Alt soare îi încălzea inima împăratului. Amu se înviorase la trebi şi la viaţă, lată că într-o zi şi-a chemat oştenii, a strîns gonaşi şi s-a pornit la vînătoare. Doborînd cînd lupi, cînd vulpi, cînd iepuri, călcase bună bu­cată de loc, că hotarul împărăţiei rămăsese hăt departe în urma lor, dar nimeni nu luase acestea în samă şi, coborîndu-se pe coasta unei stînci, se pomenesc într-o cetate nantă, largă şi pustie, fac cu toţii tîrcoale ce­tăţii celea, nimic nu întîlnesc alta decît piatră.

—  Hai înapoi!, – porunceşte împăratul.

Dar, cînd s-au apropiet de panta de piatră, n-au găsit loc de suit. Stîn-ca se rupsese părete drept în jos. Prind cu toţii a se vîrcoli, încolo, încoa­ce, ca păsările în laţ, şi nici că găsesc loc de eşire. Aşa trece o zî, trece şi alta, mîntuie de mîncat vînatul, altceva nu mai aveau nimic, da' de ici foamea tot mai greu se lăsa asupra lor. Aşa au stat o zi şi o noapte şi în zorii djmineţii au văzut plimbîndu-se pe zîdul cetăţii un drac cu luleaua în gură. îndată i-au dat de ştiut împăratului.

—  lan-te uită, Măria ta!

—  îi dracul. Ducă-se pe pustii, răutatea lumii.

O parte din oşteni se dau pe lîngă împărat şi-l pun să întrebe de drac:

• întunecimea nemerniciei tale, spune, cu ce-am greşit, de ne-ai în­chis în cetatea această?
  

• Nu eu v-am închis, ci voi sînguri aţi venit, – răspunde dracul de sus.
  

• Atunci fie atît de nimerite făr'delegile tale de a face o eşire prin acest zid, să ne sîmţim în largul nostru.
  

 

—  Fac, ce-mi ceri, împărate, dacă mă dăruieşti cu un dar.

—  Ce anume?

—  Dăruieşte-mi, ce n-ai văzut şi ce n-ai auzit la curţile tale şi-ţi dau drumul într-o clipă.

Cade împăratul pe gînduri şi nu-şi poate da sama, la cît vin vorbele dracului, da' dorinţa de a scăpa de cercul zîdurilorîl rodea mai tare, decît pe toţi şi atunci îi răspunde:

—  Ei hai, dăruit să fie.

—  Fă firman, sămn celor dăruite, – porunceşte dracul.

A chemat împăratul unul cu carte, care a muşcat buricul degetului şi a scris cu sînge, că n-avea cerneală. Şi cum a primit dracul firmanul, zîdul cetăţii pe dată a întrat în pămînt. Bucuroşi s-au dus cu toţii acasă, iar cînd a ajuns împăratul la curţile sale, bucuria şi fericirea de pe pămînt toată întrase în inima lui. Născuse împărăteasa un băiat dolofan, care creştea văzînd cu ochii şi nume i-au pus Dafin. în cîteva zîle eră deamu de-a trebilor. Şi împăratul şi împărăteasa se uitau numa' la dînsul, cum se uită floarea răsăritei la faţa soarelui. Atîta bucurie aveau, cît n-avuse întreaga viaţa lor.

Însă cîteodată pe cît îs de frumoase florile primăverii, pe atît îs de nemiloase brumele şi îngheţurile. Tocmai amu a sosit la curtea împără­tească dracul şi nu le-a cerut alta, decît pe Dafin. împăratul şi împărătea­sa una că de groază, alta că pe neaşteptate, n-au mai avut cînd zice nu, că dracul l-a şi înşfăcat pe băiat şi, învîrtindu-se ca un vîrtej, s-a dus, de nu i-a mai ştiut nimeni de urmă. Nici Dafin, băiatul, nu şi-a mai dat sama încotro a fost dus şi pe ce pămînt i-a dat drumul jos. Acolo dracul a înce­put să-l puie la munci şi cîte nu-l ajungeau pe sărmanul Dafin! Foame, nesomn, chinuri şi nevoi. Dar răbda băiatul, căci nu putea eşi din pasul şi din vrerea dracului. Avea Dafin ce avea, dar în temei avea dragostea de a cunoaşte meşteşugurile toate. Uşor a învăţat şi fel-de-fel de limbi, pînă şi limbile păsărilor, animalelor şi cîte şi mai cîte.

