Cînd şi-a aruncat ochii într-o parte, a văzut o stiblă de busuioc, pe care a luat-o şi a mirosit-o. De la mirozna busuiocului a purces fata însărci­nată.

Ce mai sudălmi şi ocări au prins a vărsa părinţii asupra fetei, că de la o vreme, nemaiputînd atîta îndura şi-a luat fata lumea în cap şi, neştiută de nimeni, dusă a fost.

De groaza şi strămurarea vorbelor păşea fata cît îi apuca piciorul. Şi aşa s-a tot dus, pînă a ajuns la o pădure îndepărtată, unde a dat de o peşteră. Gîndind să stea puţin la răspas, a întrat înăuntru, şi a dat de un moşneag de spate gîrbovit, de picioare crăcănat şi aşa de bătrîn, că barba îi bătea genunchile, musteţile – umerile şi chica – călcîiele.

— Ce samă de om eşti şi cum de ai ajuns aici? – întrebă moşneagul, ridicîndu-şi cu o cîrjă sprîncenele de pe ochi.

Fata a plîns şi a suspinat, apoi a prins a-i povesti şirul întîmplării, de cum s-a legat şi cum a ajuns ea la peştera moşneagului.

Cînd a auzit bătrînul una ca aceasta, ce mai griji şi frămîntări îl pălise! A aşezat-o pe fată pe-o prispă de piatră şi a prins a o mîngîia, că de ştiut este: ploile sînt menite a răcori pămîntul de arsura soarelui, iar vorbele bătrînilor – a împăciui inimile tinerilor de greul nevoilor. Cu cuvinte calde a liniştit-o şi n-a mai lăsat-o să se ducă încotrova, ci a înduplecat-o să sălăşluiască mai multă vreme la peştera lui.

Aşa trăiau ei: fata alinîndu-şi necazul, şi moşneagul – bătrîneţele. în fiece dimineaţă veneau la uşa peşterii trei capre. Moşneagul le mulgea şi cu aceasta îşi duceau zîlele.

lată că a trecut vremea şi s-a învrednicit fata cu un băiat dolofan şi frumuşel, de rîdea soarele, cînd îl prindea cu razele sale. Da' ce bucurie pe moşneag! Picioarele îi săltau de la pămînt, inima îi întinerise, ca la un flăcău.

Dacă se născuse băieţelul, l-au scăldat în rouă de dimineaţă, ca apoi aşa să se spele relele de dînsul, au trecut pe de asupra lui şi foc şi fier, că de va trece prin foc şi sabie să rămînă neatins, curat şi luminat, ca argintul strecurat, după aceea mamă-sa l-a sumuţat, iar moşneagul s-a dus prin cotlovanele peşterii, a scos o sabie şi un buzdugan, pe care le stăpînea din tinereţele sale, le-a dăruit copilului să-i fie de folos în viaţă. N-a trecut nici puţintelul ospăţ cu multă voie bună şi bucurie, la care i-au dorit băiatului mult noroc şi i-au pus pumele Busuioc, de la stibla ceea de busuioc, iar mamă-sa i-a mai adăugat şi Făt-Frumos, fiindcă îi părea prea frumos odorul.

A trecut vremea; bătrînul s-a trecut din viaţă, băiatul a crescut mai mare, a prins a îmbla la vînat şi dobîndea totul, ce le cerea inima. Cu cît creştea băiatul, cu atît se lămurea viaţa mamei, că avea mare bucurie şi mîngîiere de fapta şi vorba lui. Cînd a crescut Busuioc Făt-Frumos mare. vînase codrii, dumbrăvile şi căta mai pe departe tot cît îi vedeau ochii.

Odată a nimerit Busuioc la gura unei văi şi cînd s-a uitat în depărtare i se păru că vede o apă verzuie, în care se spală soarele, dar păşind mai aproape şi mai aproape a văzut un palat de aur şi mărgăritar, ce-şi revărsa strălucirea asupra unei păduri dese ca peria. Pînă atunci nu mai văzuse el aşa frumuseţe şi, înţesind la brîu sabia şi buzduganul, s-a por­nit drept într-acolo. Nu zăbovi mult şi Busuioc calcă pe pragul palatului.

