Legenda Babei Dochia

Se spune că în timpurile vechi era în munte o femeie cu numele Dochia. Şi avea femeia ceea o noră, căreia îi puse gînd rău.

Într-o dimineață, pe timp de iarnă, soacra și-a trimis nora după frăguțe, căci așa-i veni pofta.

Nora a oftat greu și s-a pornit la drum. A mers cît a mers şi a început a plînge, fiindcă nu găsea frăguţe nicăieri din cauză că încă era zăpadă.

Mergînd ea tot așa, s-a întîlnit cu un moșneag cu barba albă pînă-n pămînt, care stătea lîngă un foc ce mai mocnea ușor. Văzînd-o înlăcrimată, a întrebat-o de ce plînge.

Fata i—a povestit totul de-a fir a păr și de îndată îi stătu mai ușor pe suflet.

Moşneagul o ascultă și cu multă înțelepciune îi spuse:

— Acultă cu atenție fata mea ce-ți spun și să faci întocmai cum iți zic. Ia în poală cîțiva cărbuni de la foc şi dă-i soacrei tale. Şi-i vedea ce s-antîmpla.

Fata ascultă sfatul bătrînului, luă cîțiva cărbuni în poală și făcu cale întoarsă.

Ajungînd acasă, Nora, cu mirare a văzut cum cărbunii s-au transformat în frăguțe. Bucuroasă i-a dat frăguțele soacrei, care cînd le-a văzut nu-i venea să-și creadă ochilor.

De bucurie că sînt frăguţe în pădure îmbracă repede douăsprezece cojoace, ia oile din ocol şi se duce în pădure, la păscut. Cînd a ajuns în pădure, a început să ningă nevoie mare, așternîndu-se pe jos un strat mare de zăpadă.

Omătul i-a udat un cojoc, ea l-a zvîrlit. A udat al doi­lea, tot l-a lepădat şi aşa pînă a lepădat toate cojoacele. Douăspre­zece cojoace a avut, pe toate le-a nins, le-a udat şi pe toate le-a dez­brăcat.                     

Pînă la urmă a îngheţat şi baba Dochia. Și s-a prefăcut într-o stîncă de piatră.

Mai spun bătrînii că și la ziua de azi se mai află în munţi, acolo.

 

 

 

 

Vezi și alte legende…

LEGENDA RÂNDUNICII

Era odată un om bogat şi-avea el trei fete, da băieţi ca să-i pas­că vitele n-avea. Într-o zi s-a sfătuit el cu fetele ca să pască vitele cu rîndul şi aşa a îmbrăcat-o pe cea mai mare în straie bărbăteşti şi a trimis-o pe imaş cu cireada de vaci, cai, oi şi de ce mai avea gospodarul. Merge ea cît Citește mai departe →

LEGENDA MĂRȚIȘORULUI

Varianta I

Se spune că în prima zi a lunii martie, frumoasa Primăvară a ieşit la marginea pădurii şi a observat cum, într-o poiană, într-o tufă de porumbari, de sub zăpadă răsare un ghiocel. Ea a hotărât să-l ajute şi a început a da la o parte zăpada şi a rupe ramurile spinoase.

Iarna, văzând aceasta, s-a înfuriat şi a chemat vântul şi gerul să distrugă floarea. Ghiocelul a îngheţat imediat. Primăvara a acoperit apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a rănit la un deget din cauza mărăcinilor. Din deget s-a prelins o picătură de sânge fierbinte care, căzând peste floare, a făcut-o să reînvie.

În acest fel, Primăvara a învins Iarna, iar culorile mărţişorului simbolizează sângele ei roşu pe zăpada albă. În prezent, mărţişorul este purtat întreaga lună martie, după care este prins de ramurile unui pom fructifer. Se crede că aceasta va aduce belşug în casele oamenilor.

Se zice că dacă cineva îşi pune o dorinţă în timp ce atârnă mărţişorul de pom, aceasta se va împlini numaidecât.

Varianta II

A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau. 

Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon

Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.

Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant. 

Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.

In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil. 

De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.

Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara. 

Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.

Vezi și alte legende…