Odată s-a dus dracul pe alte tărîmuri şi, rămînînd Dafin sîngur, a lu­crat ce a lucrat şi, făcîndu-i-se sete de apă, s-a dus la izvor. Acolo s-a aşezat la răcoarea umbrei unui plop, a băut, a mîncat, s-a mai odihnit şi iată trei păsări vin din zbor pe vîrful copacului şi, văzîndu-l pe voinic, una din ele a prins a vorbi către celelalte:

—  la uitaţi-vă, surioarelor, unde odihneşte un voinic de peste hotarul împărăţiei dracului, la acesta de-ar şti de necazul lui Harap, s-ar duce, l-ar ierta, şi ar scăpa sărmanul bătrîn de osînda diavolului, că o sută opt-zăci de ani scoate apă din fîntîna nesăcată şi o tot toarnă în vale, unde de o bucată de vreme se scaldă preafrumoasa Vestra, furată şi vrăjită de drac, pentru a fi diavolisită şi a fi pornită pe drumul fărdelegilor.

Dafin a înţăles glasul păsării, s-a scîrbit de fărdelegile diavoleşti, lăsa­te pe pămînt, şi, sărind de colo, de sub copac, a întrebat:

• Cam pe ce locuri şi în care parte a pămîntului se chinuieşte Ha­rap?
  

• Mergi valea în jos, trei zîle şi trei nopţi şi-l vei găsi, – i-au răspuns păsările.
  

S-a pornit Dafin la drum şi mergea tot valea fără popas, fără odihnă şi în zorii zîlei a patra a ajuns la un iaz mare, că puterea ochilor nu-i putea bate marginile. Hăt departe, sub o poală de deal, se vedea o fîntînă şi un om, care ba ridica în sus, ba cobora în jos o cumpănă cît toate zîlele. Cînd s-a apropiet de dînsul, l-a văzut, că aşa eră de bătrîn, de se uscase pielea pe dînsul.

—   Spor la lucru, bătrîne!

—   Mulţămescu-ţi dumitale.

 

• Da' ce scoţi aşa cu osîrdie ciutură după ciutură, parcă ai vrea să săci fîntîna de apa izvorului?
  

• Of, tinere, blăstămul diavolului a căzut asupra veţii mele. îs osîndit să scot apă din fîntînă, să curgă necontenit poteca şi să se mărească iazul. Da' sîngur cine eşti?
  

—  Îs străin, tătucule. Sînt luat de drac şi amu nu mă mai slujeşte mintea, cum să es din hotarele împărăţiei lui şi să scap şi eu la viaţă cu dulceaţă.

S-a aşezat moşneagul pe colacul fîntînii şi a prins a alege în fel şi chip gîndurile.

—  Apoi, – zice el, – de aici scăpare vei avea numa' cu Vestra – o tînără fată, adusă de drac de peste multe mări şi ţări, să fie făcută unealtă ră­utăţilor, şi ea pînă astăz are deamu puterea şi ştiinţa dracului, dar inima încă îi este curată. Du-te în ceilaltă parte a iazului, pîndeşte-o, cînd a veni să se scalde, ie-i veşmintele şi fugi, da' ferit-a sfîntul să te uiţi îna­poi, c-apoi gata, pierzi orice putere de a o stăpîni. De la mine veţi primi blagoslovire şi, de-ţi scăpa de drac, ve-ţi huzuri cît îţi trăi.

Parcă l-ar fi aruncat în binele pămîntului, aşa se bucura-se Dafin de vorbele bătrînului Harap. îndată s-a şi pornit pe malul iazului tac, tac, sărind de pe un picior pe altul şi, cam pe locul unde trebuia să vie Vestra la scăldat, s-a dat dos şi tăcea chitic.