Uşile şi ferestrele erau deschise, dar suflare de om nu se auzea nici înăuntrul, nici în afara palatului. Trece el palatul de la odaie după odaie, apoi mai iese şi se uită împrejur şi numa' ce aude vuind pădurea, tros­nind copaci şi din desiş apar şapte zmei înfiorători,

Avînd pe cap – piele de ţap,

Pe trup – piele de lup,

Le mîini – piele de clini,

Pe faţă – piele de raţă,

In picioare – opinci de arici,

Iar ca cingătoare – brîu de ciorlănare Şi hopăind, opinteau pe umerii lor trei oameni legaţi burduf. Buluc au întrat în palat, au aprins focul la un ceaun mare şi cînd dase în clocot, apucau cîte un om, pe care-l adusese, şi huştiuliuc! îl dau în uncrop, îl fierbeau, apoi îl scoteau şi-l înfulecau de mai nici ciolanele nu-i mai ră-mîneau. Aşa i-au trecut prin ceaun şi pe ceilalţi doi şi-i ronţăiau cu atîta foamete, de parcă se băteau lupii la gurile lor.

Busuioc Făt-Frumos se uita cu uimire din pragul palatului de după uşor şi, cînd hapsînii de zmei au gătit de înfulecat, nu ştiu cum unul din-tr-înşii a aruncat ochii şi l-a văzut. Parcă l-ar fi picurat cu lumînarea aşa a sărit şi a răcnit:

— Eşiţi afară cu toţii, mai avem unul pentru ceaun! De-a valma au sărit cu toţii şi s-au pornit spre uşă. Busuioc a scos atunci sabia şi cum trecea unul pragul – hîrşti îi reteza capul de se ros­togolea tidva ca un curechi. Aşa i-a secerat pe şase la rînd. Cel de al şaptelea, cînd a eşit, sabia nu l-a prins. L-a încercat ba la retezul capului, ba pieziş, ba cu tăişul în inimă şi nimic!

Atunci Busuioc nu chiteşte mult, răsuceşte buzduganul şi cînd îl pocni la o tîmplă, îi întunecă vederile zmăului, că hăbăuc a luat-o înapoi, dînd cu capul cînd de un perete, cînd de altul, pînă a ajuns în odaia cea din fund, unde a deschis o uşă în podea şi pe nişte scări, crescute cu muce­gai şi îndesate cu pînză de păianjen, şi-a dat drumul tot în jos şi în jos. Din urmă Busuioc Făt-Frumos nu-i slăbea pasul. S-a dus după zmău, trecînd în jos douăsprezece uşi de fer. Cînd ajunse la fund, zmăul se dase cu spatele la perete, sticlise ochii, rînjise dinţii şi de frică mai nu crăpa inima într-însul. Busuioc trînti uşa, o zăvorî şi, urcîndu-se în sus pe scări, încuie toate cele douăsprezece uşi. Cea de afară, fiind cu lăcată, o încuie, iar cheia o strînse în sîn şi, mulţumit ca de o treabă mare ce o făcuse, îşi căută drum, lăsînd palatul şi pădurea cea deasă.

La peşteră s-a întors Busuioc cu mare bucurie şi cum o văzu pe mamă-sa îi zise:

—   De acum înainte hai, mamă, să trăim în alt loc. Lăsăm peştera asta, că am găsit un palat mare şi frumos.

S-a bucurat mamă-sa şi împreună cu Busuioc s-a dus la palatul cel de aur şi mărgăritar şi s-au făcut stăpîni.

• lată, – zice Busuioc Făt-Frumos, – toate sînt ale noastre, dar cată nu cumva să deschizi uşa la odaia cei din fund, că acolo a măi rămas un zmău.
  

• Lasă pe mama, că de a vrut să-ţi mănînce capul, voi şti eu să-i ţin uşile încuiate.
  

Punînd mîna pe cheie, a legat-o cu zece noduri într-o basma şi a strîns-o, veac de om să nu ştie nimeni de dînsa.

Amu viaţa prinsese a-şi turna binele şi dragul în calea lor. Şi adăpost bun aveau, şi de vînat găseau, şi frumuseţe în jur era. Aşâ au trăit ei multă vreme.

însă cîte odată pe cît de nebănuit primăvara îşi arăta podoabele ei, pe atît de vijelios se năpustesc furtunile, care rup şi faţa pămîntului.

