Se spune că în timpurile vechi era în munte o femeie cu numele Dochia. Şi avea femeia ceea o noră, căreia îi puse gînd rău.
Într-o dimineață, pe timp de iarnă, soacra și-a trimis nora după frăguțe, căci așa-i veni pofta.
Nora a oftat greu și s-a pornit la drum. A mers cît a mers şi a început a plînge, fiindcă nu găsea frăguţe nicăieri din cauză că încă era zăpadă.
Mergînd ea tot așa, s-a întîlnit cu un moșneag cu barba albă pînă-n pămînt, care stătea lîngă un foc ce mai mocnea ușor. Văzînd-o înlăcrimată, a întrebat-o de ce plînge.
Fata i—a povestit totul de-a fir a păr și de îndată îi stătu mai ușor pe suflet.
Moşneagul o ascultă și cu multă înțelepciune îi spuse:
— Acultă cu atenție fata mea ce-ți spun și să faci întocmai cum iți zic. Ia în poală cîțiva cărbuni de la foc şi dă-i soacrei tale. Şi-i vedea ce s-antîmpla.
Fata ascultă sfatul bătrînului, luă cîțiva cărbuni în poală și făcu cale întoarsă.
Ajungînd acasă, Nora, cu mirare a văzut cum cărbunii s-au transformat în frăguțe. Bucuroasă i-a dat frăguțele soacrei, care cînd le-a văzut nu-i venea să-și creadă ochilor.
De bucurie că sînt frăguţe în pădure îmbracă repede douăsprezece cojoace, ia oile din ocol şi se duce în pădure, la păscut. Cînd a ajuns în pădure, a început să ningă nevoie mare, așternîndu-se pe jos un strat mare de zăpadă.
Omătul i-a udat un cojoc, ea l-a zvîrlit. A udat al doilea, tot l-a lepădat şi aşa pînă a lepădat toate cojoacele. Douăsprezece cojoace a avut, pe toate le-a nins, le-a udat şi pe toate le-a dezbrăcat.
Pînă la urmă a îngheţat şi baba Dochia. Și s-a prefăcut într-o stîncă de piatră.
Mai spun bătrînii că și la ziua de azi se mai află în munţi, acolo.