Frumos e luceafărul, cînd prinde a se ridica pe albastrul cerului, da' mai frumoasă eră Vestra, cînd venea pe costişa dealului spre malul ia­zului. Cînd păşea tînăra fată, trupul ei juca, cum joacă frunza ierbilor în bătaia vîntului. La malul iazului s-a oprit, şi-a lăsat veşmintele, iar cînd s-a atins de apă, s-a prefăcut în lebedă albă ca zăpada şi a prins a se scălda, a bate din aripi şi a face fel-de-fel de ghiduşii de-ţi încremeneau ochii asupra ei. Dafin însă o lasă să-şi facă pe chef, iar pe din dos ha-măna străiţele şi… tiva! băiete. Fuge el, fuge, dar iată iese Vestra la mal şi… na-ţi-o bună, straiele nicăieri! Val-vîrtej mergeau fiorii de spaimă prin inima ei. Uitîndu-se în tuspatru părţile, îl vede pe Dafin şi atunci porneşte după dînsul şi, ca să-l oprească, prinde a cînta, din vorbă a-l dezmierda, Dafine încoace, Dafine încolo, iar Dafin mergea şi mergea mereu înainte şi nu sîmţea călcaturi pe pămînt, dar sîmţea călcaturi pe inima sa. Vestra mai tare se aprinde şi începe să sloboadă farmecul cîn-tecului din puterea inimii:

Dafine, Dafinaş

Fagure, făguraş,

Ales din flori,

în zile de sărbători.

Nu fugi de mine,

Nu fugi de bine,

Uită-te-napoi,

Să fim amîndoi.

Dafin ofta, Dafin lăcrăma de mare dor, – ce ar fi vrut să se uite înapoi, dar n-a făcut una ca aiasta. A mers pîn-la fîntîna lui Harap şi, cînd a pus acesta mîna pe umărul lui, a venit alături de Dafin şi Vestra. Moşneagul i-a întors fetei veştmintele, i-a aşezat pe tineri în genunchi, i-a blagoslovit

să le fie viaţa – viaţă şi traiul cu dulceaţă, apoi, scoţînd din cingătoarea brîului două inele, le-a pus pe mîini la amîndoi. Tinerii s-au sculat în pi­cioare, au mulţămit şi, amintindu-şi Dafin de spusele păsărilor, a zîs:

—  Apoi, tătucule, să fii iertat din partea mea de osînda diavolului.

Şi, cînd a zîs aceasta, parcă nici nu fusese cîndva în faţa lui Harap-bătrînul. într-o clipă şi fîntîna, şi cumpăna, şi el nu s-au mai văzut, doar ca sămne vălurau pe locurile lor nişte tufe de iarbă, psăne aşâ de demult trebuiau să se stingă de pe faţa pămîntului.

Rămîne Dafin logodit, dar Vestra prinde a se întrista şi spune:

—  Noi nu vom putea trece hotarul acestei împărăţii, pînă nu vom primi învoirea dracului. Tu sîngur du-te şi mă cere.

Se duce Dafin la curţile dracului şi pînă acolo trece hîrtoape, cotloane, stînci tot mai mari şi iată i se ridică în faţă o cetate neagră ca funinginea. Intră şi-l vede acolo pe cornorat.

—  Bună zîua, dracule.

—  Buna zîua, – răspunde întunecatul, apoi întreabă. — Da' ce nemer­nicii te poartă pe la curţile mele?

—  Vreu să ţi-o cer pe Vestra.

—  Eu pe Vestra ţi-o dau, de-i împlini poruncile mele, iar de te prinzi şi nu împlineşti, ie-ţi grija de la lumina zîlei.

—  Mă prind, întunecate, să-ţi îndeplinesc poruncile.

—  Vino atunci diseară.

Spre seară se duce Dafin la drac. Dracul a eşit afară, s-a dat în largul curţii şi, arătînd spre asfinţit, îl întreabă:

—  Ce vezi?

—  Marginea pămîntului, – răspunde Dafin.

—  Da' la amiază?

—  Tot aşa.

—  Ca să o ai pe Vestra, pînă mîine dimineaţă tot locul acesta să fie arat, semănat cu grîu, grîul crescut, strîns, pus în clăi, treierat, dus la moară, măcinat şi în răsăritul soarelui să-mi aduci pîine caldă de mîn-care.

După aşâ poruncă mai greu căzu spaima şi întristarea pe sufletul lui Dafin, decît cădea noaptea asupra asfinţitului. Cu inima în două s-a dus la Vestra şi a prins a bănui, cum că la peire l-a pornit, că cine s-a mai isca să împlinească aşâ poruncă.

—  Fii pe linişte şi nu te întrista, că un lucru de acesta a-l îndeplini îi floare la ureche.

Şi, uitîndu-se Vestra asupra dealurilor, a şuierat odată şi numa' iată au prins a se strînge din toate părţile draci mulţi, de nu-i ţînea pămîntul.