Aveau cei patru zmei talpa lor în altă împărăţie. Acolo îi crescuse o zgripţuroaică neagră ca funinginea şi rea, că încotro arunca ochii, ardea pămîntul. Şezînd ea şi aşteptînd zmeii mai mult decît îi aşteptase în alte daţi şi văzînd că nu vin de nicăieri, a fost friptă greu la inimă. Prinsese a se vîrcoli ca un şarpe în para focului şi cu o falcă în cer şi cu una în pămînt se porni la palatul lor să vadă ce este.

Cînd află zgripţuroaică de rîndul zmeilor, se apucă cu mîinile de cap. Cătrănită şi înfocată se repede la mama lui Busuioc Făt-Frumos, îi luă cheia, îi dădu drumul zmăului, şi apoi o izbi pe dînsa în beciul unde fu­sese zmăul.

Una după alta zăvorî cele douăsprezece uşi şi a prins a se pune la cale cu zmăul, cum să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos.

—   Să te încerci din luptă.

• Mă tem, – răspunse zmăul, – căci pălitura lui îi mult mai grea decît a mea. Eu aş zice, să ne cătăm de drum şi să nu dăm ochii cu dînsul că atunci va fi rău şi de tine, şi de mine.
  

• Dacă-i aşâ, lasă-l pe mîinile mele, că ţi l-oi face de a întră în bortă de şarpe şi şi-a căuta moartea.
  

Şi, zicînd acestea, îl dădu la dos pe zmău, iar sîngură se roti ca un vîrcolac împrejur şi luă chipul mamei lui Busuioc Făt-Frumos. Oţărîtă, amărîtă, chipurile, bolnavă peste samă, s-a pus pe aşteptat.

Trece o zi, trec două, se întoarce Busuioc Făt-Frumos de la vînătoare, de pe unde fusese şi cum păşi pragul palatului, prinde zgripţuroaică a ofta şi a se văicăra:

—  Of, dragul mamei, te-ai dus şi te-ai prăpădit, nu te-ai gîndit să vii mai degrabă acasă, că iată m-am îmbolnăvit şi n-are cine-mi da o mînă de ajutor. Că de ar fi amu oleacă de lapte de pasăre, m-aş lecui şi n-aş trage ceea ce trag.

Busuioc Făt-Frumos a ascultat cu tînguire vorbele de necazul bolii şi, luînd un ulcioraş, s-a pornit, lăsînd în urmă nădejdea, că s-a întoarce repede cu lapte de pasăre.

Pornindu-se la drum, a mers şi a mers peste dealuri şi văi şi într-un tîrziu ajunge la nişte curţi. Bate în poartă şi dinăuntru aude un glas:

• Dacă eşti om bun, apropie-te de curţile mele, dacă om rău – fugi de­parte de curţile mele, că am doi cîini şi de-i întră, te-or face mici fărîme.
  

• Om bun, om bun bate la porţile dumneavoastră, – răspunse Busu­ioc Făt-Frumos şi porţile se deschiseră, şi intră voinicul într-o casă cu uşile deschise, cu ferestrele deschise, luminate înăuntru de rînduri de lumînări aprinse.
  

—   Bună seara la stăpîni şi la casă!

• Bună seara, – îi răspunde o fată. Dar ce fată?! Soarele, luna, luce­ferii din cer n-o întreceau din frumuseţe. Făt-Frumos i se închină şi se roagă:
  

• Nu mă veţi primi pe o noapte la popas, că tare de departe vin şi tare departe mă duc.
  

• Cu dragă inimă, – răspunse fata şi îl pofti să se aşeze pe un aşter­nut de calonfir, apoi îl ospăta şi îl cinsti, ca o gospodină bună la inimă şi primitoare.
  

La masă mai unul o vorbă, mai unul – alta, îşi mărturisi Busuioc triştea şi îmbletul, pînă se dă cu întrebare:

—   N-aveţi, mă rog, ştiinţă, unde aş putea găsi lapte de pasăre?

• De cînd trăiesc n-am auzit de aşâ bunătăţi şi leacuri, dar ca om bun ce ai poposit, ţi-oi face binele acesta şi voi afla. Mai tîrzior m-oi duce la frate-meu Soarele, el le ştie pe toate unde se găsesc şi unde se află.
  

