. însă ea n-a răbdat, a întins mîna şi şi-a tăiat degetul în sabie. El s-a sculat, i-a legat mîna şi i-a spus să-i dea pace în astă seară. A doua zi dimineaţă s-a sculat şi a plecat în codru. A mers el cît a mers şi într-un tîrziu a dat de Dumbre-Negre, de calul lui şi de cei trei pui de fiare. Toţi erau morţi.
Şi a prins el a plînge şi a se jura, c-a să-l răzbune. Şi iată, că, obosit de atîta îmblătură, s-a pus să se odihnească şi să chibzuiască. A împuş­cat o ciută, a făcut un foc şi a început a frige carne. Cînd a înnoptat, iată că vine şi Muma Pădurii, se suie într-un copac şi iar începe a se jelui, că moare de frig şi de foame. Auzind una ca asta, Vasilică Busuioc îi zice:
—  Coboară, babă, din copac, de ce să mori de foame şi de frig, dacă focul şi carnea îs jos?
Muma Pădurii îi răspunde:
—  De coborît m-aş coborî, dar mă tem de cîinii şi de calul tău. ^ Apoi i-a zis să-i zmulgă din cap trei fire de păr şi să le pună pe cîini şi pe cal şi atunci, cică, s-a coborî. El a zmuls firele de păr, le-a pus pe foc, iar cu mîna goală s-a făcut a pune părul pe cîini şi pe cal, ca să se coboare
baba.
Ea s-a coborît, a luat o broască şi a pus-o să se coacă. Atunci Vasilică Busuioc i-a zis:
—  Nu-mi spurca carnea, cotoroanţo!
 
Muma Pădurii s-a repezit la dînsul, dar a simţit, că n-are puterea, pe care a avut-o. Atunci unde a prins a striga şi a se vâicăra, cît o ţinea
— Perişorii mei, nu mă lăsaţi!
Dar perişorii ei de-amu ardeau pe foc. Atunci Vasilicâ Busuioc a înhă-ţat-o şi mai strîns şi a pus-o în cracul unui copac. După asta a strigat la puii de fiară s-o sfîşie.
Cînd au prins puii de fiară a o rupe, ea a prins a striga sâ-i dea drumul, că i-a spune leacul lui Dumbre-Negre.
Atunci Vasilică Busuioc a strigat la fiare s-o lasă în pace, dar din cra­cul copacului n-a scos-a. Atunci Muma Pădurii i-a zis sâ se ducă la o fîntînă din vale, să aducă oleacă de apă, să-i dea lui Dumbre-Negre. Vasilică Busuioc s-a dus la fîntînă, la care l-a trimis Muma Pădurii, şi a băgat un băţ în apă. Băţul a ars, fiindcă apa eră otrăvită.
Muma Pădurii a crezut, că Vasilică Busuioc a gusta şi s-a otrăvi. Va­silică s-a mîniat şi mai tare şi a dat voie fiarelor să tragă dintr-însa cît vor avea cheful. Atunci Muma Pădurii l-a trimis la o altă fîntînă, dar şi acolo eră otrăvită apa. Dac-a văzut ea, că n-are încotro, l-a trimis la cea de a treia fîntînă. Şi cînd Vasilică Busuioc a băgat un băţ în fîntînă asta, l-a scos înflorit.
Atunci Vasilicâ a luat un şip de apă, a venit de i-a dat lui Dumbre-Negre să bee şi l-a înviat. După asta Vasilică Busuioc i-a înviat calul şi fiarele şi s-au pornit amîndoi acasă. Pe drum Vasilică Busuioc a început să-i spună lui Dumbre-Negre, că a dormit la dînsul acasă.
Auzind una ca asta, pe Dumbre-Negre l-a junghiet la inimă şi el a zis:
—   Dacă ai dormit la mine, apoi ia spune-mi, cine-i acela? — şi a arătat cu mîna înapoi.
Vasilică Busuioc a crezut, că are să vadă pe cineva, şi a întors capul. Cînd a întors Vasilică Busuioc capul, Dumbre-Negre i l-a tăiat cu sabia. Dacă i-a tăiat capul, Vasilică Busuioc a căzut din şe. Atunci calul a înge-nunchet şi a stat lîngă dînsul. Chiar şi puii de fiară s-au mîhnit.
Cînd a ajuns Dumbre-Negre acasă, femeia lui i-a ieşit înainte cu oca­ră, că i-a tăiat degetul, dar n-a mîngîiat-o. El s-a priceput şi i s-a făcut jale, că l-a ucis pe Vasilicâ Busuioc. Dumbre-Negre a dormit cum a dor­mit în seara ceea, dar a doua zi s-a sculat şi s-a pornit după frate-său. Sa dus Dumbre-Negre, l-a găsit, i-a pus capul pe loc şi l-a stropit cu apă vie. Capul s-a lipit aşâ, de parcă nici n-a fost tăiat. După ce l-a înviat, i-a cerut iertare şi s-au pornit spre casă. Cînd au ajuns acasă, femeia lui Dumbre-Negre îi întreabă:
—   Cine din voi îi Dumbre-Negre?
Ei au prins a rîde şi nimic n-au răspuns.
Și dacă s-au pornit fraţii a doua zi, nevasta lui Dumbre-Negre s-a dus la o babă şi a început a plînge, că nu-şi poate deosebi bărbatul de
fratele lui.
Baba îi răspunde:                                          
– Nu-ţi face inimă ră, fata mea, că te-oi învăţa eu cum sâ-l cunoşti. Să te duci la un cioban, sâ tai o oaie, să-i scoţi gitiţa şi s-o impli cu sînge. Apoi s-o legi la capete şi s-o pui la gît. Dacă-i lega-o la gît, să te acoperi cu tulpanul şi seara să ieşi înaintea lor. Cum vor veni să strigi, care-i Dumbre-Negre, şi dacă nu ţi-a răspunde, să tai gîtiţa de oaie şi să cazi jos. Dar cuţîtul să fie la tine în mînă. Bărbatul tău, dacă te-a vede c-ai căzut, are să se răpadă să vadă, ce-i cu tine, dar tu să-i tai degetul cel mic de la mîna stîngă şi cînd vor veni acasă, tu să te uiţi, cine a fi cu patru degete, acela este bărbatul tău. Ea aşâ a şi făcut.
După ce-o mai stat în ospeţe la frate-său, Vasilică Busuioc şi-a luat rămas bun şi a plecat în lume.'
Dumbre-Negre a rămas cu soţia sa, şi trăiesc şi azi, dacă îi mai tine pe undeva pămîntul.