—  Pînă mîne dimineaţă să împliniţi aşâ poruncă, – le zice fata. — De la curtea preaîntunecatului spre asfinţit şi amiază tot pămîntul să fie arat,

cu grîu semănat, grîul crescut, secerat, trierat, măcinat şi mîne în răsări­tul soarelui să-mi aduceţi pîne caldă. Aţi înţăles?

—  Da! Da! – au răcnit dracii din toate părţile.

Şi cînd mi s-au înfipt în lucru, apoi lucrau, nu încurcau. Unii răsturnau brazdele, alţii boroneau, o ceată sămăna, alta se tîrîia pe brînci şi sufla căldură pe gură şi pe nări la rădăcina grîului şi creştea lanul de minune. Spre zîuă grîul era deamu copt şi dracii s-au pornit care la secerat, care la treierat, care la moară şi, cînd se geneau zorile, au dat pînea în cup-tior. în răsăritul soarelui pînea eră numa' bine coaptă şi Dafin, punînd pe un şervet o pîne mare, rotundă, i-a dus-o dracului.

—  întunecate, porunca îţi este îndeplinită, poftim pînea.

S-a amărît dracul, cînd s-a uitat spre asfinţit şi amiază, dar a luat pî­nea şi, ducîndu-se cu Dafin la o chilie cu arme, îi spune:

—  Alege-ţi de aici nişte arme, că altă poruncă o vei avea la vînătoare. Mîne după amiază să vii să vînezi în curtea palatului meu un iepure, la aminte, vînatul ai să-l faci numa' la curte. Ai întăles?

—  Inţăles, întunecate, – răspunde Dafin şi se duce rîzînd la Vestra.

—  Da' ce rîzi, – îl întreabă ea.

 

• Cum să nu rîd, dacă s-a prostit dracul, lată încă ce mai socoate el de poruncă, să-i vîneze un iepure şi acela în curte.
  

• Nu rîde, Dafine, că aici îi de plîns. Acesta n-are să fie un iepure ca toţi iepurii, da' are să fie însăş dracul prefăcut. Tu mîne să nu te iei cu armele după dînsul, că nu l-îi prinde niciodată, dar să te aşezi la uşa palatului, să aştepţi. Eu m-oi face ogarcă, l-oi fugări şi l-oi scoate din tot ascunzişul. Cînd n-a mai avea încotro şi a da să între în palat, să-l în-şfaci şi să-l trînteşti cu capul de pragul palatului, cît te-or ţine puterile.
  

A doua zi după amiază s-a aşezat Dafin în dosul uşii palatului, iar ogarca a prins a fugări iepurele şi a-i da tîrcoale într-o parte, în alta şi mai-mai să puie gura pe dînsul. Văzînd urechilă, că nu-i de-a scăpării, hai spre palat şi, cînd să facă ţuşti pe uşă, Dafin hat! de ureci, apoi mi-l apucă de picioarele de dinapoi şi poc! poc!îl trînteşte cu capul de pragul palatului. Mamă, mamă, ce durere îi mai făcea! Ba cînd a prins a-i chi-sa creştetul capului de muchia pietrei, iepurele ţîpa, de nu-şi mai ţînea firea.

Ridicată de zgomot şi răcnet, a eşit din iatacul ei drăcoaica şi, cînd a văzut una ca aceasta, a fost deodată să-şi puie mînile în cap şi s-o aş­terne pe bocet, dar şi-a făcut chibzuinţă şi atunci întreabă răstit:

—  Stai, Dafine, ce-ai stîrnit tărăboiul ista?

• Păi că m-a pus întunecatul, să-i prind un iepure şi, îndeplinindu-i, după cum vezi, porunca, vreu amu să-l ucid şi să-l duc la ceaun.
  

• Lasă, nu-l ucide, dă-l la mine aşa viu, că sîngură l-oi cenătui şi l-oi pune la frigare.
  

—  Ei nu, trebuie să i-l dau chiar eu preîntunecatului.

—  Cum să i-l dai lui, dacă îi dus şi tocmai diseară are să vie. Hai dă-l încoace, că pînă diseară l-oi frige şi îi veni şi tu şi-i mînca.

Dafin îi dă iepurele şi se duce, ca un om, ce şi-a luat de o grijă, şi amu mai se odihnea, mai se plimba pînă soarele îndesară şi atunci se duce la palat, să mănînce friptură de iepure. Dracul, deamu prefăcut, îl primeşte, îl ospătează, se arată bucuros, da' de ici stătea cu capul legat, cu ochii vineţi şi, abia descleştînd gura, îi spune, că i-o dă pe Vestra, dar să vie mîne şi să şi-o aleagă dintre fetele lui.