Mări, ajunse Busuioc la Ileana Cosînzeana – Sora Soarelui. Aşâ, mai tîrziu, cînd îl doborîse somnul pe drumeţ, se duse Cosînzea­na la frate-său şi a prins a-l întreba:

—   Nu ştii, bade, unde se găseşte pe pămînt lapte de pasăre?

• Departe, soro, departe se găseşte lapte de pasăre. Ca să ajungă cineva, trebuie să meargă cale de multe săptămîni în şir, spre partea răsăritului, la munţii de Aramă. Dar de luat n-ar putea lua, că pasărea aceea e mare şi are aripile cît nişte nouri şi de prinde pe cineva îl duce la cuibul ei şi-l dă de mîncare puilor.
  

Pe Sora Soarelui o cuprinse o milă şi o frică de neştiinţa drumeţului, care se ducea nu alta decît la moarte şi vrînd să-i dea o mînă de ajutor dimineaţa în zorii zîlei a scos din grajd un cal cu şase rînduri de aripi şi i-l dărui.

• Na, om bun, să-ţi fie de folos şi ajutor, porneşte spre soare-răsare şi mergi pînă vei ajunge la munţii de Aramă. De-i izbuti, de nu-i izbuti, înapoi cînd vei veni, să treci pe la noi.
  

• Busuioc Făt-Frumos îi mulţămi cît mai nu-şi aşternuse şi inima la picioarele fetei şi porni călare la drum şi merse, gonind. Merse
  

Peste hîrtoape,

Nenumărate, Peste păduri,

Fără măsuri.

De la o bucată de loc vede răsărind în faţă un val de aramă şi pe cît se apropia, tot mai mare se făcea, de la val cît un deal, de la deal cît un munte, iar muntele, cînd fu la poalele lui, eră aşa de înalt, că sprijinea cu vîrful cerul. Mai rar munte ca acela! Nimic n-avea pe dînsul, decît aramă şi aramă. Uitîndu-se Busuioc Făt-Frumos la munte şi măsurîndu-l din talpă pînă la vîrf numa' ce zări hăt în slăvi o pasăre cu aripile cît doi nouri care vîj, vîj! se rotea pe sus. S-a rotit ea, s-a rotit şi pornindu-se într-o parte a eşit din văzul ochilor.

Busuioc Făt-Frumos a strunit atunci calul şi, pornindu-l în sus rap, tarap! se înălţa calul de pe muchie pe muchie pînă a ajuns în vîrf. Acolo ce-i văzură ochii? în nişte cuiburi de aramă stătea cîte un pui, cît nişte bivoli de mari şi încă pene nu aveau crescute şi care mai de care ţipau de foame. Făcînd ochii roată, vede Busuioc o noimă de văgăuni şi stînci de aramă şi, tupilîndu-se cu tot cu cal, se dădu la dos într-un cotlovan aproape de un cuibar. Nu zăbovi multă vreme şi din slăvile cerului fîl, fîl, se ivi pasărea şi de la cuibar la cuibar lăsă puilor lapte din cioc. Rotind aripile, ajunge şi la cuibarul de lîngă Busuioc Făt-Frumos şi acesta, dînd inimii îndrăzneală, iese din ascunziş, întinde ulciorul şi pasărea varsă laptele drept în ulciorul lui. Apoi încalecă şi ţine-te fugă.

în urmă pasărea aflase, că puiul ţipă de foame şi cînd se uită împrejur îl văzu pe Făt-Frumos.

Ca o nălucă porni goana, dar rămînea tot mai departe, că de avea ea două rînduri de aripi, calul avea şase rînduri şi pe şase părţi întrecea zborul pasărei. Fugind calea înapoi, trecu

Peste hîrtoape,

Nenumărate, Peste păduri,

Fără măsuri.

Şi a ajuns la Ileana Cosînzeana, care îl primi cu bucurie, şi îl pofti să stea la popas. După ospăţ se odihni, iar Cosînzeana, ştiind făptura treburilor, îi schimbă laptele lui Busuioc Făt-Frumos. Pe cel de pasăre îl strînse ea la loc ferit, iar în ulcior turnă lapte de vacă.