• Bine, – zice Dafin şi se duce bucuros, că în sfîrşit a scăpat de po­runcile diavoleşti.
  

—  Da' ce eşti aşâ bucuros? – îl întreabă Vestra, întîmpinîndu-l.

—  Cum să nu fiu bucuros, dacă mi-a spus să te eu şi să plec.

• Vai, Dafine dragă, tu nu ştii, cît îi de grea porunca asta. Aici e de plîns, da' tu rîzi. Mîne te va pune să mă alegi din zăci şi sute de alde mine, toate aceiaş faţă, acelaş păr, acelaş strai, cum, dară, ai să mă cunoşti?
  

—  Da' măcar fie cît frunză şi iarbă, că te voi cunoaşte.

• Nu vorbi aşâ, dar mai bine ascultă, ce ţi-oi spune. Mîne să te uiţi pe rînd în ochi la toate şi pe care îi vedea-o lăcrămînd, pe aceea s-o ei.
  

Aşâ le-a fost înţălegerea. A doua zî, cînd s-a dus Dafin să şi-o aleagă pe Vestra, l-a dus dracul într-o mulţime de fete, toate una ca una şi, la care îşi arunca privirea, erâ chipul şi asămănarea Vestrei. Se uită Dafin, se uită, n-o poate deosăbi şi pace. Şi cine, mă rog, ar fi deosăbit, cînd toate erau asămenea firelor de grîu dintr-un lan mare, ajuns în floarea spicului la bătaia vîntului. Dar vremea trece, spaima şi grijile tot mai tare îl cuprind, cînd deodată vede rînduri de lacrimi pe obraz de fată.

—  Asta-i, preaîntunecate! – strigă bucuros voinicul.

Dracul s-a făcut la faţă ca bogazîul şi, pricepînd sfatul şi înţălegerea lor, i-a luat pe amîndoi cu blende şi izbituri şi i-a dat într-o temniţă sub pămînt, închisă cu douăsprezăce rînduri de uşi de fier, zăvorîte toate şi încuete şi doar printr-o mică găurică se strecura o rază de lumină, ca un fir de aţă. Grea tristeţe şi jele se lăsase asupra lui Dafin, dar Vestra, pălind de pămînt inelul, s-au prefăcut amîndoi în două musculiţe mici, de-au putut zbura prin mica găurică afară. Şi dacă s-au văzut slobozi, au fugit şi au fugit peste văi şi coline, pînă iată în urmă a sîmţit dracul, că ei nu-s şi, făcînd ochii roată peste ţări şi depărtări, i-a văzut şi îndată a trimis gonaşi, să-i oprească din fugă şi să-i aducă înapoi.

S-au pornit gonaşii în fugă nebună, cu puterea blăstămului, cu iuţala fulgerului şi pe aproape de Dafin şi Vestra suflau, de le eşea foc din gură.

—  Of, vrăjmaş mă frige din spate, – zice Dafin. Vestra se uită şi cunoaşte.

—  Gonaşii ne ajung din urmă.

—  Ce să facem?

• Nu-ţi fie teamă. Eu m-oi face o grădină mare, iar pe tine un grădinar bătrîn. Cînd vor ajunge încoace şi vor întreba, tu să le spui, că au trecut doi pe aici, dar demult, tare demult, pe cînd sădeai grădina aceasta.
  

Cum a terminat de vorbit, pe dată Vestra s-a prefăcut într-o grădină mare cu fel-de-fel de copaci, iar printre dînşii trebăluia Dafin în chip de grădinar bătrîn-prebătrîn.

Precum ar veni nişte vîrtejuri, aşa au venit gonaşii la grădină şi hul­pavi întreabă pe grădinar:

—  N-ai văzut doi tineri fugind?

• Demult, tare demult i-am văzut. Tocmai pe cînd sădeam grădina aceasta, iar de atunci nimeni n-a mai trecut pe aici.
  

Auzind gonaşii de una ca aceasta, s-au mirat şi s-au întors înapoi:

• Preîntunecate! – îi spun ei dracului, – am fost în partea, care ne-ai trimis, şi n-am întîlnit decît un bătrîn-prebătrîn, trebăluind în grădina lui.
  