După odihnă se scoală Busuioc Făt-Frumos şi, punînd mîna pe ulcior, zice:

—   Soră bună ce eşti, bine mă simt la popas, dar mai bine m-aş simţi la drum, că nu de alta, dar mă aşteaptă mama bolnavă.

—   Pas bun, voinice, şi mai treci pe la noi, – făcu Cosînzeana. Se închină Busuioc Făt-Frumos, îşi luă ziua bună şi se duse.

Cînd a ajuns la palat, zgripţuroaică l-a simţit şi parcă ar fi săgetat-o cu suliţi de foc aşâ se vîrcolea. Dar şi-a găsit astîmpăr şi, prefăcîndu-se tare bolnavă a prins a geme:

—   Of, valeu, valeu!

Busuioc intră şi zgripţuroaică, cum îl văzu, porni vorba:

• Da' bine că ai venit, dragul mamei, că tare de mult te aştept. Ai adus ceva?
  

• Am adus, – zise Busuioc Făt-Frumos şi îi întinde ulciorul. Zgripţu­roaică îl puse la gură şi gogîlţ, gogîlţî\ deşertă.
  

• Mulţămesc, dragul mamei, amu parcă mă simt mai bine. După asta se culcă să doarmă şi nu dormea, ci se gîndea, unde să-l trimită pe Busuioc Făt-Frumos, de nici numele să nu i se mai întoarcă. S-a gîndit ea, s-a gîndit şi s-a făcut, că se trezeşte mai încruntată, mai cătrănită, văicărindu-se şi oftînd:
  

• Of, dragă fiule, iar m-a întors boala şi am visat, că dacă aş mînca carne de purceluş sălbatic, mi s-ar face bine.
  

—   Mă duc, mamă, să-ţi aduc, numa' de ţi-ar fi de folos.

Zicînd acestea, încalecă pe cal şi porni la drum. Merse şi merse, pînă iar ajunse la Ileana Cosînzeana.

—   Bucuroşi de oaspeţi?

—   Bucuroşi, cu dragă inimă.

Stă la popas şi i se jeluie Cosînzenei de păsul şi necazul lui.

• Nu ştii prin ce părţi aş putea găsi eu un purcel sălbatic, că pe mama a întors-o boala şi mi-a spus, că acesta i-ar fi leacul.
  

• De ştiut nu ştiu, dar tu îngăduie şi rămîi diseară la noi şi eu l-oi în­treba pe frate-meu – Soarele. El numaidecît ştie, că de acolo de sus din ceruri le vede pe toate şi despre toate are ştiinţă.
  

A stat Făt-Frumos la popas, iar într-amurg, după ce-şi strînse-se raze­le de pe partea asfinţitului, a venit şi Soarele la odihnă.

Soră-sa cu voie bună, cu cuvînt de mîngîiere intră la Soare, se dă în vorbă şi-l întreabă:

• Am auzit de porci sălbatici. Nu ştii prin care parte a pămîntului se găsesc?
  

• Departe, soro, departe spre amiază la cîmpul cu iarba pletoasă, în codrul cu frunza umbroasă.
  

—   Şi cum s-ar putea de luat vre-un purcel de mîncare?

—   Nici într-un chip, soro, că în codrul acela nici razele mele nu pot străbate, nicidecum picior de om. Atîta doar îi văd şi eu, cînd ies de

amiază şi se tolănesc în mlaştina de la hîrtopul de hlei, dar de-ar încerca să se apropie, n-ar scăpa de colţii lor.

Ileana Cosînzeana i-a dus lui Busuioc vorbele frăţîne-său şi acesta ştiind, pe unde îi va fi umbletul şi ce îl aşteaptă, încalecă pe cal şi porni.

Merse el merse peste ape, peste lunci, peste dealuri, peste munţi şi dă de cîmpul cu iarba pletoasă, apoi de codrul cu frunza umbroasă şi cînd intră în desişul codrului se făcu un întuneric de parcă întrase sub pămînt. Calul se mai sălta din cînd în cînd peste codrul cela şi iată nu departe zăreşte Busuioc Făt-Frumos mlaştina.

Fiind soarele cam la amiază, numa' ce auzi coviţ! coviţ! – veneau cîr-durile de porci să se tolănească, să se răcorească.

De sub streşinele codrului Busuioc Făt-Frumos priveghea vînzoleala por­cilor şi, nimerind pe aproape de dînsul un godăcel – hap! mi-l prinde, mi-l ie călare şi mînă, băiete!. Pe dată au simţit porcii şi cînd au pornit-o la goană,

pe unde treceau, pămîntul desfăceau, ţărna măcinau.

Să nu fi fost Busuioc Făt-Frumos pe un cal ca acela, nu mai scăpa cu viaţă, iar şi de scăpa, se alegea cu o luptă asemeni cu moartea de grea. Dar aşa fuga l-a scăpat de colţii şi ochii dihăniilor de porci sălbatici şi amu mergea calul buiestrînd, iar Busuioc Făt-Frumos cîntînd, că a izbutit să scoată cu bine la capăt şi această treabă.

Drumul înapoi i-a fost numaidecît pe la Sora Soarelui, unde a stat la popas şi altă dată. Pînă a mai ospeţit, pînă s-a odihnit, Sora Soarelui i-a schimbat purcelul cu unul de iştilalţi de pe lîngă casa omului şi bucuroa­să, binevoitoare l-a petrecut la drum, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat.

S-a dus Busuioc Făt-Frumos acasă şi, cînd l-a văzut, zgripţuroaica îşi ronţăia măselele de săreau scîntei, dar s-a aciuat şi, prefăcută, cu mahnă şi durere i-a vorbit:

—   Of, dragul mamei, bine că te mai văd. Taie repede purcelul cela şi dă să gust carnea, că de mai zăboveai, nu mă apucai cu suflet.

Busuioc Făt-Frumos se apucă de taie purcelul, pune pe jăratic o bu­cată şi cînd se rumeni bine i-o dete.

—   Parcă mi se face mai uşor la inimă şi mi se limpezeşte înaintea ochilor, – se prefăcea zgripţuroaica, şi aşâ s-a prefăcut pînă a mîntuit de mîncat purcelul.

Pe urmă a prins a geme şi a se văita:

• Băiatul mamei, băiatul mamei, mult te-ai chinuit pe drumuri, dar dacă vrei să mă vezi cu zîle, ai să te mai duci odată, că iar s-a încruntat boala în mine şi de nu mi-i aduce apă învietoare şi apă întrupătoare nu mă scoţi din gura morţii.
  

• Mă duc, mamă, – răspunse Busuioc Făt-Frumos şi a pornit iar la drum.
  

Merse el şi merse iar cu griji şi cu zbucium, că unde să găsească ceea ce-i cerea mamă-sa. Posomorît ajunge el la Sora Soarelui, care l-a primit şi el a început a se căina.

—   Soră dragă, cu priinţă, iar mă mînă greutăţile pe căi neumblate. Nu se poate lecui mamă-mea cu nimic şi amu mi-a spus să-i aduc apă învietoare şi apă întrupătoare. N-ai ştiinţă, pe unde se află, pe unde se găseşte?

—   De-a fi în putinţă, ţi-oi da sfat şi mînă de ajutor şi data aceasta. Cînd amurgise de-a binelea, se duce ea la frate-său, care numa' ce-şi

strînsese şi el picioarele de pe drumuri.

• Frate Soare, tu din ceruri vezi tot pămîntul. Nu ştii pe ce locuri se găseşte apă învietoare şi apă întrupătoare?
  

• Departe, soro, departe, peste nouă mări şi ţări, la Mana cîmpului. Dar nimeni din cîţi s-au pornit după aşâ leac n-au izbutit să se întoarcă acasă. Fiindcă la hotarul împărăţiei ei este un balaur, care lasă omul să treacă, dar înapoi, cînd vine, îi aţine calea şi afară că-i bea apa, dar îl şi mîntuie de zîle. Şi eu le ard oasele, să nu mai stea de jelea lumii pe pămînt.
  

A aflat Busuioc Făt-Frumos încotro şi cît are de mers şi nu l-a cutre­murat spaima, ci a înţesat la brîu sabia şi buzduganul, a încălecat şi, luîndu-şi rămas bun, a pornit. Calea erâ lungă şi el mergea fără răspas

Mările ocolind, Hotarele numărînd.