—  Măi, aceea ei au fost, duceţi-vă şi prindeţi-i.

Iar se pornesc gonaşii la drum cu ciuda mai mare, cu graba mai mare şi, după lungă cale, se apropie de Dafin şi Vestra, care dădeau şi ei zor cu mersul.

—  Of, că tare mă mai frige din spate, – se vaicără Dafin. Vestra iar îşi aruncă privirile înapoi şi cunoaşte gonaşii.

• Ne ajung din urmă. Să le răspunzi cum le-ai mai răspuns, însă amu nu vom fi grădină şi grădinar, dar un lan de grîu şi un moş bătrîn, ce stă de-a gata să înceapă săcerişul.
  

• Bine, – zice Dafin, şi pe loc se pomeneşte bătrîn cu săcere în mînă lîngă un lan mare de grîu deamu copt, bun de pus în snop.
  

Cît a rupt nişte spice şi le-a frecat în palme, să vadă tăria boabelor, gonaşii au fost lîngă dînsul.

—  Spune, bătrîne, n-ai văzut fugind pe aici doi tineri?

• l-am văzut, he-he, da' cînd i-am văzut, tocmai pe cînd sămănam grîul acesta, da' de atunci nimeni n-a mai trecut.
  

Gonaşii au holbat ochii. Aşa vorbe le-a strămurat inimile, şi s-au întors înapoi.

—  Preîntunecate, – zic ei cu plecăciune în faţa dracului, – nu-i chip a-i ajunge. Am întîlnit un moşneag la seceră şi el ne-a spus, că tocmai pe cînd sămănase el grîul, pe atunci văzuse trecînd doi tineri. Şi ne-am întors înapoi, că cine mai ştie unde s-or fi dus?

Dracului îi sărise inima din loc:

—  Da' căscăuni mai sînteţi!!! Aceia erau ei.

Cum s-ar ridica o furtună, aşa s-a ridicat dracul şi s-a pornit la goană. Şi mergea ca o grozăvie, că pe unde călca, vâlcele lăsa, cînd răsufla, pămîntul ardea. Lui Dafin îi păru, că potop se ridică din spate, dar Vestra a cunoscut, că-i pocitanea de drac şi, atingînd inelul de pămînt, l-a prefăcut pe Dafin într-un rîu adînc şi iat cu apa răpede, iar sîngură s-a făcut în chip de raţă, care înnota pe deasupra valurilor.

Dracul, cum a ajuns la rîu, s-a uitat la raţă şi, cunoscînd-o pe Vestra, a prins a trage aerul într-însul, de se pornise mare vînt şi furtună hăt de dincolo de rîu, că putea s-o aducă pe raţă drept la gura lui. Dar rîul şi-a ridicat valurile, n-o lăsa să se apropie, ci tot mai mult o mîna spre celalalt mal.

Mare a fost truda dracului, dar degeaba. Văzînd, că aşâ nu izbuteşte, s-a apucat de băut apă şi a băut şi a tot băut, pînă a crăpat.

Precum la nişte rătăciţi în negrul pădurilor li se limpezesc deodată urmele drumului, aşâ li se limpezise şi lui Dafin şi Vestra calea înainte.

Bucuroşi s-au pornit ei la drum şi au mers şi tot au mers peste mări şi ţări şi cu încetul se apropiau de împărăţia lui Dafin. Acolo bătrînul împă­rat şi împărăteasa căinau întruna scîrba, ce o aveau, şi soarta feciorului. Decum rămăsese sînguri, ochii lor nu mai oprise lacrimile, obrajii lor nu mai primise zîmbetele, inima lor nu mai ţinea oftatele, dar iată, că ei văd, ce nu credeau, că le-a mai fi dat să vadă. Dafin a venit. Dafin îi în palat, Dafin îi în faţa lor.

Parc-ar fi izbucnit soarele într-o noapte întunecoasă pe înnălţimea cerului, aşâ a izbucnit bucuria pe feţele bătrînilor – pe loc s-au pornit pe­trecerile şi nunta cu preafrumoasa Vestra, unde a fost poftită lume de pe lume, printre care m-am nimerit şi eu, dar n-am chefuit pîn-la sfîrşit, căci dacă am aflat povestea,

Am Încălecat pe o roată

Ş-am pornit în lumea toată,

Să-mprăştii vestea,

Să spun povestea

Despre Dafin şi Vestra.