Aşâ a mers pînă a trecut nouă împărăţii şi a dat de mult bine şi fru­museţe, că ce-i în stare să dea pămîntul bogăţie şi farmec, acolo, parcă pe trei părţi mai ceva era. Nu mai întîlnea ramură cîrcită şi iarbă uscată. Tot erâ în plină creştere, în plină floare, în plină roadă. Mergînd el aşâ şi bucurîndu-şi ochii şi inima cu cele dimprejur, ajunge la două stînci: de sub una ţîşnea un izvor, de sub alta – altul. "Acestea-s izvoarele!" se gîndi Busuioc Făt-Frumos şi ca să fie împăcat cu gîndul a prins de pe o floare un fluture, d-a strîns în mînă şi, făcîndu-l mici fărîme, l-a dat într-un izvor şi fluturele s-a făcut din nou la loc, l-a dat în altul şi fluturele a înviat. Bucuros a luat apă în două ploscuţe, a încălecat şi a pornit spre casă. Nu zăbovi multă vreme de la locul cu Mana cîmpului şi cum trecu hotarul au prins a trosni copacii, ca de grea furtună, a prins a se întuneca cerul şi dintr-o parte apăru un balaur cu douăsprezece capete, şuierînd şi plesnind.

Busuioc Făt-Frumos apucă buzduganul într-o mînă şi sabia în alta şi, cum balaurul întindea un cap, îl trăsnea cu buzduganul şi îl reteza cu sabia. Balaurul, văzînd, că se spală de zîle, se avîntă în sus, dar calul lui Busuioc Făt-Frumos se ridică şi mai sus şl voinicul îl secera, de nu mai avea chip nici să fugă. Aşâ i-a retezat toate capetele şi s-a prăbuşit balaurul la pămînt.

Amu slobod, neoprit de nimeni, s-a dus pînă la casa Cosînzenei. După atîta cale şi luptă Busuioc Făt-Frumos s-a culcat să doarmă şi, cît s-a odihnit, Ileana Cosînzeana i-a schimbat ploştile cu apă, punîndu-i altele în loc tocmai ca şi celelalte, dar cu apă proaspătă. Nici prin gînd nu-i trecea lui Busuioc Făt-Frumos, că poate să fie careva schimbare, odată ce Sora Soarelui aşa-i priia. A poposit, n-a poposit, a încălecat şi mînă spre casă.

Cînd l-a văzut zgripţuroaica şi de data aceasta, s-a făcut la faţă ca pămîntul. De mare ciudă şi necaz inima-i fierbea în otravă. Oleacă îşi ve­nise în fire cu apa, ce o băuse şi iar a prins a cloci gînduri dintre gînduri, să-i răpuie zîlele lui Busuioc Făt-Frumos. Lăsîndu-I oleacă să se răsufle de pe drum, îl cheamă şi cu mîngîiere prinde a-l întreba:

—   Dragul mamei Busuioace, tu cît ai îmbiat pe drumuri, îi fi pierdut puterea, la dă să vadă mama, ai putea tu rupe firul acesta de mătase!

Şi, scoţînd un fir de mătase, îl înfăşură peste mîini în dreptul pieptului şi-l înnodă la spate.

—   la încearcă, odorul mamei, să văd nu ţi-ai lăsat puterile pe lumea vînătă, pe unde ai fost.

Busuioc Făt-Frumos se înflă odată şi aţa sare în cinci-şase bucăţi.

—   Amu stai, să pună mama două fire de aţă, – se iuţi zgripţuroaica. Busuioc şi pe acestea le-a rupt.

—   Se ţin, fecioraşule, se ţin puterile tale. Da' ia să vedem, dacă sînt ele toate?

Şi-l înfăşură a treia oară cu trei fire de mătase.

A strîns Busuioc Făt-Frumos puterile odată şi n-a izbutit nimic, a strîns el puterile a doua dată şi firele de mătase l-au curmat greu, iar cînd a strîns puterile a treea oară tustrele firele i-au tăiat carnea pînă la os şi, gemînd greu, se prăbuşi Busuioc la pămînt.

Zgripţuroaica sări atunci cînd pe un picior, cînd pe altul şi se porni vîrtej împrejurul palatului, strigînd:

—   Sai, zmăule, de unde eşti şi vino de te răfuieşte cu Busuioc Făt-Frumos!

Zmăul eşi din ascunziş, de unde era, şi punînd mîna pe sabie rîdea şi hăcuia în Făt-Frumos, de-l făcu că nu se înţelegea nimic dintr-însul.

Chisăliţa o strînse într-o pereche de desagi şi, punîndu-l pe cal, i-a dat bici, a rîs şi a clănţănit:

—   Hi, cal nebun, pe unde l-ai purtat viu, poartă-l amu mort.

Şi calul, ca o nălucă, s-a pornit şi-l ducea, peste cîmpii, peste pustii.

Dobitocul, unde-şi avusese creşterea, hrana, mîngîierea, într-acolo s-a îndreptat. De la palatul cel mare, s-a oprit drept în faţa casei Ilenei Cosînzene.

A eşit Cosînzeana în prag şi n-a întîlnit drumeţ, sosit la popas, dar şi-a întîlnit calul în spume şi stropit de sînge. Atunci păşi spre cal şi, cînd luă desagii, îl cunoscu, că-i Busuioc Făt-Frumos.

—  He-heM, sărmane, ce moarte ţi-au ales, – îl caină ea şi dîndu-l jos de pe cal, a prins a aşeza bucată la bucată, pînă i-a dat chipul şi asemă­narea lui de mai înainte.

Apoi s-a repezit în cămară, a scos ulcioarele cu apă învietoare şi apă întrupătoare, a adus godăcelul şi laptele de pasăre. Şi pe unde n-a ajuns bucăţi din Busuioc Făt-Frumos a tăiat purcelul şi a pus la loc să vie în­cheietură la încheietură şi vînă la vînă, picioarele la loc, mîinile la loc, trupul cum a fost. Şi aşa l-a făcut.

Apoi l-a stropit cu apă întrupătoare şi l-a întrupat, l-a spălat cu apă învietoare şi l-a înviat. A răsuflat Busuioc Făt-Frumos şi greu a oftat:

—  Of, că mult am mai dormit.

—  E-hei!, dragul meu, dormeai tu mult şi bine, dacă nu eram eu, – îi răspunse Ileana Cosînzeana şi, ducîndu-i la gură ulciorul cu lapte de pasăre, i-a dat să bea.

Cu cît bea mai multe înghiţituri, cu atît se înzdrăvenea. Mistuind lap­tele, simţi că are aşa putere, cum nu mai avusese înainte. Stîncă de cremene să fi fost înaintea lui, colb o făcea dintr-o sîngură lovitură de buzdugan.

Acu, dacă a ridicat Busuioc Făt-Frumos spatele de la pămînt lui s-a scuturat de slăbiciune, şi-a adus aminte de chipul zmăului şi, ţunînd mîna pe sabie, a pornit fără ocoluri drept la palat.

Acolo, cînd a ajuns, ce-i văzură ochii?

Zmăul şi zgripţuroaica se dădeau în mare chef şi veselie la o masă cu mîncăruri şi băuturi iar la o parte stătea mamă-sa cu-n şervet în mînă şi strîngea ciolanele, şi orînduia bucatele.

Cînd a întrat Busuioc Făt-Frumos, urgiile s-au simţit cu prăpastia la spate, dar n-au avut cînd îşi lungi groaza şi spaima, c-au fost înhăţate de cîte o mînă şi date afară, buchisite cu buzduganul şi hăcuite cu sabia. Apoi Busuioc Făt-Frumos a înfierbîntat un cuptor de aramă şi i-a dat acolo să ardă, să nu le rămîie urmă nici în cer, nici pe pămînt, nici în suflare de vînt.

Bucuros atunci a întîlnit-o Făt-Frumos pe mamă-sa, care şi-a plîns amarul şi şi-a răcorit inima.

Nu zăbovi multă vreme şi peste bucuria lor a venit alta, şi mai mare.

în plăcerea inimii a dat mîna Busuioc Făt-Frumos cu Sora Soarelui şi a pornit o nuntă, mîndră nuntă cu lume de pe lume, şi-n capul mesei stătea Soarele şi ura pahare şi pornea cînt şi veselie, cum porneşte el cînt şi veselie în zîle de primăvară.

După nuntă au trăit în pace şi voie bună multă vreme.